1
A se vedea în acest sens, Ion Pohoaţă, Doctrine economice universale, vol. 1-2, Editura "Gh. Zane", Iaşi,
1993-1995.
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
şi Legile de Platon, Politica şi Etica nicomachică ale lui Aristotel stau mărturie în acest sens2. Este clar că grecii priveau şi vorbeau despre economie prin prisma sistemului lor de gândire. Etimologia cuvântului economie este semnificativă în acest sens; termenul este de origine greacă compus fiind din «oikos» care înseamnă casă, cetate şi «nomos» care desemnează principiul, legea, regula etc. Ştiinţa administrării cetăţii ar fi, deci, definirea pe scurt a obiectului economiei după vechii greci. Evul mediu, cu numai doi reprezentanţi pentru domeniul ce ne interesează, Toma D'Aquino şi Thomas Münzer, subordonează gândirea economică, atât cât se produce, moralei creştine. Relativ la ceea ce se realizase deja această etapă nu vine cu progrese semnificative pentru gândirea economică. Abia prin pionierii epocii moderne, prin mercantilişti, progresul ştiinţei economice îşi reia cadenţa imprimată de antici. Pe parcursul celor trei secole de dăinuire (1450-1740), deşi n-a însemnat un efort ştiinţific propriu-zis de cunoaştere, ci unul de rezolvare a unor probleme practice, mercantilismul rămâne, totuşi, o contribuţie valoroasă pe terenul stiinţei economice prin demersurile teoretice pe care le-a întreprins în domeniul monedei, populaţiei, dobânzii, balanţei comerciale şi de plăţi, preţului etc. Marcând trecerea de la economia artizanală la economia capitalistă, mercantiliştii şi-au construit discursul teoretic şi practic în jurul unei idei axă: îmbogăţirea, cu orice preţ, a naţiunii. În felul acesta, indirect, ei au fixat obiectul ştiinţei economice. Prin Antoine de Montchrèstien i-au dat numele de Economie politică, iar prin J.B. Colbert au demonstrat că etajul normativ al acestei ştiinţe vine să completeze pe cel pozitiv şi ambele se verifică prin politica economică. Pe terenul teoriei, cea mai bună pregătire pentru tranziţie la şcoala liberală clasică o face W. Petty. Cu preocupări şi contribuţii în domeniul metodologiei, al teoriei valorii, rentei, profitului, salariului etc., el se află deja în prefaţa şcolii clasice. Apelul consistent la stat ca mijloc de reglementare, lipsa unei viziuni globale şi, în principal, neglijarea agriculturii, va determina o puternică contrareacţie. Ea vine din sens liberal şi se numeşte fiziocraţie. Fiziocraţia înseamnă primul sistem coerent de economie politică. Prin şcoala fiziocrată, dintre figurile căreia reţinem ca reprezentative pe Fr. Quesnay cu Tabloul economic şi A.R.J. Turgot cu Reflexiuni asupra formării şi distribuirii bogăţiei, economia politică devine riguroasă, mai abstractă, sistematică, apelând la analiză şi sinteză, deopotrivă. Construind un sistem noţional propriu, fiziocraţii oferă prima imagine formală şi coerentă a reproducţiei produsului naţional. Doctrina şi politica fiziocrată sunt în esenţă liberale. Liberalismul fiziocrat se sprijină pe o filosofie proprie: ordinea naturală. De aici îşi va trage seva întregul liberalism de mai târziu. Noua filosofie socială, cu valori fundamentale în ordinea naturală, liberalism şi dreptul de proprietate ce se instalează şi se impune la finele secolului XVII şi începutul secolului XVIII prin fiziocraţi, oferă baza de sprijin şi punctul de plecare pentru clasicismul economic. Era clasică, cu mici excepţii, "este perioada specific engleză a istoriei ştiinţei noastre"3. Într-adevăr, Anglia vine cu patru mari apostoli creatori de sistem: A. Smith, D. Ricardo, Th. R. Malthus si J.S. Mill. Replica franceză, cu sorginte în şcoala fiziocrată, este dată de J.B. Say şi Fr. Bastiat. Printre lucrările de referinţă care s-au constituit borne serioase pentru parcursul ştiinţei economice reţinem: Avuţia naţiunilor. O cercetare asupra naturii şi cauzelor ei,
2
Vezi, în acest sens, M. Oprişan, Gândirea economică din Grecia antică, Editura Academiei Române, J.A. Schumpeter, Histoire de l'analyse économique, vol. 2, Gallimard, Paris, 1983, p.15.
Bucureşti, 1964.
3
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
scrisă de A. Smith în 1776; Principiile economiei politice şi ale impunerii (1817) ale lui D. Ricardo; Principiile de economie politică (1848) de J.S. Mill; Eseu asupra principiului populaţiei (1798) de Th. Malthus; Tratat de economie politică (1803) de J.B. Say. Secolul clasicismului economic îşi poartă pe deplin meritat numele. Ideile economice, disipate până atunci în lucrări de filosofie, istorie, morală etc., sunt acum adunate sub coperţile unor tratate de specialitate. Ca atare, ştiinţa economică începe să însemne o specialitate precisă, bine delimitată, rezultatul unor cercetări întreprinse de profesionisti. Scopul ştiinţei economice este răspicat declarat a fi unul utilitarist, pragmatic; ea trebuie să facă cunoscute cauzele îmbogăţirii naţiunii. Concepţia fundamentală despre organizarea economiei îşi găseşte suportul în ordinea naturală. Clasicii cred în legile naturale, în virtuţile autoreglatoare ale economiei şi, deci, sunt partizani convinşi ai liberalismului, Metoda folosită de ei este cea a abstracţiei ştiinţifice şi a deducţiei, iar universul ideatic preferat este microanaliză. Rămân convinşi că numai urmărind o bună conduită individuală, numai prin asigurarea interesului personal se asigură pacea socială, nu invers. Locul clasicilor în istoria formării ştiinţei economice rămâne statuat prin calitatea analizelor pe care le-au făcut unor probleme nodale, de fond, ale economiei: valoare, preţ, producţie, repartiţie, creştere, schimburi internaţionale etc. În toate aceste domenii ei s-au dovedit cutezanţi, creatori, lăsând moştenire o zestre teoretică de excepţie, capabilă, oricând, prin evaluare şi reevaluare, să întreţină discursul economic modern. Corpusul de idei bine legate care, graţie economiştilor clasici, permit economiei politice să-şi ocupe locul îndreptăţit între celelalte ştiinţe, primeşte o dublă confruntare. Un prim suflu vine dinspre K. Marx. Esenţialul contribuţiei sale pe terenul economiei îl reprezintă lucrarea de maturitate Capitalul. Aici, ca şi în celelalte lucrări, Marx se vădeşte a fi creatorul unui soclu epistemologic nou pentru ansamblul ştiinţelor sociale. Această nouă paradigmă, născută la confluenţa şi confruntarea dintre filosofia germană, economia clasică engleză şi socialismul francez, este marxismul - concomitent, filosofie, metodă de analiză (dialectica), viziune istorică despre evoluţia economiei, politică economică, perspectivă pentru omenire, dar şi un sistem de economie politică. Din această din urmă latură, a sistemului de economie politică creat de Marx, sunt de reţinut două lucruri. Întâi, sub raportul tematicii abordate şi al analizelor pertinente oferite, locul lui Marx rămâme alături de marii clasici. Pe de altă parte, ceea ce a oferit Marx reprezintă un negativ al operelor clasicilor. Supunând unei severe critici intregul eşafodaj teoretic clasic, Marx şi-a centrat discursul pe faptul social. De aici, drept consecinţe: lupta de clasă devine motorul dezvoltării economico-sociale; relaţiile dintre lucruri sunt, de fapt, relaţii dintre oameni şi ca urmare, obiectul economiei politice devine studiul relaţiilor dintre oameni în procesul de producţie; obiectivul final al acestui studiu nu este de a găsi soluţiile realizării unui echilibru, ci de a demonstra netemeinicia unei orânduiri (capitaliste) şi de a o înlocui cu alta mai bună pe calea revoluţiei. Oricum, specificitatea, amploarea şi, mai ales, evoluţia particulară a faptelor după modelul gândirii sale îi conferă un loc aparte în istoria gândirii economice. Nici un economist, nici cei care îşi sprijină sistemul prin propoziţiile Capitalului, nici cei care îl critică, nu pot face abstracţie de el. Cu un suflu nou, specific, vine şi scoala neoclasică sau marginaliştii. Neoclasicii, dintre care reţinem ca semnificative numele economiştilor Stanley Jevons, Carl Menger, Leon Walras, Eugen Böhm - Bawerk, Alfred Marshall ş.a.,
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
construiesc, la sfârşit de secol XIX, pe acelaşi schelet teoretic şi în baza aceleiaşi filosofii ca şi clasicii. Ruptura de ei se produce la două nivele. Unul vizează baza de sprijin, teoria valorii. «Copilul preferat» al clasicilor, teoria obiectivă a valorii muncă, este abandonat. O nouă abordare, în baza unei teorii subiective a valorii, deschide perspectiva unui gen nou de analiză. În esenţă, o atare analiză inspiră o viziune mai puţin conflictuală. Economia nu mai apare în formula unui joc cu sumă nulă ca în cazul lui Marx; e loc suficient pentru fiecare să trăiască bine fără ca, pe acest considerent, un altul să sufere. Celălalt palier trimite spre obiectul analizei. Pe neoclasici îi interesează mai puţin problemele producţiei şi repartiţiei şi mai mult pe cele ale echilibrului. În căutarea echilibrului ei construiesc un mediu propice cercetării lor şi impun o nouă metodă. Mediul este unul abstract, al concurenţei pure şi perfecte specifică capitalismului atomizat al secolului XIX şi circumscris predilect la nivel microeconomic. În acest mediu, subiectul analizei îl formează homo oeconomicus rationalis, producător sau consumator. Noua metodă se defineşte prin principiul marjei, al ultimei unităţi; comportamentul şi influenţa ultimei unităţi dintr-un stoc de bunuri omogene asupra nevoilor sunt diferite faţă de cele ale unităţii precedente; se adresează unei nevoi mai puţin acute. Principiul şi modul de judecată sunt extinse la toate dimensiunile economiei. «Răscolită» de marxism şi «primenită» prin neoclasicism, ştiinţa economică nu rămâne osificată. Mişcarea faptelor o împinge spre o confruntare interioară permanentă. Momentul cu cea mai semnificativă influenţă asupra acestui proces se încadrează în perimetrul anilor '29-'33. Sistemul de economie politică bazat pe filosofia liberală clasică şi neoclasică suferă un serios afront. Marea criză îi «produce» pe Keynes şi a sa Teorie generală4. Pentru evoluţia ştiinţei economice şi a politicii economice pe care a inspirat-o Keynesismul atrage şi reţine atenţia prin câteva idei cu caracter de noutate şi anume: plasarea analizei la nivel macroeconomic, în dublu flux, fizic şi monetar, analiză oricând inspiratoare; părăsirea unor principii ale clasicismului liberal şi acceptarea unor măsuri de orientare economică în care statul este invitat să joace un rol activ; echilibrul, privit prin prisma ocupării cât mai depline a forţei de muncă, devine problema principală a economiei politice; politica economică dobândeşte fundament ştiinţific. Pe deplin stăpân pe meşteşugul de teoretician, Keynes rămâne o prezenţă în toate manualele şi lucrările de economie. Din cealaltă parte a lumii, dinspre Răsărit, economia politică iese la rampă printr-un alt «copil» al ei botezat cu numele de economie politică a socialismului, inspirată din Marx, Engels şi Lenin şi aflată tot timpul în duel cu «economia politică burgheză». Din interiorul ei se promovează ideea unei economii planificate centralizat şi se relativizează importanţa pieţei, concurenţei şi a pârghiilor valorice în general. Criza economică şi politică a anilor 80 avea să-i pună serios în cauză statutul. Faptul că propoziţiile ştiinţei economice inspiră, funcţie de filosofia socială dominantă, sisteme de politică economică diferite, supoziţia lui J.A. Schumpeter5 de a gândi şi analiza prin sisteme de economie politică pare îndreptăţită. Trimiterea se face aici, credem, numai la etajul normativ al ştiinţei noastre. Pentru primul etaj, cel pozitiv, considerăm posibilă existenţa unui principiu unificator; ştiinţa economiei, din acest punct de vedere, e una singură. Nu putem vorbi de o economie politică românească şi alta franceză. La probleme economice asemănătoare ea oferă soluţii
4
J.M. Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura ştiinţifică, Bucureşti, J.A. Schumpeter, op. cit., vol.1, p.48.
1970.
5
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
asemănătoare. Cuprinse în textura politicii economice, soluţiile capătă nuanţă, iau culoarea sistemului. Tot pe această cale, a sistemelor, economia politică recepţionează semnalele şi impulsurile. Dezvoltarea sa devine posibilă prin contactul permanent pe care, în forma concret-specifică a sistemelor sale, îl are cu lumea; cu cea capitalistă dar şi cu cea socialistă; cu economia dezvoltată dar şi cu cea slab dezvoltată. Aceste legături o menţin vie şi o obligă la un permanent examen; o obligă la dezvoltare permanentă. 2. Obiectul de studiu al economiei politice Urmărind evoluţia procesuală a drumului parcurs întru devenirea ştiinţei economice, putem contura deja câteva propoziţii care fixează obiectul ei de studiu. Aşadar, ce este, cu ce se ocupă şi ce urmăreşte economia politică? Abordând problema sub raport etimologic, putem răspunde acestor întrebări? Multă vreme percepţia ştiinţei noastre s-a realizat sub simplul nume de economie. Din această perspectivă, vechii greci, Xenofon şi Aristotel în special, o priveau ca pe o ştiinţă a economiei domestice. În 1615, Antoine de Montchrèstien utilizează pentru prima dată termenul de economie politică în chiar titlul lucrării sale Tratat de economie politică închinat regelui şi reginei mamă. Termenului de economie i s-a adăugat deci cel de politică, cu semnificaţia de organizare socială (de la polis = oraş, cetate). De la Xenofon care, primul, vorbeşte despre ştiinţa economică şi Antoine de Montchrèstien care uzează cel dintâi de denumirea de economie politică şi până astăzi ştiinţa despre economie nu are, de departe, concurenţă sub raportul multitudinii definiţiilor ce i s-au dat în timp6. Ceea ce caracterizează acest lung traseu în care
6
Redăm câteva din cele mai semnificative: 1. Xenofon considera că ".... economia este nu numai o ştiinţă ci şi o artă, un mijloc prin care oamenii sunt în stare să-şi mărească patrimoniul" (Xenofon, Economicul II, 12, după M. Oprişan, op.cit, p.78). 2. Antoine de Montchrèstien, considera economia politică ca fiind ştiinţa ce studiază "administraţia patrimoniului cetăţii" (A. de Montchrèstien, Traité ... după Serge Latouche, Epistémologie et economie, Anthropos, Paris, 1988, p.48-51). 3. Adam Smith, defineşte obiectul ştiinţei economice prin subtitlul lucrării sale fundamentale drept "o cercetare a naturii şi cauzelor avuţiei naţiunilor". Pe aceeaşi linie, a "ştiinţei bogăţiei" se înscrie şi J.B. Say. 4. Stanley Jevons vede în ştiinţă economică o "disciplină normativă foarte utilă deciziei politice" (După S. Latouche, op. cit.). 5. K. Marx defineşte economia politică ca fiind "studiul relaţiilor de producţie şi al legilor economice ce le guvernează pe diferite trepte de dezvoltare a societăţii" (S. Latouche, op. cit,). 6. Lionel Robbins, caracterizează economia drept o "ştiinţă care studiază comportamentul uman ca şi relaţia dintre finalităţi (obiective) şi resursele rare în utilizări alternative (S. Latouche, op.cit.). 7. Raymond Barre crede că economia este "ştiinţa administrării resurselor rare într-o societate umană; ea studiază formele pe care le iau comportamentele umane şi conduitele sociale în amenajarea oneroasă a lumii exterioare şi actele ce se propun spre a se reduce tensiunea care există între dorinţele nelimitate şi mijloacele limitate ale subiecţilor economici (S. Latouche, lucr.cit,). 8. Paul Samuelson consideră ca "Stiinţa economică cercetează modul cum oamenii decid, folosind sau nu moneda, de a afecta resursele productive rare la producţia (în decursul timpului) de mărfuri şi servicii variate şi de a le distribui, în scopul consumului prezent şi viitor, între diferiţi indivizi şi colectivităţi ce constituie societatea" (S. Latoucle, op.cit.). 9. Aurel Iancu este de părere că "ştiinţa economică reprezintă o schemă a analizei si interpretării realităţii economice. Această schemă este concepută ... pentru a lua în considerare acţiunile economice tipice, respective, pentru a desprinde anumite regularităţi în comportamentul agenţilor economici care îşi desfăsoară activitatea în scopul realizării unor obiective sau finalităţi într-o lume cu resurse limitate, folosind instituţii şi instrumente economice adecvate, în condiţiile unor implicări ale puterii publice (ale
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
gama definiţiilor pe care le-a primit ştiinţa noastră este foarte variată s-ar putea înscrie în următoarele propoziţii sintetizatoare: Întâi, deşi par a nu vorbi despre acelaşi lucru, definiţiile oferite ştiinţei economice pot «suporta» următoarea grupare: a. De la Xenofon şi până la clasici, inclusiv, ştiinţei economice i se încredinţează misiunea de a-i invăţa pe indivizi cât şi pe colectivitătile umane în ansamblu, cum se produce mai repede şi mai uşor bogăţie. b. Pe firul acestei idei, K. Marx şi Fr. Engels realizează o ruptură. Ei cantonează obiectul cercetării economice, predilect pe terenul socialului. Îi interesează relaţiile dintre oameni în procesul producţiei, repartiţiei, schimbului şi consumului bunurilor economice, ca şi legile obiective ce guvernează aceste procese. Prin legi obiective cei doi înţeleg legăturile generale, esenţiale, necesare, repetabile şi relativ stabile ale fenomenelor şi proceselor economice. Obiectivitatea este legată de faptul că respectivele legi acţionează independent de voinţa oamenilor; nu însă în afara activităţii lor conştiente şi, mai ales, nu împotriva a ceea ce înseamnă natural şi firesc în acţiunea umană. Legea creşterii productivităţii muncii, a economiei de timp, legea cererii şi ofertei etc. sunt exemple de legi economice obiective. Marx şi Engels plasează şi încadrează studiul relaţiilor de producţie şi al legilor economice obiective în spaţiu şi în timp. Pe acest temei ei se văd îndreptăţiţi să facă distincţie între economie politică în sens larg - ca ştiinţă care studiază relaţiile de producţie şi legile economice pe toate treptele de dezvoltare a societăţii omeneşti - şi economia politică în sens restrâns - anatomie şi fiziologie a unei singure societăţi. În consonanţă cu un atare punct de vedere s-a putut vorbi despre o economie politică burgheză, aflată în permanentă criză, şi o economie politică socialistă, aflată în neîntrerupt progres; şi, tot în baza acestei optici, economia politică a putut fi aservită completamente ideologiei dominante a unui sistem politic. c. Neoclasicii, ca şi contemporanii, direct sau indirect, se apropie de linia de gândire clasică. Pe fundal, apare acelaşi obiectiv - producerea de bogăţie. Până să se ajungă acolo ştiinţa economică trebuie să găsească soluţii la ingrata inecuaţie care a însoţit dintotdeauna viaţa oamenilor: resurse limitate pe de o parte, nevoi nelimitate pe de altă parte. Problema afectării, a echilibrului şi dezechilibrului dobândesc pondere. În rezolvarea lor nu se neglijează comportamentul uman. Aşa se explică de ce definiţia lui Lionel Robbins devine punct de reper. El surprinde exact ceea ce ştiinţa economică vrea să însemne astăzi: "ştiinţă care studiază comportamentul uman ca o relaţie dintre finalităţi (obiective) şi resursele rare în utilizări alternative". Al doilea, în atingerea scopului său, economia este «condamnată» să fie politică. Ea nu poate să rămână o ştiinţă pur pozitivă. Trebuind să meargă spre sugestii, soluţii etc. ea trebuie să fie şi normativă. Subliniind că analiza economică pozitivă explică de ce lucrurile şi comportamentul oamenilor sunt aşa cum sunt, în timp ce analiza economică normativă caută să ne spună cum ar trebui să fie sau ce ar trebui făcut pentru ca lucrurile să fie aşa cum dorim, reţinem remarca economistului francez
statului) în realizarea unor ajustări ale mecanismului de funcţionare a economiei" (A. Iancu, Tratat de economie, vol.1, Stiinţa economică şi interferenţele ei, Economica, Bucureşti, 1993, p.16). 10.John Kenneth Galbraith, parafrazându-l pe Alfred Marshall, scria că "economia nu este altceva decât studiul umanităţii în conduita vieţii sale cotidiene. Ea înseamnă, adăuga în notă proprie economistul american, şi studiul organizaţiilor, a manierei în care oamenii au de a face cu marile întreprinderi, cu sindicatele şi cu guvernele pentru a satisface nevoile lor economice; studiul scopurilor urmărite de aceste organizaţii în măsura în care ele sunt de acord sau se opun interesului general. Si, în fine, maniera de a face să paralizeze interesul colectivităţii" (J.K. Galbraith, N. Salinger, Tout savoir - ou presque - sur leconomie, Seuil, Paris, 1978, p.11).
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
Jacques Généreux privind necesitatea unităţii acestor două paliere: "Economia, tratând comportamente umane şi consecinţele lor colective, este inevitabil politică. La ce serveşte buna cunoaştere a funcţionării pieţei muncii dacă aceasta nu poate fi utilizată pentru a inspira politici eficace de luptă contra şomajului, de formare profesională etc.? La ce este bună înţelegerea mecanismelor de creştere dacă aceasta nu ajută cu nimic la stimularea progresului economic şi la favorizarea dezvoltării ţărilor sărace? Nu există niciodată o dezbatere teoretică în economie care să nu conducă la o dezbatere politică. Analiza normativă apare astfel ca urmare logică a cunoasterii pozitive"7. Subscriind în totalitate la cele spuse de economistul francez, credem că cel care, primul, a adăugat la noţiunea de economie pe cea de politică (A. de Montchrèstien) n-a avut în vedere doar semnificaţia etimologică a termenilor; că, dimpotrivă, a avut şi simţul unităţii; a înţeles că prin politic economicul prinde sau nu viaţă. Faptul în sine este şi pozitiv şi negativ. Este pozitiv în măsura în care politica economică serveşte de «cordon ombilical» prin care ştiinţa economică este ancorată la realitate. Este negativ atunci când, tot pe această cale, a politicii economice, economia ca ştiinţa poate fi aservită ideologiei8. Subliniind aceste lucruri găsim necesar să facem şi precizarea că economia politică, chiar în condiţiile strânselor sale legături cu politica, nu se suprapune şi nu se confundă cu politica economică. Prin aceasta din urmă înţelegem "ansamblul deciziilor luate de puterea publică în vederea orientării activităţii într-un sens dorit"9. Aşadar, implicând raportul dintre stat şi economie, termenul de politic poate căpăta un sens tendenţios atunci când e prins în organica politicii economice; nu aceeaşi interpretare e permisibilă în situaţia economiei politice. Al treilea, indiferent ce nume şi-a luat, economia politică şi-a circumscris câmpul investigaţional fie în perimetrul micro fie în cel macroeconomic. Distincţia s-a făcut însă doar la nivelul punctelor de vedere; sesizând interdependenţele dintre variabilele economice, toţi economiştii recunosc că cercetarea microeconomică serveşte ca punct de plecare pentru cea macroeconomică. În funcţie de mediul paradigmatic în care s-a produs, de şcoala economică în vogă, de locul, timpul şi mai ales de obiectivele imediate ale cercetării, s-a mers preponderent într-o direcţie sau alta. Neoclasicii şi, în mare parte, clasicii au manifestat propensiune pentru microanaliză, convinşi fiind că ceea ce face bine unui individ sau familiei sale nu are cum să facă rău societăţii în ansamblu. De aici, cunoscutele teorii ale consumatorului şi producătorului, ale căror adevăruri, prin generalizare, au fost extinse la scara ansamblului. Fiziocraţii, Marx, Keynes şi mare parte dintre contemporanii noştri plasează analiza la nivel macro. În fond, marile probleme ale economiei sunt de fapt macroeconomice. Cum însăşi denumirea sugerează, microanaliza îşi ia ca sarcină "să explice comportamentele individuale şi interacţiunea lor. Nivelul său privilegiat de observaţie este cel al întreprinderii şi al pieţii unui bun sau serviciu particular"10, în timp ce macroanaliza "se interesează în principal de interacţiunea variabilelor economice
7 8
J. Généreaux, Economie politique, vol.1, Introduction et micro-économie, Hachete, Paris, 1990, p.16. Pentru o analiză în detaliu a problemei vezi, I. Pohoaţă, Paradigme de gândire, Edit. Univ. "Al.I. Cuza" Iaşi, Xavier Greffe, Politique économique, în Xavier Greffe, Jacques Mairesse, Jean L. Reiffers, Encyclopedie Jacques Généreux, op. cit., p.18.
1994.
9
economique, Economica, Paris, 1990, p.1185.
10
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
agregate la nivelul economiei naţionale (produs intern brut, şomaj, inflaţie, monedă, preţ, etc.)"11. Al patrulea, ştiinţa de care ne ocupăm a fost definită, pe rând, «economie», «ştiinţa economică», «economie socială», «political economy», «economie politică» sau, simplu, «economics». De reţinut că în prezent literatura anglo-saxonă uzează de termenul «economics» în timp ce în cea francofonă s-a impus denumirea de «economie politică». Dar, ceea ce este important şi se impune cu toată evidenţa, e că, indiferent de denumire, manualele în domeniu cuprind sub coperţile lor două mari părţi: microeconomie şi macroeconomie; obiectul economiei politice este analizat din această dublă perspectivă. În al cincilea rând, studiind mecanismele de producţie, repartiţie, schimb şi consum într-o structură socială dată,, ca şi interdependenţele dintre acestea, ştiinţa economică îşi «fixează» în fapt, ca obiect de studiu, ceea ce am putea numi realul economic. Relevarea acestei evidenţe conduce la două mari concluzii. Prima este legată de împrejurarea că realul economic cu care teoria se confruntă în permanenţă este, în fapt, realul existenţial palpabil ce se oferă zi de zi observaţiei empirice directe. De aici consecinţa şi concluzia, firească până la un punct, că oamenii se cred competenţi să raţioneze despre probleme economice, oricât de complexe ar fi, fără un exerciţiu ştiinţific pregătitor; că, altfel spus, ştiinţa economică ţine de domeniul cotidianului, al vocabularului curent. Spre a înlătura orice tentaţie în înţelegerea lucrurilor pe o atare direcţie, invităm a se reţine că ştiinţa economică, prin miezul ei numit economie politică, înseamnă infinit mai mult decât observaţie obişnuită; înseamnă observaţie, dar şi analiză realizată de minţi instruite şi prin metode speciale. "Ceea ce distinge pe economistul «ştiinţific» de toţi cei care gândesc, vorbesc şi scriu pe subiecte economice", remarca, întemeiat, Schumpeter, este o stăpânire a tehnicilor pe care le clasăm sub trei rubrici: istorie (în sensul de simţ istoric sau chiar experienţă istorică - n.n.), statistică şi «teorie» (în accepţiunea de «cutie cu instrumente de analiză» aşa cum gândea Joan Robinson sau de «meşteşug de teoretician» în genul lui John M. Keynes - n.n.)"12. Schumpeter a ţinut să completeze şi să adauge la cele trei mijloace de analiză care, toate la un loc, alcătuiesc «economia ştiinţifică» şi sociologia. Numai astfel privită, numai ca rod al unei munci de cercetare specializată, ştiinţa economică apare ca un sistem de gândire coerent, ca un sumuum de paradigme intercorelate, ca sistem de economie politică. A doua concluzie se sprijină pe constatarea că realul economic este impregnat în textura realului existenţial; că, aşa cum sublinia economistul francez Claude Mouchot, "totul este economic chiar dacă ştiinţa economică nu este peste tot"13. Faptul că economia este o totalitate prezentă şi perceptibilă peste tot conduce repede la ipoteza că pentru a obţine rezultate satisfăcătoare ştiinţa economică nu poate fi decât universală; pentru a emite pretenţia ştiinţificităţii trebuie să stăpânească, deopotrivă, domeniul materialului şi socialului. Nu acestea sunt însă graniţele fireşti ale ştiinţei noastre. Este adevărat că istoria formării şi constituirii ei demonstrează că primele idei economice n-au venit de la profesionişti ai domeniului, ci dinspre filosofi, istorici, moralişti, matematicieni, clerici etc. Dar, odată profesionalizată si autonomizată, ştiinţa economică şi-a dobândit propriul statut şi şi-a bornat teritoriul; economia reală a rămas ţelul şi farul
11 12 13
Ibidem. J.A. Schumpeter, op. cit. p. 36. Claude Mouchot, Economie politique, Economica, Paris, 1984, p.195.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
ei. Urmărind acest proces, nu e greu de constatat că multă vreme ştiinţa economică s-a identificat cu economia politică. E cert că problematica economică nu era atât de complicată încât să nu-şi găsească acoperire şi explicaţie în propoziţiile economiei politice. Odată cu creşterea complexităţii vieţii economice, cu adâncirea şi diversificarea interdependenţelor economice ca şi a progreselor înregistrate în chiar cercetarea economică, operează aici un benefic proces de diviziune a muncii. Economia politică rămâne axul şi punctul de sprijin în jurul căruia gravitează, se dezvoltă şi se autonomizează un număr în creştere de discipline ce-şi propun să studieze o anumită «felie» a realităţii. Relaţiile de interdependenţă dintre aceste discipline cu autonomie relativă pe de o parte, şi dintre ele şi miezul din care s-au desprins - economia politică, pe de altă parte, permit de acum a pune problema existenţei unui sistem al ştiinţelor economice în care cea mai mare parte a economiştilor includ: 1. Ştiinţe economice fundamentale: economia politică, istoria gândirii economice, statistica, ştiinţa conducerii etc. 2. Ştiinţe economice teoretico-aplicative: economia ramurilor de producţie (industriei, construcţiei, agriculturii, comerţului etc.), marketing, finanţe, monedă, credit, contabilitate, economia mondială, relaţii valutar financiare internaţionale etc. 3. Ştiinţe economice de graniţă: econometria, sociologia economică, istoria economică, geografia economică, ecologia, cibernetica economică etc.14 În cadrul acestui sistem, aflat într-o permanentă dinamică, cu schimbare de ponderi între componente, economia politică a fost şi a rămas să ocupe un loc central. Ea dă, pentru toate celelalte ştiinţe economice, tonul, nota şi metoda. Ea oferă anvergura şi deschiderea filosofico-metodologică. Prin soclul ei epistemologic oferă măsura valorii, încadrează, dar şi inspiră. În acelaşi timp, economia politică valorifică rezultatele obţinute de celelalte componente ale sistemului, se nutreşte din experienţa acestora. Urmărind această rută prin care economia politică şi cei care o slujesc încearcă să-i stabilească graniţele şi să-i surprindă în tuşe cât mai sigure obiectul şi constatând că: - economia politică nu se suprapune cu ştiinţa economică, dar oferă acesteia fizionomia, prefaţând-o şi reprezentând-o; - obiectul ei de studiu rămâne viaţa economică pentru care trebuie să creeze bogăţie materială şi spirituală; - viaţa economică nu este decât un «ansamblu de acte omeneşti carora autorii lor le dau sens»15; - evoluţia vieţii economice este totuşi guvernată de legi economice obiective; - studiul vieţii economice trebuie realizat bidirecţional - micro şi macroeconomic; - analiza economiei nu poate avea un caracter neutru, pur iluminist, ci trebuie să-şi găsească prelungirea firească prin etajul normativ într-o politică economică menită a înrâuri evoluţia faptelor după modelul dorit; - etc.
14
A se vedea, detalii suplimentare în: C. Bichi, Formarea şi dezvoltarea sistemului ştiinţelor economice în
Tratat de economie contemporană, vol.1, Editura Politică, Bucureşti, 1986, p.87-177; T. Postolache, Restructurări în economia politică, Editura Politică, Bucureşti, 1981; C. Murgescu, Unele consideraţii cu privire la dialogul interdisciplinar al ştiinţelor economice în "Revista economică", 19/1984, etc.
15
François Perroux, Science de l'homme et science économique, Paris, 1943, după Gromoslav Mladenatz în
Cunoaştere şi metodă în ştiinţă economică, Tiporex, Bucureşti, 1947, p.24.
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
Conchidem că economia politică este ştiinţa care prin studiul vieţii economice este chemată să ofere soluţii pentru optimizarea relaţiei resurse limitate - nevoi nelimitate, la nivel micro şi macroeconomic într-un cadru socio-economic dat, guvernat de legi obiective.
3. Metoda economiei politice Etimologia cuvântului trimite la limba greacă unde «methodos» înseamnă cale, mijloc, mod de exprimare. Acesta este sensul metodei şi atunci când vorbim de economia politică: de ansamblul de căi şi procedee găsite în baza unor principii prin care se caută adevărul în economie. De reţinut, în context, că metoda nu se identifică cu metodologia; aceasta din urmă desemnează discursul filosofic angajat de folosirea uneia sau alteia dintre metode, în timp ce metodica ţine de didactica predării cunoştinţelor ca atare. Căile şi metodele de analiză propriu-zisă nu pot fi rupte de principiile pe care se sprijină. Este sarcina metodologiei să justifice, motivat, plusurile şi minusurile unor principii de judecată precum individualismul, apriorismul, empirismul, realismul ştiinţific, istoricul, purismul sau anarhismul16. Aici şi acum, ceea ce ne putem propune e de a explicita sensul unor instrumente de analiză şi evaluare la care economia politică recurge şi care dau contur metodei sale; instrumente şi tehnici imprumutate, în marea lor majoritate, de la celelalte ştiinţe în sistemul cărora economia politică a ieşit mai târziu la rampă. Astfel, subliniem ca esenţial faptul că analiza fenomenelor şi proceselor economice se face pe calea abstractizării. Ea înseamnă acel procedeu al cunoaşterii prin care subiectul cercetător reţine, pe plan mintal doar ceea ce este esenţial, repetabil şi relativ stabil în fenomenul studiat; reţine trendul, laturile esenţiale, lăsând deoparte ceea ce este aleatoriu, întâmplător în evoluţia respectivului fenomen sau proces economic. Produsul prim al abstractizării este abstracţia ştiinţifică concretizabilă în noţiuni, categorii şi legi economice. Noţiunile sau conceptele, reflectă caracterele generale ale fenomenelor grupate mintal, după un criteriu stabilit, într-o anumită clasă. Categoriile economice sunt noţiuni de maximă generalitate ce surprind esenţa existentă în mod obiectiv în fenomenele şi procesele economice. Valoarea, banii, preţul, renta, venitul naţional etc. sunt, de esemplu, categorii economice cu ajutorul cărora se operează în procesul cunoaşterii. Legile economice, aşa cum s-a arătat, exprimă esenţa fenomenelor şi proceselor economice, legătura lor internă, esenţială, dependenţa cauzală, necesară, proprie acestor fenomene şi procese, direcţia şi tendinţele lor. Ele au un caracter obiectiv şi nu trebuie confundate cu legile juridice care sunt expresia voinţei oamenilor, gândite şi formulate potrivit unor opţiuni stabilite la un monent dat. De asemenea, spre deosebire de legile juridice, legile economice nu pot fi proclamate. Legea cererii şi ofertei, a creşterii productivităţii muncii etc, nu au nevoie de a fi proclamate; ele se impun pur şi simplu. Subliniem, în context, şi faptul că viaţa economică, cu complexitatea fenomenelor şi proceselor, cu complexa natură umană care o străbate, nu poate fi surprinsă decât în
16
Vezi, Ion Pohoaţă, Stiinţă economică în discursul metodologic, în Paradigme de gândire, op.. cit,
p.101-149.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
limitele ei cele mai generale de către legile economice. Omul surprinde prin gândire realitatea economică, dar el nu-şi poate propune sa pună ordine în lumea reală. De aceea, folosirea legilor economice, acţiunea oamenilor în sensul respectării cerinţelor acestora, nu exclude elementul de spontaneitate în evoluţia vieţii economice; nu exclude, altfel spus, riscul şi incertitudinea. Pentru a le determina dimensiunile, economia politică recurge la ajutorul statisticii şi la calculul probabilistic. Ceea ce dă specificitate economiei politice atunci când ea recurge la abstractizare, ca toate celelalte ştiinţe sociale, este conceptul operant, de primă importanţă, pe care şi l-a creat nevoită fiind să «decupeze» din întregul existenţial o «felie» reprezentativă; este vorba de homo oeconomicus rationalis, entitate abstractă, producător sau consumator, ruptă de realitatea conflictuală a mediului concret în care trăieşte pentru a se manifesta într-unul al concurenţei, dominat de logica hedonistică şi convins că acţionează într-un univers cartezian în care fiecare şi toţi deopotrivă sunt ghidaţi de aceleaşi principii izvorâte şi, în acelaşi timp, subordonate raţionalităţii. Deşi criticile la adresa acestui tip de analiză abstractă bazată pe homo oeconomicus nu lipsesc (în treacăt fie spus ele nu sunt lipsite de importanţă), istoria gândirii şi faptelor economice dovedeşte din plin că ştiinţa economică a reuşit să facă totuşi din homo oeconomicus un model de analiză demn de interes; cu aceleaşi funcţii şi aceaşi menire ca atomul pentru fizică, linia pentru geometrie, ADN-ul pentru biologie etc. tot impalpabile şi invizibile, dar capabile să susţină o analiză de ţinută. Desprinderea a ceea ce este esenţial în evoluţia fenomenelor economice nu poate fi realizată decât prefaţând munca de cercetare cu analiza propriu-zisă, ca procedeu tehnic. Ea constă în descompunerea mintală a întregului în elementele lui componente pentru a putea fi studiate, astfel, parte cu parte, ca şi legăturile dintre aceste părţi. După sensul raţionamentului logic, analiza poate fi inductivă sau deductivă. Inducţia este modul de raţionare de la particular la general, de la fapte concrete, aşa cum se prezintă ele în realitatea mozaicată, la generalizarea ştiinţifică. Deducţia, dimpotrivă, înseamnă modul de raţionare de la general la particular. Cele două tehnici de analiză se completează şi se presupun reciproc. Din punct de vedere al conţinutului, analiza este calitativă sau cantitativă. Prima încearcă să surprindă fenomenul economic în complexitatea sa, cu toate nuanţele-i specifice. Iar complexitatea este dată de împrejurarea că nu există fapte pur economice, ci fapte sociale. Tocmai pentru că economia politică «trece» prin social şi se verifică mereu prin acesta, se recurge la analiza calitativă, realizabilă prin trimiteri consistente pe terenul istoriei, filosofiei, dreptului, psihologiei etc. Dimensiunea interdisciplinară a studiului are menirea întregirii analizei; îi oferă rotunjime şi sens. Cea de-a doua, ţine seama de dimensiunea cuantificabilă a fenomenelor economice. Recursul la matematică pentru a schematiza, modela sau măsura a fost considerat, dintotdeauna, o probă a ştiinţificităţii. Economia politică a apelat la matematică nu atât pentru a-şi consolida statutul său de ştiinţă, cât din motive de eficientizare a cercetării. Matematica o poate ajuta să ajungă la adevăr, dar tot matematica nu-i poate fi de nici un folos acolo unde numai analiza calitativă poate spune ceva. Sesizând că matematizarea economiei este o chestiune de proporţii şi că rămâne un mijloc şi nu un scop, Nicolae Georgescu-Röegen scria că "modelele aritmomorfice sunt tot atât de indispensabile în economie ca şi în alte domenii ştiinţifice. Aceasta nu inseamnă că ele pot face tot ce e de făcut în economie. Căci, după cum a afirmat Schrödinger, referindu-se la viaţa biologică, dificultatea economiei politice nu provine din
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
matematică, de care are nevoie, ci din faptul că obiectul însuşi este «mult prea complicat pentru a fi pe deplin accesibil matematicii"17. După modul în care surprinde desfăşurarea fenomenelor în evoluţia lor procesuală, analiza poate fi statică sau dinamică. Prin analiza statică realitatea se «fotografiază»; ceea ce rezultă de aici este un instantaneu, un clişeu al vieţii economice aşa cum se prezintă ea la un moment dat. Prin analiza dinamică, dimpotrivă, realitatea este «filmată»; cu această ocazie legăturile dintre fenomenele şi procesele economice sunt surprinse în evoluţia lor, în spaţiu şi în timp. La analiza statică au recurs îndeosebi neoclasicii. Judecăţile prin clişee s-au pretat mai bine universului lor ideatic - microeconomia. Tipicele modele comportamentale ale producătorului sau consumatorului vin din această direcţie. În măsura în care laboratorul de analiză a fost proiectat la nivel macro sau chiar mondoeconomic, statica nu mai poate spune mare lucru. Surprinderea, la acest nivel, a organismului economic în mişcare nu se poate realiza decât prin analiza dinamică. Fiziocraţii, în mare parte clasicii, cât şi contemporanii se folosesc, în profitul lor şi al ştiinţei pe care o slujesc, de această metodă. Prin analiză, fenomenele economice sunt descompuse în părţi componente pentru a fi studiate în intimitatea lor. Dar, aşa cum s-a subliniat deja, economia politică operează cu noţiuni, concepte, legi. De aici, de la concluziile desprinse prin cercetarea în detaliu a lucrurilor, până la aceste abstracţiuni se ajunge prin sinteză. Ea constă în reunirea mintală a elementelor desprinse din analiză şi stabilirea a ceea ce este general şi de esenţă în anatomia acestor elemente, cu scopul de a descoperi legile care guvernează realitatea studiată. Este limpede că sinteza vine în prelungirea analizei spre a-i da motivaţie, sens. Prin analiză şi sinteză economia politică îşi sondează obiectul ei de studiu, pentru ca prin generalizări teoretice mijlocite de abstractizare să expună. Stă tot în sarcina ei, a ştiinţei noastre, să-şi evalueze şi să-şi verifice rezultatele cercetării. Nu puţine sunt metodele la care se poate recurge în acest scop, metode aflate ele însele sub zodia contradictoriului şi în obiectivul discursului filosofico-critic. Ne oprim, spre exemplificare şi concretizare, la principiul falsificabilităţii şi la experimentul economic. Principiul falsificabilităţii ţine de contribuţia cunoscutului filosof Karl Popper. Ceea ce-i asigură acestuia un loc special în istoria filosofiei critice este rolul cu totul particular pe care el l-a acordat experimentului în procesul cunoaşterii. Aşa cum rezultă, nu întotdeauna clar şi de o manieră tranşantă din lucrarea sa Logica cercetării ştiintifice, pentru Popper verificarea experimentală nu confirmă nimic asupra adevărului unei teorii. O teorie înseamnă o sumă de «conjencturi» şi ipoteze îndrăzneţe cu un număr infinit de consecinţe. Chiar dacă cineva ar lua o teorie drept adevarată, nimeni n-ar putea să probeze pe cale experimentală acest lucru, dat fiind tocmai numărul infinit de consecinţe ale ei. Pentru a suplini acest gol metodologic şi a depăşi impasul, Popper găseşte că evidenţierea falsităţii unei teorii ar fi mai la îndemână. Altfel spus, susţine că e mai facil să găsim temeiuri pentru a demonstra falsitatea unei teorii decât temeiuri care să demonstreze că generalizările sunt adevărate. Un asemenea raţionament îl conduce la faimosul său criteriu al falsificabilităţii18 sau al contrazicerii. Noi optăm pentru acest din urmă termen având în vedere originea demersului popperian. Încercând el însuşi să explice sorgintea
17 18
Nicolae Georgescu-Roegen, Legea entropiei şi procesul economic, Editura Politică, Bucureşti, 1979, p.547. «Falsify» în limba engleză şi «refutabilite» în limba franceză; credem că termenul în franceză se apropie mai
mult de sensul şi semnificaţia a ceea ce a vrut sa spună Popper, adică aceea de combatere, de contrazicere.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
faimosului său principiu, Popper se pare că "a rămas contrariat de insistenţa cu care Einstein repeta, celor care voiau să-l audă, că el n-ar ezita nici o secundă să renunţe la teoria sa, a relativităţii ... dacă o singură experienţă ar fi contrazis-o"19. Popper a dedus, de aici, că rolul ştiinţei şi al omului de ştiinţă este de a formula în permanenţă «conjencturi» îndrăzneţe şi de a găsi apoi criteriul pentru evidenţierea şi eliminarea erorilor. El începe deductiv, de la un sistem de ipoteze, de axiome. Plecând de la această bază, pe cale pur logică, se emit concluzii, predicţii, «conjencturi» luate sub beneficiu de inventar. Acest inventar de predicţii este supus ulterior testării empirice. Dacă testul este negativ se renunţă la teoria (sau la o parte din teoria) combătută şi contrazisă pe bază empirică; contrazisă în raport cu sistemul de axiome care a servit ca punct de plecare. Dacă testul este pozitiv, teoria nu este considerată confirmată, probată, ci doar provizoriu acceptată; aceasta deoarece se acceptă ipoteza că există un număr infinit, apriori posibile, de alte experimente ce ar putea infirma teoria noastră. Totul este plasat deci în zona provizoriului; nimic nu este inclus în cea a certitudinii definitive. Teoria nu poate fi niciodată expresia vreunei legi economice obiectiv universale. După opinia lui Popper, aşa ceva nu există în economie; aici, teoria nu poate fi decât o «încercare îndrăzneaţă», un eseu. Exerciţiul popperian, conceput a se derula în mod esenţial pe idee, ne spune deja că experimentul în economie îşi are o specificitate a lui faţă de alte domenii. Constituindu-se în segmentul cu cea mai mare pondere a existenţei umane, economia ar avea cea mai mare nevoie de proba experimentului. În pofida acestui fapt economiei îi este refuzat experimentul în măsura în care fac apel la el fizica, biologia, chimia etc. Viaţa economică nu poate fi studiată la eprubetă. La nivel microeconomic poate fi experimentat un model de organizare, conducere sau marketing. La nivel macroeconomic însă ceea ce se experimentează este viaţa însăşi. Riscurile sunt aici deosebit de mari. Dacă experimentul ţine cincizeci de ani şi se soldează cu eşec, aceasta înseamnă că ai transformat în cobai o generaţie. La nivel macro se pretează mai bine exerciţiul mintal popperian sau o extensie a concluziilor extrase la nivel micro spre perimetrul macroeconomiei. Importă aici calitatea analizei efectuate. De aceea se susţine că o minte instruită şi inspirată care ştie intuitiv să te orienteze spre pista bună e mai presus de orice metodă.
19
Renato di Ruzza, Elements d'épistemologie pour économistes. La dernière instance et son ombre,
Presses Universitaires de Grenoble, 1988, p.87.
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
II
TEORIE MICROECONOMICĂ
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
3. TEORIA CONSUMATORULUI 3.1. De ce mai întâi consumatorul? După cum s-a reţinut din cursurile introductive, analiza microeconomică este dedicată explicării comportamentelor individuale şi interacţiunilor lor. În centrul atenţiei este situat deci nivelul individual, reprezentat de omul aflat intr-o permanentă căutare a satisfacerii nevoilor sale. El este privit în dubla sa ipostază, de consumator şi de producător. În calitate de consumator, individul se manifestă ca purtător al cererii de bunuri şi servicii de consum, urmărind maximizarea satisfacerii nevoilor sale prin utilizarea resurselor limitate pe care le are la dispoziţie. Altfel spus, el caută maximizarea utilităţii economice, pe baza principiului hedonist*. În calitate de producător, individul se manifestă ca purtător al ofertei de bunuri şi servicii, pe care o produce prin combinarea factorilor de producţie, de fapt, prin consumarea acestora. Ca agent esenţial al producţiei, dar şi al pieţei, producătorul, cunoscut şi sub numele de întreprinzător, urmăreşte maximizarea rezultatelor obţinute, concretizate în diferenţa dintre veniturile încasate prin vânzarea bunurilor produse şi cheltuielile efectuate cu factorii de producţie consumaţi. Orice producător este însă în acelaşi timp şi consumator. El trebuie să-şi satisfacă şi multitudinea nevoilor sale, ca oricare alt individ. Nu putem spune acelaşi lucru şi despre consumatorul purtător al cererii, întrucât există largi categorii ale populaţiei care sunt consumatoare de bunuri şi servicii fără a fi în acelaşi timp şi producătoare ale acestora. Acesta este unul din motivele pentru care începem analiza microeconomică prin studierea comportamentului consumatorului. În plus, există numeroase similitudini între comportamentul consumatorului şi cel al producătorului, elemente din primul manifestându-se în forme transformate în cel de-al doilea, aşa cum se va evidenţia după studierea celor două tipuri fundamentale de comportament. Teoria consumatorului îşi propune să explice maniera în care individul repartizează resursele sale între diferite bunuri şi servicii disponibile, astfel încât să-şi maximizeze satisfacţia produsă prin consumul lor. Obţinerea satisfacţiei maxime oferite de consumul bunurilor şi serviciilor procurate cu ajutorul resurselor limitate care formează "bugetul" individului defineşte starea de echilibru a consumatorului. Această teorie a fost dezvoltată de economiştii neoclasici din ultima pătrime a secolului al XIX-lea**, sub influenţa filosofilor utilitarişti, pornindu-se de la premisa că individul raţional caută maximum de satisfacţie sau de utilitate. 3.2. Abordarea cardinală a utilităţii şi echilibrul consumatorului În concepţia clasică, bunuri identice au, pentru persoane diferite, aceeaşi utilitate economică, indiferent de intensitatea nevoilor, de cantitatea consumată si de sacrificiul făcut pentru obţinerea lor, astfel încât unităţile X1, X2, ....., Xn dintr-un bun omogen au utilităţile individuale u1, u2, ..... , un, egale între ele, utilitatea totală a întregii cantităţi fiind n × u.
*
Hedonismul - termen derivat din grecescul "hedone" care înseamnă plăcere - reprezintă o concepţie care ¥n special englezul Stanley Jevons, austriacul Karl Menger şi francezul Léon Walras.
proclamă plăcerea drept binele suprem, iar dorinţa de a o obţine, principiu al comportamentului.
**
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
În realitate însă, nivelul de satisfacţie obţinut prin consumul unui bun diferă nu numai de la individ la individ, ci şi de la o unitate la alta consumată din acelaşi produs. Acest fapt rezultă din gradul diferit de intensitate al nevoii satisfăcute prin consumul bunului respectiv, care descreşte pe măsură ce sporeşte numărul de unităţi consumate. Pornind de aici, economiştii neoclasici au fundamentat în ultima pătrime a secolului al XIX-lea teoria utilităţii marginale. Într-o primă formă, a aşa-numitei "abordări cardinale", s-a presupus că individul este capabil să măsoare printr-un indice cantitativ precis utilitatea pe care o obţine din consumul fiecărei unităţi dintr-un anumit bun omogen. De aici a rezultat posibilitatea stabilirii unei ierarhii între nivelurile de utilitate şi a exprimării numerice a satisfacţiei oferite de consumul unei anumite cantităţi dintr-un bun, comparativ cu cea dată de folosirea unei cantităţi dintr-un alt bun. Cu toate că teoria utilităţii cardinale a fost respinsă şi depăşită, o serie de concepte şi instrumente de analiză fundamentate în cadrul ei au rămas în patrimoniul ştiinţei economice, motiv pentru care le prezentăm în continuare. 3.2.1. Utilitatea totală şi utilitatea marginală Utilitatea totală, U, a unui bun oarecare, X, măsoară satisfacţia globală pe care individul o obţine prin consumarea unei anumite cantităţi din acest bun. Deci, nivelul lui U depinde de cantitatea consumată, adică "U este funcţie de X", ceea ce se scrie: U = f(x), în care X este cantitatea consumată din bunul X. Pentru a determina sensul şi ritmul în care utilitatea totală evoluează atunci când cantitatea consumată din bunul X creşte, se foloseşte conceptul de utilitate marginală. Utilitatea marginală, Um, măsoară evoluţia utilităţii totale pentru o variaţie foarte mică a cantităţii consumate. În tratarea utilităţii marginale distingem două cazuri: a) Utilitatea marginală a unui bun parţial sau imperfect divizibil. Spunem că un bun este imperfect divizibil dacă există o unitate de măsură dincolo de care este imposibil de coborât (de exemplu, un consumator nu poate utiliza trei sferturi de automobil sau jumătate de ochelari; automobilul şi ochelarii sunt bunuri imperfect divizibile). Utilitatea marginală a unui bun X imperfect divizibil (UmX) reprezintă variaţia utilităţii totale (DU) determinată de consumul unei unităţi suplimentare din acest bun. ΔU (3.1.) deci: U m X = ΔX b) Utilitatea marginală a unui bun perfect divizibil Dacă bunul X este perfect divizibil, atunci oricare ar fi unitatea de măsură folosită, există mereu o cantitate mai mică ce poate fi consumată. De exemplu, dacă măsurăm consumul în grame, un gram nu reprezintă consumul "marginal", deoarece acesta poate fi mărit cu 0,5 grame. Nici atunci când folosim ca etalon jumătatea de gram, aceasta nu poate reprezenta un consum marginal, deoarece putem utiliza mereu un etalon de măsură mai mic: 0,25 grame, un miligram sau submultipli mai mici. În acest caz, o definiţie riguroasă a utilităţii marginale trebuie să ia în considerare evoluţia utilităţii totale, care rezultă dintr-o variaţie infinit de mică a consumului bunului X. Deci, putem spune că utilitatea marginală a unui bun perfect divizibil reprezintă variaţia utilităţii totale pentru o variaţie infinit de mică ("infinitezimală") a cantităţii consumate din acel bun.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
Exprimarea utilităţii marginale astfel definite se poate realiza cu ajutorul conceptului matematic de derivată. Să ne reamintim că derivata unei variabile oarecare y, care este funcţie de o altă variabilă x, măsoară cum variază y pentru o variaţie a lui x care tinde spre zero. Dacă y = f(x), putem scrie derivata lui y în funcţie de x în două maniere: y'(x) sau ∂ y . Deci, din punct de vedere matematic, utilitatea
∂x
marginală a unui bun perfect divizibil reprezintă derivata funcţiei de utilitate totală în raport cu X, adică: Um = f ' (x) sau Um= ∂ y (3.2.)
∂x
3.2.2. Evoluţia utilităţii totale şi a utilităţii marginale Am văzut doar că utilitatea totală a unui bun oarecare măsoară satisfacţia globală obţinută de individ prin consumarea unei anumite cantităţi din bunul respectiv. Cum evoluează însă nivelul de satisfacţie a individului atunci când el consumă o cantitate crescândă dintr-un bun? Va creşte proporţional cu cantitatea consumată suplimentar, cum am fi tentaţi să credem? Întrucât satisfacţia reprezintă de fapt plăcerea oferită de consum, care este opusul nemulţumirii provocate de lipsa unui anumit bun necesar satisfacerii unei nevoi, răspunsul corect la întrebarea de mai sus este: nivelul de satisfacţie obţinut prin consumul unei cantităţi crescânde dintr-un bun depinde de intensitatea nevoii pe care consumatorul caută s-o satisfacă; plăcerea nu este proporţională cu cantitatea consumată, ci cu lipsa, cu nemulţumirea încercată înaintea consumului. În acest sens, analiza economică se foloseşte de o ipoteză simplă: intensitatea unei nevoi este descrescândă pe măsură ce cantitatea consumată creşte. Acesta este principiul intensităţii descrescânde a nevoilor, formulat de psihologul german Heinrich Gossen, în anul 1843, din care s-a ajuns la principiul utilităţii marginale descrescânde: utilitatea suplimentară oferită de consumul unei cantităţi crescânde dintr-un anumit bun descreşte până când devine nulă la punctul de saturaţie. Dacă intensitatea nevoii descreşte odată cu creşterea cantităţii consumate, satisfacţia, adică utilitatea, obţinută pentru fiecare unitate consumată suplimentar este mai mică decât pentru precedenta. De exemplu, într-o zi caniculară de vară, intensitatea nevoii de a bea răcoritoare pentru a potoli setea este foarte ridicată. Primul pahar de răcoritoare consumat satisface o nevoie de intensitate maximă. Al doilea pahar consumat procură mai puţină satisfacţie sau plăcere decât primul, iar al treilea mai mică decât al doilea ş.a.m.d. Atenţie însă! Aceasta nu înseamnă că satisfacţia totală se diminuează. Dimpotrivă, ea creşte, dar cu o raţie descrescândă. Dacă individul continuă să bea (întrucât îi face plăcere), utilitatea totală continuă să crească, dar din ce în ce mai puţin repede, adică utilitatea marginală se diminuează. Considerând băutura răcoritoare ca fiind bunul X, paharele băute succesiv x1, x2, ... , xn, iar utilitatea corespunzătoare fiecărui pahar U1, U2, ..., Un, Ui (i = 1,2,.....,n) reprezintă utilităţile individuale cu proprietatea că U1>U2 ......>Un; Un reprezintă utilitatea marginală, iar U = ∑ U i reprezintă utilitatea totală.
i =1 n
Cele de mai sus pot fi evidenţiate şi printr-o reprezentare grafică, aşa ca în figura 3.1. Pe ordonatele celor două grafice înscriem nivelul utilităţii totale (U), respectiv al utilităţii marginale (Um), iar pe abscise înscriem cantitatea consumată din bunul considerat (X). U poate fi deci reprezentată, printr-o curbă crescătoare, iar Um printr-o curbă descrescătoare. U atinge nivelul său maxim în punctul S, numit punctul de saţietate sau de saturaţie a consumatorului.
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
În acest punct, Um este nulă,adică o unitate suplimentară de consum nu mai sporeşte satisfacţia. Dacă individul şi-ar mări consumul dincolo de acest punct, utilitatea marginală ar deveni negativă, ceea ce ar face ca şi utilitatea totală să înceapă a se micşora. Deci, un consum exagerat dintr-un anumit bun poate antrena nu o creştere a satisfacţiei, ci, dimpotrivă, o insatisfacţie, o suferinţă chiar. De exemplu, dacă primele pahare de băutură răcoritoare ar fi agreabile pentru un individ într-o zi călduroasă de vară, nu acelaşi lucru s-ar întâmpla pentru al douăzecilea pahar. Întrucât însă una dintre ipotezele fundamentale ale ştiinţei economice este raţionalitatea, vom presupune că individul raţional nu-şi va continua consumul dincolo de punctul de saţietate, astfel încât utilitatea marginală va fi în mod normal descrescătoare şi pozitivă. Evoluţia utilităţii totale şi a celei marginale poate fi la fel de sugestiv prezentată şi prin graficul din fig. 3.2. de mai jos:
Se observă că fiecărei unităţi xi din bunul X îi corespunde o utilitate individuală Ui (i=1,2,...., n). Dacă se consumă numai unitatea X1, utilitatea totală coincide cu utilitatea individuală şi cu cea marginală. Dacă se adaugă unităţii x1, consumate, şi unitatea x2, atunci Um devine U2, iar utilitatea totală va fi suma U1+U2, ceea ce pe grafic reprezintă suprafaţa marcată de axele de coordonate şi curba AB. Dacă vor fi consumate toate unităţile, de la x1 până la xn, Um va fi Un (utilitatea celei de-a n-a unităţi consumate), iar utilitatea totală va fi reprezentată de suprafaţa cuprinsă între axele de coordonate şi curba ABCDE...F, care descrie de fapt evoluţia utilităţii marginale.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
3.2.3. Alegerea optimală a consumatorului Fiind nevoit să-şi satisfacă numeroase nevoi, individul alege din varietatea bunurilor care-l înconjoară acele combinaţii care-i pot oferi cea mai mare satisfacţie. Deci, consumatorul raţional caută să-şi maximizeze utilitatea. 3.2.3.1. Într-o ipotetică situaţie de abundenţă, nimic nu limitează posibilităţile de consum ale individului. El nu suportă nici un cost, nu trebuie să consimtă nici un sacrificiu pentru a-şi procura o cantitate oarecare dintr-un bun. De aceea, poate consuma orice bun până în momentul în care utilitatea totală este maximă, fapt care se întâmplă atunci când utilitatea marginală devine nulă. Deci, condiţia alegerii optimale a consumatorului, denumită şi condiţia de echilibru a consumatorului, în situaţia de abundenţă este: Um X = 0 (3.3.) 3.2.3.2. În realitate, bunurile care ne satisfac trebuinţele prin consum sunt rare. De aceea individul trebuie să aleagă între mai multe posibilităţi de consum. În situaţia de raritate a unei economii de troc, deci unde bunurile se schimbă direct între ele, a consuma un bun X înseamnă a renunţa la un bun Y sau la un bun Z, sau la oricare altul pe care l-ai fi putut obţine în schimb. Înseamnă că bunul X are un cost de oportunitate, reprezentat de satisfacţiile pe care le-ar putea obţine individul renunţând la consumul lui X. De aceea, individul nu-şi mai poate continua consumul până la punctul de saturaţie. Dacă presupunem că există numai două bunuri substituibile, X şi Y, combinaţia optimală care-i asigură consumatorului maximizarea satisfacţiei este coşul (X, Y) astfel determinat încât utilitatea marginală a celor două bunuri să fie egală. Dacă U m X > U mY , consumatorul şi-ar mai putea spori utilitatea totală substituind unei unităţi din Y o unitate din X şi continuând această substituire atât timp cât U m X > U mY . În acest caz, cum ştim că utilitatea marginală este descrescândă în raport cu cantitatea consumată, U m X va descreşte, iar U mY va creşte, întrucât se diminuează cantitatea consumată din Y ca urmare a substituirii. Se ajunge astfel la un punct al substituirii unde cele două utilităţi marginale devin egale. Dincolo de acest punct, U m X < U mY , ceea ce ar determina necesitatea unei substituiri în sens invers, adică o unitate din Y să substituie o unitate din X până la restabilirea egalităţii. Deci, condiţia de echilibru a consumatorului în situaţia de raritate cu economie de troc este: U m X = U mY (3.4) 3.2.3.3. În situaţia de raritate cu economie monetară, problema consumatorului se schimbă. Dispunând de o sumă dată, numită bugetul său, individul trebuie să decidă cum o împarte pentru procurarea bunului X şi pentru procurarea bunului Y. De această dată, el nu-şi va mai pune întrebarea dacă trebuie să consume o unitate suplimentară din bunul X, sau din bunul Y, pentru a-şi maximiza utilitatea, ci dacă trebuie să cheltuiască o unitate monetară suplimentară pentru bunul X sau pentru bunul Y. Utilitatea maximă obţinută prin cheltuirea sumei de care dispune va fi atinsă atunci când utilitatea marginală a unui leu cheltuit pentru procurarea bunului X devine egală cu utilitatea marginală a unui leu cheltuit pentru procurarea bunului Y. Utilitatea marginală pe o unitate monetară cheltuită se obţine prin împărţirea utilităţii marginale a bunului la preţul său. Dacă Px şi Py sunt preţurile unitare ale bunurilor X, respectiv Y, condiţia de echilibru a consumatorului devine: U m X U mY = (3.5) Px Py
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
Demonstrarea acestei condiţii se realizează printr-un raţionament similar celui folosit pentru situaţia de raritate cu economie de troc. 3.3.2. Definiţia şi proprietăţile curbei de indiferenţă Pentru simplificarea şi asigurarea posibilităţii exprimării grafice, să presupunem că un individ consumator are la dispoziţie numai două bunuri, X şi Y, cu care poate efectua o infinitate de combinaţii (altfel spus, din care poate constitui o infinitate de "coşuri" sau "panere" de consum). Acestea pot fi grupate în două categorii: - combinaţii care asigură acelaşi nivel de satisfacţie sau de utilitate; - combinaţii care asigură niveluri diferite de satisfacţie sau de utilitate.
• Mulţimea combinaţiilor a două bunuri, X şi Y, care asigură consumatorului un nivel de utilitate identic se numeşte curbă de indiferenţă. Pe figura de mai sus sunt reprezentate trei curbe de indiferenţă, Uo, U1 şi U2, care indică trei niveluri diferite de utilitate. Dacă ne situăm pe curba Uo, consumatorul va obţine aceeaşi satisfacţie sau utilitate, Uo, consumând fie "coşul" C, constituit din combinaţia a 3 unităţi din bunul X şi 12 unităţi din bunul Y, fie "coşul" D, constituit din 11 unităţi din bunul X şi 5 unităţi din bunul Y, fie oricare altă combinaţie aferentă infinităţii punctelor de pe curba respectivă. "Coşurile" sau combinaţiile situate pe curba de indiferenţă U1, cum ar fi A (2 unităţi din bunul X şi 9 unităţi din bunul Y) sau B (9 unităţi din bunul X şi 3 unităţi din bunul Y) sau oricare alt punct de pe această curbă oferă un nivel de satisfacţie sau utilitate U1 mai redus decât Uo. "Coşurile" de consum sau combinaţiile situate pe curba de indiferenţă U2, cum ar fi E (6 unităţi din bunul X şi 13 unităţi din bunul Y) sau F (9 unităţi din bunul X şi 10 unităţi din bunul Y) sau oricare alt punct de pe această curbă oferă un nivel de utilitate U2, superior lui U0. Putem formaliza cele de mai sus astfel: U 0 = f0 ( X , Y ); U1 = f1 ( X , Y ); U 2 = f2 ( X , Y ) , în care U0, U1 şi U2 sunt constante, iar U1 < U 0 < U2 . • Deci, A=B; C=D; E=F, întrucât cuplurile (A, B), (C, D) şi (E, F) se află pe câte o curbă de indiferenţă, iar A<C; C<E, de unde rezultă A<E (relaţia de tranzitivitate). Toate punctele situate la dreapta celor de pe curba U0 reprezintă combinaţii ale bunurilor X şi Y care oferă mai multă utilitate, iar toate punctele situate la stânga celor de pe curba de indiferenţă U0 reprezintă combinaţii care asigură mai puţină utilitate.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
• Pentru un acelaşi individ pot exista o infinitate de curbe de indiferenţă, fiecare corespunzând unui nivel de satisfacţie diferit. Ansamblul acestor curbe de indiferenţă este denumit harta de indiferenţă. Există tot atâtea "hărţi de indiferenţă" ca şi numărul indivizilor. • Intersecţia a două curbe de indiferenţă este imposibilă. Aceasta se poate demonstra pe figura 3.3. prin metoda reducerii la absurd: dacă intersecţia curbelor U2 şi U3 ar fi posibilă, atunci combinaţiile exprimate pe punctele G şi H ar trebui, din definiţia curbelor de indiferenţă, să asigure acelaşi nivel de utilitate ca şi combinaţia F. Or aceasta este imposibil deoarece G>H. • Curbele de indiferenţă sunt descrescătoare. Această proprietate derivă din ipoteza de raţionalitate a consumatorului, potrivit căreia individul nu-şi va continua niciodată consumul unui bun dincolo de punctul de saţietate, când utilitatea marginală a bunului respectiv devine negativă. Dacă UmY ar fi negativă, o diminuare a cantităţii din bunul Y ar creşte satisfacţia individului (fiindcă i-ar reduce insatisfacţia sau neplăcerea provocată de consumul acestui bun), iar atunci, pentru a menţine utilitatea neschimbată, pentru a ne situa pe aceeaşi curbă de indiferenţă, ar trebui să se reducă şi consumul lui X. Cantitatea din bunul Y şi cea din bunul X ar varia în acelaşi sens. Curba de indiferenţă ar fi crescătoare. Însă, cum utilitatea marginală este mereu pozitivă, diminuarea cantităţii din bunul Y reduce utilitatea totală a individului. Menţinerea neschimbată a utilităţii totale, pentru a ne situa în continuare pe aceeaşi curbă de indiferenţă, nu poate fi realizată decât prin creşterea cantităţii consumate din celălalt bun, X. Deci, de-a lungul curbei de indiferenţă, există o relaţie inversă, descrescândă sau negativă între cantitatea din bunul X şi cantitatea din bunul Y: dacă X creşte, Y scade şi invers. Acest fapt se poate observa pe figura 3.3: Pornind de la combinaţia A (2 unităţi din bunul X şi 9 unităţi din bunul Y), dacă reducem numărul unităţilor bunului Y la 3, pentru a menţine neschimbată utilitatea U1 trebuie să creştem numărul unităţilor bunului X de la 2 la 9 (punctul B). Deci forma descrescătoare a curbei de indiferenţă rezultă din faptul că UmX şi UmY sunt presupuse pozitive, ca urmare a raţionalităţii comportamentului consumatorului. • Curbele de indiferenţă sunt convexe. Relaţia descrescătoare între cantitatea din bunul X şi cantitatea din bunul Y am fi avut-o şi de-a lungul unei drepte, aşa cum rezultă din figura 3.4. Curbele de indiferenţă sunt însă convexe, adică, în termeni nematematici, ele nu sunt drepte, ci curbate spre punctul de origine al axelor de coordonate, spre partea de jos: înclinaţia lor se diminuează în mod progresiv de la stânga la dreapta.
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
După cum se poate observa din figura 3.4., dacă funcţia de utilitate ar fi liniară, exprimată printr-o dreaptă, de-a lungul acesteia, o diminuare a cantităţii bunului Y, cu o mărime dată, D Y, presupune, pentru a menţine utilitatea neschimbată, o creştere a cantităţii din bunul X, cu o mărime DX, care rămâne neschimbată pe orice porţiune a dreptei ne-am situa. Aceasta s-ar întâmpla însă numai dacă bunurile X şi Y ar fi perfect substituibile, ceea ce ar însemna ca individul, considerându-le perfect identice, să fie indiferent faţă de ponderea fiecărui bun în "coşul" său format din cele două bunuri. L-ar interesa numai cantitatea totală din bunurile X şi Y, o unitate din bunul X fiind mereu echivalentă cu o unitate din bunul Y. Analiza economică se interesează însă în mod normal de alegerea între două bunuri imperfect substituibile. De aceea, dimpotrivă, de-a lungul curbei de indiferenţă, o aceeaşi diminuare a cantităţii lui Y nu poate fi compensată decât printr-o cantitate crescândă din bunul X. Cum explicăm acest fapt? De unde provine? Să ne reamintim de principiul utilităţii marginale descrescânde la creşterea cantităţii consumate. Când se diminuează cu o anumită cantitate volumul consumat din bunul Y, substituită cu o altă cantitate din bunul X, primul bun devine din ce în ce mai rar, astfel încât utilitatea sa marginală (UmY) creşte, devine din ce în ce mai mare. Ca urmare, utilitatea totală se diminuează din ce în ce mai repede şi doar o cantitate crescândă din celălalt bun, X, va putea menţine utilitatea totală neschimbată. Cu atât mai mult cu cât şi bunul X, fiind din ce în ce mai abundent, utilitatea sa marginală se diminuează. 3.3.3. Rata marginală de substituire (RMS) S-a văzut că forma curbei de indiferenţă este determinată de ritmul în care bunul Y este substituit de bunul X de-a lungul acestei curbe. Cu cât bunul Y este substituit într-un ritm mai rapid de către bunul X, cu atât panta curbei de-a lungul căreia se face această substituire este mai puternică. Pentru a înţelege mai usor acest fapt, presupunem două funcţii liniare de utilitate, U1 şi U2, reprezentate grafic prin dreptele D1 şi D2, cu înclinaţii sau pante diferite. Se observă din figura 3.5. că atunci când cantitatea din bunul X creşte cu DX, Y se diminuează foarte rapid de-a lungul dreptei D1 şi mult mai lent de-a lungul dreptei D2. Ritmul sau "viteza" cu care Y variază ca reacţie la variaţia lui X se măsoară deci prin panta dreptei de indiferenţă, care se determină ca raport între variaţia lui Y, DY, şi variaţia lui X, DX, între două puncte oarecare.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
ΔY (3.6.) ΔX În timp ce, în cazul unei drepte, raportul DY/DX este identic în toate punctele sale, de-a lungul unei curbe convexe, aşa cum rezultă şi din figura 3.4., valoarea absolută a pantei se diminuează de la stânga spre dreapta, ea variind în fiecare punct. De aceea, singura modalitate de determinare a ritmului de variaţie a cantităţii din bunul Y ca reacţie la modificarea cantităţii din bunul X este calculul derivatei lui Y în raport cu X, care reprezintă "panta într-un punct" a curbei sau, într-o exprimare matematică, "panta dreptei tangente la curbă în acel punct". Ea măsoară variaţia lui Y pentru o variaţie infinit de mică a lui X(DX®0). Cu aceste precizări făcute, putem spune ca rata marginală de substituire (R.M.S.) între două bunuri, Y şi X, măsoară variaţia cantităţii necesare a fi consumate din bunul Y, de-a lungul unei curbe de indiferenţă, pentru a compensa o variaţie infinit de mică (infinitezimală) a cantităţii consumate din bunul X, astfel încât nivelul utilităţii totale să rămână neschimbat. Cum RMS nu este altceva decât "panta într-un punct" a curbei, ea variază în fiecare punct şi este continuu descrescândă de-a lungul curbei. RMS este determinată prin derivata lui Y în raport cu X, fiind negativă deoarece variaţiile celor două cantităţi sunt de sensuri contrarii. Pentru a fi exprimată însă în valori pozitive, RMS se defineşte cu un semn "-" plasat în faţă între paranteze rotunde, pentru a-i sublinia caracterul convenţional: ∂Y RMS = (− ) (4.7.) ∂X De exemplu, să presupunem că pentru o persoană, într-o zi caniculară de vară, utilitatea asigurată de consumul a două bunuri - băutură răcoritoare (X) măsurată cu paharul şi pateuri (Y) având ca unitate de măsură "bucata" - este definită de funcţia : U = U ( X,Y ) = X ⋅ Y (4.8) Când consumatorul doreşte să-şi menţină neschimbată utilitatea, la un nivel pe care el îl apreciază, să zicem, la 10, substituind băuturii răcoritoare pateurile, curba de indiferenţă va fi cea reprezentată în fig. 4.6., care este o hiperbolă echilaterală. Din 10 10 ∂Y U(X,U)=X×Y=10, rezultă Y = , iar RMS = (− ) , adică RMS = 2 . RMS X X ∂X variază în fiecare punct al curbei de indiferenţă. În punctul A, de coordonate 1şi 10, deci care reprezintă o combinaţie sau un "coş" de consum format dintr-un pahar de băutură răcoritoare şi 10 bucăţi de pateuri, RMS este 10. Aceasta înseamnă că, în punctul A, o creştere cu un pahar a consumului de băutură răcoritoare necesită o diminuare cu 10 bucăţi a cantităţii consumate din pateuri, dacă se vrea menţinerea neschimbată a utilităţii totale. RMS se diminuează tot mai mult pe măsură ce ne deplasăm spre dreapta pe curba de indiferenţă, astfel încât
Deci, panta dreptei =
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
în punctul D(10,1) ajunge la 0,1, când de fapt persoana aproape nu vrea să mai substituie cele două bunuri.
R M S = (− ) R M S R M S R M S R M S
A B C D
∂Y ∂X
=
10 X 2
= 10 = 2 ,5 = 0 ,4 = 0 ,1
Se observă, şi din acest exemplu, că RMS se poate calcula într-un punct oarecare al curbei de indiferenţă, dar nu între două puncte. Între două puncte se poate calcula o rată medie de substituire ( RmS ). Dacă ne vom folosi de exemplul de mai sus şi vom calcula RmS între punctele A şi C, vom avea: ΔY 2 − 10 −8 RmS AC = (− ) = (− ) = (− ) =2 (3.9) ΔX 5 −1 4 Această rată ne arată cât trebuie sacrificat din Y pentru creşterea cu o unitate a lui X, când se trece de la combinaţia A la combinaţia C. În acest caz, creşterea cantităţii consumate din băutura răcoritoare, (bunul X) cu 4 pahare, necesită, pentru menţinerea neschimbată a utilităţii (adică pentru a ne situa pe curba de indiferenţă), o diminuare a consumului de pateuri (bunul Y) cu 8 bucăţi (o variaţie în sens invers, de 2 ori mai mare). RMS şi R m S nu pot fi identice decât dacă panta între două puncte şi panta într-un punct ar fi egale pe oricare porţiune a curbei de indiferenţă, ceea ce nu se poate întâmpla decât dacă curba de indiferenţă ar fi o dreaptă. 3.3.5. Echilibrul consumatorului Am văzut că prin curba de indiferenţă se formalizează preferinţele subiective ale consumatorilor, indicându-ni-se doar modul în care indivizii sunt dispuşi să substituie diferitele bunuri între ele. Ele ne mai sugerează şi faptul că obiectivul consumatorului constă în atingerea curbei de indiferenţă cea mai ridicată posibil, care exprimă cel mai ridicat nivel al utilităţii ce se poate obţine din combinaţia sau alegerea respectivă. Acestea nu reprezintă decât o parte a problemei: ceea ce este dorit. Însă, o teorie completă a consumatorului trebuie să mai permită şi confruntarea dezirabilului cu posibilul. Pentru a alege, consumatorul nu ia în considerare numai preferinţele sau dorinţele sale. El este obligat să ţină seama şi de posibilităţile sale de a procura bunurile respective, posibilităţi care sunt limitate. 3.3.5.1. Constrângerea bugetară Aceste posibilităţi sunt legate de venitul disponibil al consumatorului (V) şi de preţurile celor două bunuri (Px şi Py). Toate aceste trei variabile sunt independente de deciziile de consum pe care le ia individul, Astfel, venitul depinde în esenţă de preţul muncii individului, adică de salariu, care este o mărime ce se formează pe piaţa muncii. Preţurile Px şi Py rezultă din confruntarea cererii şi ofertei pe piaţa celor două
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
bunuri. Deci V, Px şi Py sunt variabile exogene, care se impun individului în momentul alegerii, sub forma unor constrângeri sau restricţii exogene. Limita impusă alegerii consumatorului de dimensiunea venitului său şi de nivelul preţurilor reprezintă constrângerea bugetară. Ea constă în faptul că cheltuielile de consum pe care le efectuează un individ nu pot depăşi venitul său, adică Venitul = cheltuiala pentru procurarea bunului X + cheltuiala pentru procurarea bunului Y. Or, cheltuiala pentru procurarea unui bun este, în esenţă, cantitatea din acel bun înmulţită cu preţul lui. Şi atunci, folosind notaţiile cărora le-am prezentat semnificaţiile mai sus, putem scrie: V = Px ⋅ X + Py ⋅ Y , (3.17) ceea ce se poate reprezenta şi grafic, printr-o dreaptă care exprimă mulţimea combinaţiilor (X, Y) ce pot fi procurate de un consumator ţinând seama de venitul său şi preţurile bunurilor X şi Y. Pentru a trasa o dreaptă este suficient să cunoaştem două puncte ale sale. După cum observăm din fig. 3.7., acestea sunt reprezentate de intersecţiile dreptei cu axele de coordonate: pe axa ordonatei intersecţia exprimă cantitatea maximă ce poate fi consumată din bunul Y dacă întreg venitul V este alocat procurării acestui bun, adică dacă s-ar consuma zero din bunul X: V = Px ⋅ 0 + Py ⋅ Y , ceea ce înseamnă Y =
V ; pe Py
axa abscisei intersecţia exprimă cantitatea maximă ce poate fi consumată din bunul X dacă întregul venit V este alocat procurării acestui produs, adică dacă s-ar consuma zero din bunul Y: V = Px ⋅ X + Py ⋅ 0 , de unde rezultă
X=
V ; Px
V V ) şi B( ,0) . Panta dreptei PX Py bugetare, în mărime absolută, este de fapt tangenta unghiului ABO din triunghiul dreptunghic AOB:
Deci, coordonatele punctelor de intersecţie sunt A(0,
V Py AO P tg . A B O = = = x V OB Py Px
Ecuaţia constrângerii bugetare poate fi rescrisă sub forma ecuaţiei unei drepte de tipul y = a×x + b, unde "a" reprezintă panta. Astfel, V = Px ⋅ X + Py ⋅ Y este echivalentă cu Py ⋅ Y = − Px ⋅ X + V şi împărţind prin Py:
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
Y=− V Px ⋅X + , Py Py
(3.18.)
Deci, panta dreptei bugetare este −
Px ; Py Această ecuaţie descrie modul cum evoluează consumul lui Y în funcţie de cel al
lui X. Dacă X=0, consumul lui Y este la maximul său = Y devine
V ; dacă X>0, consumul lui Py
V minus ceva, cât s-a cheltuit pentru X. Acest ceva va fi cu atât mai mare Py cu cât Px va fi mai mare. De aici, rezultă că ritmul în care Y se diminuează când X creşte(nimic altceva decât panta dreptei bugetare) depinde de preţul relativ al celor două bunuri. Dacă Px > Py, Y se va diminua mai repede. Dacă Px < Py, Y se va diminua mai lent. În primul caz, panta este mai mare, iar în al doilea panta este mai uşoară. Daca Px ar fi zero, adică dacă bunul X ar fi gratuit, cantitatea din bunul Y nu s-ar mai diminua, panta ar fi zero, iar dreapta bugetară ar fi orizontală.
Deci panta =
ΔY P = (− ) x . ΔX Py
3.3.5.2. Combinaţia optimală Căutând satisfacţia maximă pe care o poate oferi consumul unei combinaţii de două bunuri cumpărate dintr-un venit limitat, individul va trebui să atingă curba de indiferenţă cea mai ridicată posibil, dar astfel încât combinaţia aleasă să fie plasată pe dreapta sa bugetară. Aceasta înseamnă că el va reţine punctul de pe această dreaptă care atinge curba cea mai ridicată. Astfel spus, combinaţia optimală este definită de punctul în care curba de indiferenţă este tangentă la dreapta bugetară (punctul E din fig. 3.9.).
Aceasta înseamnă că în punctul E panta curbei de indiferenţă (dY/dX) şi cea a dreptei bugetare (- Px/Py) sunt confundate. Deci:
dY P =− x , dX Py
Dar, prin definiţie:
RMS = (− ) dY , dX
(3.19)
(3,20)
Din relaţiile (3.19) şi (3.20) rezultă:
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
RMS = (− )
Deci:
dY Px = , (3.21) dX Py
Px , (3.22) Py Pe de altă parte însă, dacă exprimăm matematic variaţia utilităţii totale legată de variaţiile cantităţilor din bunurile X şi Y, avem: dU = U m X ⋅ dX + U mY ⋅ dY (3.23) Dacă ne situăm pe o curba de indiferenţă, utilitatea totală este aceeaşi în oricare punct, astfel încât dU = 0. Atunci relaţia (3.23) devine: 0 = U m X ⋅ dX + U mY ⋅ dY (3.24) de unde: RMS =
U m X ⋅ dX = −U mY ⋅ dY
Um X dY =− , U mY dX
(3.25)
dY U X , rezultă că RMS = m , (3.26) dX U mY Deci, RMS se poate exprima şi prin raportul dintre utilităţile marginale ale celor două bunuri. Se poate arăta acum că determinarea combinaţiei optimale a consumatorului, din punctul de vedere al abordării ordinale, este compatibilă cu rezultatul obţinut în cadrul abordării cardinale. Într-adevăr, din relaţiile (3.26) şi (3.22) rezultă: P U X RMS = x = m , (3.27) Py U mY ceea ce este echivalent cu: U m X U mY = , (3.28) Px Py relaţie identică cu condiţia de echilibru a consumatorului în abordarea cardinală a utilităţii în cadrul economiei monetare (relaţia 3.5. de la subcapitolul 3.2.3.). Să înţelegem acum mai bine modul de determinare a echilibrului consumatorului printr-un exemplu: să presupunem că utilitatea căutată de un individ prin consumul a două bunuri, X şi Y, este dată de funcţia U=U(X,Y)=X×(Y-2), unde X şi Y sunt cantităţile din bunurile respective, în condiţiile în care venitul de care dispune (V) este de 50 unităţi monetare iar preţurile celor două produse sunt Px = 10 u.m. iar Py = 5 u.m. Pentru a determina combinaţia optimală sau echilibrul consumatorului, adică utilitatea maximă permisă de constrângerea bugetară, folosim relaţia 3.27 sau 3.28:
Cum RMS = −
U m X Px = , de exemplu. U mY Py
Um X =
∂U =Y −2 ∂X ∂U U mY = =X ∂Y
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
Y − 2 10 sau 5(Y-2)=10X, ceea ce este echivalent cu: = X 5 10X - 5Y + 10 = 0 (3.29) Împreună cu ecuaţia constrângerii bugetare: 50 = 10X + 5Y, ceea ce este echivalent cu : 10X + 5Y - 50 = 0 (3.30) se formează un sistem de 2 ecuaţii cu două necunoscute, X şi Y: ⎧10 X − 5Y + 10 = 0 ⎧ X = 2 ⇒⎨ ⎨ ⎩10 X + 5Y − 50 = 0 ⎩Y = 6 Punctul E1 de coordonate (2, 6) din fig. 3.10. indică combinaţia optimă (2 unităţi din bunul X şi 6 unităţi din bunul Y) sau punctul de echilibru al consumatorului, întrucât, cu venitul său de 50 u.m. el atinge curba de indiferenţă cea mai ridicată posibil, care-i asigură o utilitate de: U=X(Y-2)=2(6-2)=8. Deci, curba de indiferenţă U1 din fig. 3.10 este definită de funcţia: U=U(X,Y)=X×(Y-2)=8, sau 8 Y = 2 + , (3.31) X Triunghiul haşurat cuprinde toate posibilele combinaţii pe care le poate alege consumatorul în limita venitului său de 50 u.m., deci cele care îndeplinesc condiţia: (3.32) Px ⋅ X + Py ⋅ Y ≤ V ,
deci:
Dar, toate aceste combinaţii reprezintă o alocare a venitului de 50 u.m. neoptimală, în afara alegerii din punctul E1, care se situează pe curba de indiferenţă U1. Toate celelalte alegeri cuprinse în triunghiul haşurat, chiar situate pe dreapta bugetară (combinaţii realizate prin cheltuirea integrală a venitului) s-ar plasa pe curbe de indiferenţă aflate la stânga lui U1, deci s-ar asigura un nivel de utilitate mai redus, cum uşor se poate intui din fig. 3.10.
U = U ( X,Y ) = X (Y − 2) Px1 = 10 → U1 = 8 Px 2 = 4 → U2 = 20 Px 3 = 2 → U3 = 40 8 X 20 Curba U2 :Y = 2 + X 40 Curba U3:Y = 2 + X Curba U1:Y = 2 +
3.3.5.3. Efectul variaţiilor de preţ Ce se întâmplă atunci când se modifică preţurile celor două bunuri sau doar al unuia dintre ele? Altfel exprimat, când se modifică preţul relativ, adică preţul unui bun exprimat prin preţul celuilalt. Pe de o parte, se modifică panta dreptei bugetare (am văzut că aceasta este egală tocmai cu raportul dintre Px şi Py). Pe de altă parte, se
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
modifică şi puterea de cumpărare a venitului nominal rămas nemodificat, adică numărul de bucăţi ce pot fi cumpărate cu o mărime dată a venitului nominal, care se mai numeşte şi venit real. Aceasta va creşte şi deci va asigura o ridicare a nivelului de utilitate, dacă preţul va scădea, sau se va diminua, reducând nivelul de utilitate, dacă preţul se va majora. Dacă în exemplul anterior am presupune că Px se reduce de la 10 u.m. la 4 u.m., Py rămânând nemodificat, cu acelaşi venit, de 50 u.m., se va putea procura o cantitate maximă de 50:4=12,5 unităţi din bunul X în loc de 5, astfel încât dreapta bugetară, menţinându-şi neschimbat punctul de intersecţie cu ordonata, îşi va deplasa extremitatea de pe abscisă de la punctul B(5;0) la C(12,5;0). Desigur, se va modifica şi ecuaţia dreptei bugetare, care devine: 4 Y = − X + 10 , (3.33), 5 şi ecuaţia funcţiei de utilitate şi, o dată cu acestea, poziţia punctului de echilibru al consumatorului. Printr-un calcul similar celui prin care am determinat coordonatele punctului E1 din fig. 3.10 aflăm noul punct de echilibru al consumatorului, E2, de coordonate (5;6). Noul nivel al utilităţii maxime obţinute prin creşterea cantităţii consumate din bunul X, ca urmare a reducerii preţului său, este de: U2 = X ⋅ (Y − 2) = 5 ⋅ (6 − 2) = 20 Ecuaţia noii curbe de indiferenţă va fi: 20 Y = 2+ , (3.34) X Dacă preţul bunului X se va mai reduce odată, ajungând la 2 u.m., cantitatea maximă ce va putea fi consumată din X creşte la 25 unităţi (venitul şi Py rămân neschimbate). Ecuaţia noii drepte bugetare va fi: 2 Y = − X + 10 , (3.35) 5 Coordonatele noului punct de echilibru vor fi (10;6), iar ecuaţia curbei de indiferenţă, cu un nivel de utilitate de această dată de 40, va fi: 40 , (3.36) Y = 2+ X Se observă deci că reducerea preţului unuia dintre bunuri, în condiţiile menţinerii constante a preţului celuilalt bun şi a venitului, are ca efect, pe de o parte, creşterea puterii de cumpărare sau a nivelului venitului real, care va permite plasarea consumatorului pe o curbă de indiferenţă situată mai la dreapta, deci obţinerea unui nivel de utilitate mai ridicat, iar pe de altă parte, diminuarea pantei dreptei bugetare sau ratei marginale de substituire. Diminuarea pantei (în cazul reducerii lui Px) sau creşterea ei (în cazul majorării lui Px) are loc prin rotirea dreptei bugetare în jurul punctului A (din fig. 3.10), care rămâne fix, ca urmare a faptului că preţul Py şi venitul nu se modifică. Dacă se modifică ambele preţuri, venitul menţinându-se constant, pot apare următoarele situaţii: a) Px şi Py se modifică în aceeaşi proporţie, de exemplu n, şi în acelasi sens, panta dreptei bugetare rămâne neschimbată: n ⋅ Px Px panta = = n ⋅ Py Py
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
Apar însă şi aici două cazuri: a1) dacă n>1, adică dacă preţurile cresc în aceeaşi proporţie, n, cu venitul V, neschimbat, individul îşi va putea procura o cantitate maximă din bunul X sau din bunul Y de n ori mai mică, ceea ce, grafic, se va reprezenta printr-o deplasare a dreptei bugetare, paralelă cu ea însăşi, spre originea axelor de coordonate (vezi, fig. 3.11). Desigur, mai este necesară condiţia, atunci când bunurile X şi Y sunt imperfecte divizibile, ca max.(nPx, nPy) £ V (3.37) Altfel, nu ar mai putea fi procurată cu venitul V nici o unitate din cele două bunuri. Aşa cum se observă din figura 3.11.a), noii poziţii a dreptei bugetare, d1, îi corespunde curba de indiferenţă U1, care, evident, reprezintă un nivel mai scăzut de utilitate sau - cum se mai poate spune - un standard de viaţă mai redus. a2) dacă, dimpotrivă n<1, adică dacă preţurile scad în aceeaşi proporţie, fără a se modifica venitul nominal, dreapta bugetară se va deplasa tot paralel cu ea însăşi, dar în direcţie opusă originii axelor de coordonate (în poziţia d2 din fig. 3.11.a), căreia îi va corespunde curba de indiferenţă U2). b) Px şi Py se măresc, ambele, dar nu în aceeaşi proporţie, ci Px de n ori, iar Py de m ori. Şi aici sunt două cazuri: b1) dacă Px se măreşte într-o proporţie mai mare decât Py (deci n>m), cantitatea maximă ce poate fi procurată din X cu venitul V rămas constant se micşorează mai mult decât cantitatea maximă din Y, astfel încât dreapta bugetară se deplasează în poziţia d1, din fig. 3.11.b), mărindu-şi panta. b2) dacă, dimpotrivă, Px se măreşte într-o proporţie mai mică decât Py (deci n<m), dreapta bugetară se va deplasa în poziţia d2, diminuându-şi panta (vezi fig. 3.11.b). Se observă, din reprezentarea grafică, faptul că în ambele cazuri, b1 şi b2, nivelul utilităţii exprimat de curbele de indiferenţă U1 şi U2 este inferior situaţiei iniţiale. c) Px şi Py se micşorează ambele, dar, de asemenea, nu în aceeaşi proporţie, ci Px de n ori, iar Py de m ori, n¹m. Aceleaşi două situaţii: c1) dacă Px se micşorează într-o proporţie mai mare decât Py (deci daca n>m), cantitatea maximă ce poate fi procurată din bunul X cu venitul constant V creşte şi ea intr-o proporţie mai mare decât cea din bunul Y. Dreapta bugetară se deplasează din poziţia d0 în poziţia d1 diminuându-şi panta (vezi, fig. 3.11.c). c2) dacă, dimpotrivă, Px se micsorează într-o proporţie mai mică decât Py (deci dacă n<m), dreapta bugetară se deplasează din poziţia d0 în poziţia d2. Se observă, din reprezentarea grafică (fig. 3.11.c) faptul că, în ambele cazuri, curbele de indiferenţă corespunzătoare noilor poziţii ale dreptei bugetare, U1 şi U2, sunt la dreapta curbei iniţiale U0, deci exprimă un nivel mai ridicat de utilitate.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
d) Px şi Py variază în proporţii şi sensuri diferite. Fără a mai aprofunda analiza, să reţinem şi aici două cazuri: d1) dacă Px se măreşte de n ori, iar Py se micşorează de m ori, dreapta bugetară suferă un proces de răsucire, ajungând în poziţia d1 din fig. 3.11.d), mărindu-şi panta. d2) dacă Px se micşorează de n ori în timp ce Py se măreşte de m ori, fără ca venitul nominal să se modifice, ne dăm seama, printr-un rationament similar celor de mai sus că dreapta bugetară se deplasează în poziţia d2, diminuându-şi panta. 3.3.5.4. Efectul variaţiilor de venit Când se modifică doar venitul nominal, preţurile celor două bunuri ramânând neschimbate, situaţia este asemănătoare cu cea descrisă la situaţia a) de mai sus, creşterea sau diminuarea puterii de cumpărare a consumatorului şi deci a nivelului său de satisfacţie datorându-se de această dată creşterii sau diminuării venitului şi nu diminuării sau creşterii preţurilor celor două bunuri în aceeaşi proporţie. Deci, o creştere a venitului determină deplasarea dreptei bugetare şi a curbei de indiferenţă corespunzătoare spre dreapta , paralele cu ele însele, iar o diminuare a venitului determină deplasarea paralelă spre stânga, aşa cum arată reprezentarea grafică din fig. 3.11.a). Desigur, realităţile pieţei în care se mişcă şi ia decizii consumatorul se pot înfăţişa şi în numeroase alte situaţii, rezultate din diversele combinaţii ale cazurilor prezentate mai sus. Studierea efectelor variaţiilor preţurilor şi venitului asupra comportamentului consumatorului ne va permite o mai bună înţelegere a conţinutului teoriei cererii la care trecem în tema următoare.
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
4. TEORIA CERERII
Studierea comportamentului consumatorului prin intermediul abordării ordinale a utilităţii cu ajutorul curbelor de indiferenţă ne permite ca, în cadrul acestui capitol, să deducem cele două "legi de mişcare a cererii: cererea pentru un bun "normal" este funcţie descrescătoare de preţul său şi o funcţie crescătoare de venit. Pentru a măsura intensitatea relaţiei care se stabileşte între cerere, pe de o parte, şi preţuri sau venituri, pe de altă parte, vom utiliza conceptul de elasticitate: elasticitatea - preţ, directă şi încrucişată, şi elasticitatea - venit. În funcţie de valorile pe care le iau aceste elasticităţi vom putea clasifica bunurile în mai multe categorii.
4.1. Cererea şi preţurile
Relaţia dintre cantitatea cerută de un consumator dintr-un anumit bun şi nivelul preţului său este exprimată de funcţia cererii în raport de preţ.
4.1.1. Funcţia de cerere 4.1.1.1. Construcţia curbei cererii individuale Curba cererii individuale pentru un anumit bun arată cum evoluează cererea unui individ pentru acel bun atunci când preţul acestuia variază. Pentru a o construi, putem folosi exemplul luat pentru analiza echilibrului consumatorului, reprezentat grafic în fig. 3.10. Dacă vom înlocui în această figură, pe ordonată, cantităţile din bunul Y cu diferitele niveluri de preţ, Px, ale bunului X, iar pe abscisă vom lăsa cantităţile din bunul X, vom obţine în fig. 4.1. o curbă care descrie modul cum se modifică cererea unui individ pentru bunul X atunci când variază preţul acestui bun, adică reprezentarea grafică a funcţiei X = f(Px). Astfel, pentru Px = 10 u.m., cererea individului pentru bunul X corespunzătoare punctului de echilibru E1, este de 2 unităţi, ceea ce reprezintă coordonatele punctului A(2,10). Când Px scade la 4 u.m., cererea individului pentru bunul X, corespunzătoare punctului de echilibru E2, se măreşte la 5 unităţi. Astfel avem coordonatele punctului B(4,5). Iar când Px scade la 2, cererea individului pentru bunul X, corespunzătoare punctului de echilibru E3, se ridică la 10, ceea ce se înseamnă că punctul C are coordonatele 10 şi 2. Punctele A, B şi C ne orientează doar în trasarea curbei cererii. Cu numai trei puncte, această curbă nu poate fi decât aproximativă. Ne-ar fi trebuit un număr foarte mare de puncte de echilibru pentru a obţine o imagine relativ fiabilă a evoluţiei cererii la variaţia preţului.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
Curba cererii descrie prima lege a cererii: cererea unui bun este funcţie descrescătoare de preţul său. Desigur că acest rezultat nu este valabil decât în condiţiile "caeteris paribus", adică dacă toate celelalte elemente - şi în special preţul altor bunuri, venitul consumatorului, climatul economic şi social-politic - nu variază. 4.1.1.2. Ecuaţia unei funcţii de cerere liniare şi interpretarea ei Pentru simplificarea calculelor, să presupunem că o reprezentare corectă a ansamblului curbei cererii ar fi obţinută doar prin unirea punctelor A(2,10) şi C(10,2). Aceasta ar însemna că dependenţa cantităţii cerute faţă de preţ este liniară, curba cererii prezentându-se sub forma unei drepte, ca în fig. 4.2.
După cum s-a arătat şi mai sus, la constrângerea bugetară, ecuaţia unei drepte este de forma y = ax + b, unde "a" măsoară panta dreptei, iar "b" este o constantă (nivelul minim sau maxim - depinde de semnul lui "a" - al lui Y, independent de nivelul lui X). Prin analogie cu această expresie generală a ecuaţiei unei drepte, se poate scrie ecuaţia cererii pentru un bun X sub forma: X = a ⋅ Px + b (4.1.) unde X este cantitatea cerută din bunul X şi care variază în funcţie de preţul Px al acestui bun, iar a<0, deoarece între X şi Px, conform primei legi a cererii, există o relaţie inversă sau descrescândă. Am putea scrie ecuaţia dreptei AC dacă am avea valoarea necunoscutelor a şi b. Pentru a le determina, rezolvăm sistemul de două ecuaţii cu două necunoscute de mai jos: 2 = 10a + b (4.2.) deoarece punctul A(X=2; Px=10) este situat pe dreapta cererii, iar coordonatele lui trebuie să verifice ecuaţia 4.1. 10 = 2a + b (4.3.) deoarece şi punctul C de coordonate X=10 iar Px=2 este situat pe dreapta cererii, iar coordonatele lui trebuie să verifice ecuatia 4.1. Rezolvând sistemul format din ecuaţiile 4.2. şi 4.3., obţinem: a=-1, iar b=12. Rezultă că ecuaţia funcţiei de cerere exprimată grafic prin dreapta din fig. 4.2. este: X = − Px + 12 (4.4.) Cum interpretăm această ecuaţie? Faptul că nu există decât o singură variabilă explicativă, Px, nu înseamnă că volumul cererii de consum pentru bunul X este influenţat numai de preţul acestui bun, aşa cum s-ar putea crede la prima vedere. Ecuaţia 4.4. indică faptul că dacă se menţin neschimbate toate celelalte variabile susceptibile a afecta consumul bunului X, acesta evoluează conform relaţiei X = Px+12. De exemplu, ecuaţia completă a cererii ar putea fi:
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
X = 10 − Px + 2Py − 2P + 0,2V (4.5.)
unde P reprezintă nivelul general al preţurilor celorlalte bunuri, iar V venitul. Cunoscând valorile acestor variabile în momentul studierii cererii în funcţie de preţul lui X, de exemplu, Py = 5, P = 10, iar V = 60 şi înlocuindu-le în ecuaţia 4.5., obţinem: X = 10 − Px + 2,5 − 2 ⋅ 5 − 2 ⋅ 10 + 0,2 ⋅ 60 adică X = -Px + 12; deci numărul 12 cuprinde singur efectul tuturor celorlalţi factori de influenţă pe care i-am presupus constanţi. În această formă, ecuaţia funcţiei de cerere indică faptul că cererea maximă pentru bunul X, de 12 unităţi, este atunci când preţul acestuia devine 0. Se observă, din fig. 4.2., că, dincolo de punctul D(12,0), nevoia este saturată, iar utilitatea marginală devine negativă. La cealaltă extremitate a "curbei" cererii, în punctul E(0,12), preţul maxim pe care cumpărătorul consumator este dispus să-l plătească pentru bunul X este inferior lui 12 deoarece dacă Px = 12, cererea pentru bunul X ar deveni zero.
4.1.2. Efectul de substituţie (efectul de preţ pur) şi efectul de venit: definirea şi delimitarea lor Deci, cererea pentru un anumit bun este o funcţie descrescândă de preţ, toate celelalte condiţii rămânând neschimbate (clauza caeteris paribus). Am văzut însă deja, în paragraful 3.3.5.3., că variaţia lui Px nu lasă în realitate toate celelalte condiţii neschimbate. Rezultatul variaţiei lui Px poate fi descompus în două efecte: A. Efectul de substituţie (numit şi efectul preţ), care măsoară variaţia din cererea pentru un bun provocată de schimbarea preţului său relativ, în condiţiile menţinerii constante a venitului real, adică a nivelului de utilitate oferit de noile combinaţii de bunuri. Acest efect va fi mereu negativ, deoarece variaţia preţului relativ al unui bun în raport cu alte bunuri substituibile va antrena întotdeauna o variaţie în sens invers a consumului său. Astfel, o creştere a lui Px în raport cu Py va incita întotdeauna pe consumatorul raţional să diminueze consumul lui X, pentru a-l substitui cu Y, care, deşi nu şi-a modificat preţul propriu, a devenit mai ieftin ca urmare a scumpirii lui X. Dimpotrivă, o reducere a lui Px va antrena substituirea bunului Y de către bunul X. Construind curba cererii în maniera folosită la fig. 4.1., am presupus implicit că întreaga variaţie a cererii pentru bunul X era provocată numai de efectul preţ, ceea ce nu este tocmai exact. Pentru a fi construit o curbă a cererii determinate strict de efectul preţ, pe care o putem numi curbă de cerere compensată, ar fi trebuit să eliminăm partea variaţiilor de consum determinate de modificarea puterii de cumpărare sau a venitului real, deci efectul venit. Curba cererii compensate exprimă relaţia de dependenţă între preţul unui bun şi cantitatea cerută din el, în condiţiile menţinerii constante a preţurilor celorlalte bunuri şi a utilităţii sau venitului real. B. Efectul venit, măsoară variaţia cererii pentru un anumit bun, provocată de modificarea venitului real sau utilităţii, ca urmare a variaţiei preţului unui bun, în condiţiile menţinerii neschimbate a preţurilor celorlalte bunuri şi a venitului nominal. De această dată, menţinem neschimbat venitul nominal. Când bunul X se ieftineşte. adică Px se diminuează, puterea de cumpărare sau "venitul real" al individului creşte. Cu acelaşi venit nominal, consumatorul va putea mări cantitatea
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
cumpărată din bunul X, nu prin substituirea lui Y - când şi-ar fi menţinut neschimbat nivelul utilităţii, rămânând pe aceeaşi curbă de indiferenţă - ci, pentru că, bunul X devenind mai ieftin, cu acelaşi venit nominal poate cumpăra mai multe unităţi din acest bun. În felul acesta individul îşi măreşte nivelul satisfacţiei obţinute cu acelaşi venit nominal, deplasându-se pe o curbă de indiferenţă situată la dreapta, mai ridicată. Şi invers, dacă Px se majorează, cu acelaşi venit nominal individul îşi va putea procura o cantitate mai mică din bunul X, adică puterea de cumpărare sau venitul său real se diminuează, determinând plasarea consumatorului pe o curbă de indiferenţă situată mai la stânga, cu un nivel de utilitate mai scăzut. Deci, ca urmare a efectului venit, cererea pentru bunul X creşte atunci când preţul său se diminuează provocând sporirea venitului real sau a puterii de cumpărare a venitului nominal rămas neschimbat; cererea pentru bunul X scade atunci când preţul acestuia creşte, provocând diminuarea venitului real sau puterii de cumpărare a venitului nominal rămas neschimbat. Regăsim astfel conţinutul primei legi a cererii, care exprimă interdependenţa dintre variaţia cererii pentru un anumit bun şi variaţia preţului bunului respectiv. C. Delimitarea efectului de substituţie şi a efectului de venit Cele două efecte ale modificării preţului bunului X în condiţiile menţinerii neschimbate a preţurilor celorlalte bunuri şi a venitului nominal se produc concomitent. Cum putem delimita variaţia din cererea pentru bunul X datorată efectului de substituţie şi cea datorată efectului de venit? Să revenim la exemplul din paragraful 3.3.5.2 cu reprezentarea grafică din fig. 3.10 şi să plecăm de această dată de la punctul de echilibru al consumatorului E2, care reprezintă combinaţia optimală de 5 unităţi din bunul X şi 6 unităţi din bunul Y, în condiţiile unui venit monetar de 50 u.m., a preţurilor Px = 4 u.m. iar Py = 5 u.m. şi a unei funcţii de utilitate definite de ecuaţia U = U(X, Y) = X(Y-2). Dacă preţul bunului X se diminuează de la Px = 4 u.m. la Px = 2.u.m., toate celelalte (adică preţul Py, venitul nominal V şi funcţia de utilitate) rămânând neschimbate, noul punct de echilibru al consumatorului* (noua combinaţie optimală) devine punctul E3, de coordonate 10 şi 6 (adică acea combinaţie sau "coş de consum" formată din 10 unităţi din bunul X şi 6 unităţi din bunul Y). Deci, faţă de situaţia anterioară, cererea individului pentru bunul X a crescut cu 5 unităţi. Întrebarea este: cât din această variaţie este datorată efectului de substituţie (Es) şi cât efectului de venit (Ev). Răspunsul îl putem afla folosindu-ne de reprezentarea grafică din fig. 4.3.
* Se determină foarte simplu: condiţia de echilibru:
U m X Px = U mmY Py
;
∂U = Y − 2; ∂X ∂U U mY = = X; ∂Y
Um X = Y −2 2 = ; 5 X
Ecuaţia constrângerii bugetare este: V = PxX + PyY, adică 50 = 2X + 5Y Avem sistemul:
⎧2 X − 5Y + 10 = 0 ⎧ X = 10 ⇒⎨ ⎨ ⎩2 X + 5Y − 50 = 0 ⎩Y = 6
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
Pentru determinarea efectului de substituţie, pornind de la definiţia acestuia, trebuie să ne menţinem în continuare pe curba de indiferenţă U2 (deoarece nivelul utilităţii sau "venitului real" nu se modifică), substituind bunul Y cu bunul X până în punctul în P 2 care RMS devine egală cu noul raport de preţuri x = . Coordonatele acestui punct Py 5 (E') le determinăm dintr-un sistem format din alte două ecuaţii: RMS =
Um X 2 = , ceea ce înseamnă: U mY 5 Y −2 2 = sau 2 X = 5(Y − 2) 5 X
2 , adică 5
(4.6)
şi:
U2 = X (Y − 2) , adică 20 = X (Y − 2) (4.7) 2X Din ecuaţiile 4.6 şi 4.7 rezultă: Y − 2 = 5 2X 2⋅5 2 20 = X ⋅ ⇒ x 2 = 50 ⇒ x = 5 ⋅ 2 = 7,07 , iar Y = 2 + = 4,8 . 5 5 Deci, punctul E' va avea coordonatele 7,07 si 4,8, ceea ce înseamnă că în condiţiile noului raport de preţuri, aceeaşi utilitate U2 ar fi obţinută prin consumarea a 7,07 unităţi din bunul X şi 4,8 unităţi din bunul Y, dar cu cheltuială de numai 7,07×2+4,8× 5=38,14 u.m.. Deci, efectul pur de substituţie, definit ca variaţie a cererii pentru produsul X determinată numai de variaţia preţului acestui bun în condiţiile menţinerii neschimbate a utilităţii (sau, "venitului real" sau puterii de cumpărare) şi preţurilor celorlalte bunuri (în speţă, a bunului Y) este diferenţa dintre cantitatea cerută din X în punctul E' şi cea cerută din X în punctul E2: Es = 7,07 − 5 = 2,07 Ca urmare însă a faptului că venitul nominal al consumatorului rămâne neschimbat, de 50 u.m., faţă de 38,14 u.m. cât îi sunt necesare în punctul E', individul îşi poate permite să consume mai mult şi din bunul X şi din bunul Y, aşa cum indică punctul de echilibru E3 de coordonate (10;6). Variaţia cantităţii cerute din bunul X ca urmare a creşterii nivelului utilităţii sau "venitului real" datorate reducerii preţului
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
bunului X, în condiţiile menţinerii neschimbate a venitului monetar şi preţului bunului Y este egală cu 10-7,07 = 2,93 şi reprezintă tocmai efectul de venit. Deci, efectul total al modificării pretului Px asupra cererii acestui bun, de 5 unităţi, se descompune în: • efect pur de substituţie, de 2,07 unităţi • efect de venit, de 2,93 unităţi. Pentru determinarea grafică a efectului de substituţie şi a celui de venit, se procedează astfel (vezi fig. 4.3.): 1. Se pleacă de la datele iniţiale: Px=4 u.m.; Py=5.u.m.; V=50 u.m.; U=U(X,Y)=X× (Y-2), pe baza cărora se trasează dreapta bugetară AB şi se determină punctul de echilibru E2(5;6), situat pe curba de indiferenţă U2, a cărei ecuaţie este:
20 ; X 2. Dacă Px se reduce la Px=2 u.m., toate celelalte date rămânând neschimbate, trasăm noua dreaptă bugetară AC şi determinăm noul punct de echilibru E3(10;6) prin care vom duce noua curbă de indiferenţă U3, având ca ecuaţie:
Y = 2+
40 . X 3. Proiecţiile punctelor de echilibru E2 şi E3 pe abscisă sunt D(5;0) şi, respectiv, F(10;0). Segmentul DF, având o mărime egală cu 5 unităţi din bunul X, reprezintă efectul total al reducerii lui Px. 4. Pentru determinarea efectului de substituţie, conform definiţiei sale, trebuie să ne menţinem pe curba de indiferenţă U2, dar să ajungem în acel punct al ei în care P 2 RMS sau panta este egală cu noul raport de preţuri x = , condiţia de Py 5 optimalitate a alegerii consumatorului. Dacă s-au trasat corect curbele U2 şi U3, ca şi dreapta AC, punctul pe care-l căutăm, E', îl descoperim ducând la curba U2 o tangentă paralelă cu dreapta AC. Punctul de tangenţă al dreptei d', paralelă cu AB , la curba U2 este exact punctul E', a cărui proiecţie pe abscisă este punctul G, de coordonate (7,07 şi 0)**. Segmentul DG reprezintă efectul pur de substituţie, deoarece între punctele E2 şi E' nivelul utilităţii sau venitului real rămâne neschimbat, pentru că suntem pe aceeaşi curbă de indiferenţă, U2, modificându-se doar panta sau RMS ca urmare a modificării raportului dintre preţurile celor două bunuri; GF , diferenţa până la efectul total, nu este altceva decât efectul de venit, care măsoară rezultatul ridicării puterii de cumpărare provocate de scăderea lui Px. Între punctele E' şi E3 numai nivelul venitului real se schimbă (consumatorul plasându-se pe o curbă de indiferenţă mai ridicată), dar raportul preţurilor este menţinut constant, panta fiind aceeaşi în E' şi E3.
Y = 2+
4.1.3. Paradoxul lui Giffen Din exemplul de mai sus se observă că efectul de substituţie şi efectul de venit se completează unul pe altul, fiind de acelaşi semn. Astfel, creşterea cantităţii cerute din bunul X ca urmare a reducerii preţului acestuia este datorată, pe de o parte, substituirii
**
7,o7 se determină citind pe scara abscisei.
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
bunului Y de către bunul X devenit relativ mai ieftin, iar pe de altă parte, creşterii puterii de cumpărare a venitului nominal rămas nemodificat, exprimată în unităţi din bunul X ieftinit. La fel se întâmplă şi în cazul creşterii preţului unui bun: aceasta provoacă, pe de o parte, substituirea bunului scumpit de către alt bun devenit relativ mai ieftin, iar, pe de altă parte, creşterea preţului, reducând puterea de cumpărare a individului (când toate celelalte condiţii rămân neschimbate), determină o reducere şi într-o mai mare măsură a cererii pentru bunul devenit relativ mai scump. Chiar dacă ponderea fiecăruia dintre aceste efecte nu poate fi prea uşor determinată, rezultatul global al creşterii preţului unuia dintre cele două bunuri din "coşul" de consum este mai mult decât evident: consumul sau cererea pentru bunul respectiv se va diminua. În cazul scăderii acestui preţ, consumul sau cererea pentru bunul respectiv va creşte. Acesta este cazul general. În cazul unor populaţii cu venit scăzut există însă anumite bunuri şi în special cele de strictă necesitate, dar considerate de către consumator "inferioare", cum ar fi cartofii, carnea cu os şi grăsime, pâinea neagră etc., la care creşterea preţului nu mai determină reducerea cererii sau consumului lor, ci, dimpotrivă, sporirea acestuia. De ce? Puterea de cumpărare a consumatorilor săraci fiind limitată, creşterea preţului la produsele de strictă necesitate îi obligă să renunţe la consumul altor bunuri, de mai bună calitate dar mai scumpe, şi să le înlocuiască cu cele "inferioare", dar oricum relativ mai ieftine, chiar dacă preţul lor a crescut. În acest caz, efectul venit este negativ: consumul sau cererea de bunuri cărora li se majorează preţul sporeşte în loc să se diminueze. Când nivelul de trai se îmbunătăţeşte prin creşterea veniturilor, consumatorul îşi va diminua cererea pentru aceste bunuri "inferioare" în favoarea bunurilor "normale". Dimpotrivă, cererea pentru ele creşte la o majorare a preţului lor atunci când nivelul de trai se înrăutăţeşte, când veniturile se reduc. Acest comportament aparent paradoxal este denumit Paradoxul lui Giffen, după numele economistului englez care a constatat o astfel de situaţie în Irlanda secolului al XIX-lea, unde, ca urmare a creşterii generale a preţurilor produselor agricole din cauza unei recolte proaste, ţăranii, sărăciţi, şi-au orientat resursele lor limitate spre procurarea cartofilor pentru a-şi asigura hrana, mărind astfel cererea pentru ei, deşi şi preţul acestora se ridicase. Prezentarea "paradoxului lui Giffen" are importanţă pentru a ne face să înţelegem de ce este necesară distincţia între efectul - preţ şi efectul venit. Prima lege a cererii, adică cererea este o funcţie descrescătoare de preţ, este valabilă dacă luăm în considerare doar efectul de substituire, deci efectul pur al schimbării preţurilor relative. Efectul venit provocat de modificarea preţului poate determina o evoluţie inversă a cererii faţă de cea prezisă de prima lege a ei.
4.1.4. De la cererea individuală la cererea pieţei Până aici ne-am ocupat de cererea consumatorului individual. Concluziile desprinse le putem extinde însă la întreaga cerere a pieţei pentru un anumit produs, dacă vom presupune că toţi purtătorii acestei cereri sunt confruntaţi cu acelaşi preţ, fără ca cererea unora să fie influenţată de cererea altora. În aceste condiţii, cererea totală exprimată pentru fiecare nivel de preţ este suma cererilor individuale corespunzătoare. Grafic, reprezentarea cererii totale a pieţei unui anumit bun se determină prin aşa-numita "însumare pe orizontală". Dacă presupunem că cererea totala de pe o piaţă este formată din două cereri individuale, conform tabelului de mai jos, atunci se observă că, pentru fiecare nivel de preţ, cererea pieţei va fi suma cererilor individuale corespunzătoare.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
Tebelul nr.4.1. - Formarea cererii totale a pieţei Preţul (u.m./buc. ) 200 150 110 80 60 50 Cererea individuală C1 20 30 60 100 150 220 Cererea individual ă C2 10 20 40 70 120 180 Cererea totală a pieţei 30 50 100 170 270 400
Pentru a prezenta grafic, după ce trasăm curbele cererilor individuale, vom determina punctele curbei cererii totale a pieţei însumând "pe orizontală" cantităţile individuale corespunzătoare fiecărui nivel de preţ şi apoi le vom uni.
Aceeaşi manieră va fi folosită şi pentru "n" cereri individuale de pe piaţa unui bun oarecare. În continuare, toate raţionamentele vor fi efectuate în termeni de cerere totală pentru un bun.
4.1.5. Elasticitatea cererii faţă de preţ În general, conceptul de elasticitate a unei mărimi exprimă gradul de sensibilitate a mărimii respective la variaţiile survenite în factorii care o influenţează. Cererea pieţei pentru un bun oarecare suferă influenţa a numeroşi factori, dar mai uşor cuantificabilă este cea manifestată de propriul preţ, de preţurile altor bunuri şi de venitul consumatorilor purtători ai cererii. Alţi factori ar putea fi variaţia numărului populaţiei unei anumite regiuni, informaţiile privind modificarea calităţii bunurilor respective, apariţia unor substituenţi, anticipările legate de evoluţia inflaţiei etc. Având în vedere posibilităţile de determinare, vom studia în continuare elasticitatea cererii pentru un bun în funcţie de propriul său preţ, denumită pe scurt şi elasticitatea - preţ, elasticitatea cererii pentru un bun în funcţie de preţul altui bun, denumită pe scurt elasticitate preţ încrucişată şi elasticitatea cererii în funcţie de venitul consumatorilor, denumită pe scurt elasticitate-venit.
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
4.1.5.1. Elasticitatea cererii unui bun faţă de propriul lui preţ Să mai precizăm că înclinaţia curbei cererii unui anumit bun în funcţie de preţul său depinde şi de modul de alegere a scării pe cele două axe de coordonate. Astfel, de exemplu, cele două curbe din fig. 4.5. de mai jos reprezintă una şi aceeaşi curbă a cererii, trasată conform corelaţiilor exprimate în tab. 4.1. între preţ şi cererea totală a pieţei, numai că în partea a) segmentele de pe ordonată sunt egale cu cele de pe abscisă, în timp ce în partea b) segmentele de pe abscisă sunt de trei ori mai mici fiecare decât cele de pe ordonată.
Deci, firesc, deoarece distanţele de pe abscisa graficului din dreapta sunt de trei ori mai mici decât cele de pe graficul din stânga, panta curbei b) este de trei ori mai mare decât panta curbei a). Şi-atunci, pentru a putea măsura reacţia cererii pentru un bun la variaţiile propriului preţ, în vederea comparării cu situaţia altor bunuri, indiferent de scara folosită pentru reprezentarea grafică, este necesar să operăm cu exprimări procentuale. Aşa ajungem la conceptul de elasticitate a cererii în diferitele sale variante. Elasticitatea - preţ a cererii pentru un anumit bun reprezintă gradul de sensibilitate a cererii sau reacţia ei la variaţiile intervenite în nivelul pretului bunului respectiv. Ea se determină ca raport între procentul de variaţie a cantităţii cerute şi procentul de variaţie a preţului său, altfel spus, raportul dintre variaţia relativă a cantităţii cerute ⎛ ΔX ⎞ şi variaţia relativă a preţului ⎛ ΔPx ⎞ . ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎝ X ⎠
⎝ Px ⎠
ΔX ΔX Px ΔX Px EPx = X = ⋅ = ⋅ ΔPx X ΔPx ΔPx X Px
(4.8.),
unde: EPx= coeficientul de elasticitate - preţ; DX = variaţia cantităţii cerute din bunul X; ΔPx= variaţia nivelului preţului bunului X. Determinarea elasticităţii - preţ ridică însă unele probleme practice legate de intervalul de variaţie pe care o calculăm. Fixarea intervalului de variaţie depinde, la rândul ei, de natura bunului respectiv (dacă este parţial sau perfect divizibil, conform paragrafului 3.2.1.), cât şi de informaţiile legate de curba cererii (dacă îi este sau nu cunoscută funcţia matematică). 4.1.5.1.1. Elasticitatea "arc". Să luăm două puncte, B şi E de pe curba cererii trasată în fig. 4.6. realizată pe baza datelor din tab. 4.1.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
În felul acesta am ales o porţiune sau un "arc" al curbei. Pentru a determina elasticitatea preţ a cererii când trecem de la punctul E (care arată că la preţul de 60 u.m. pe bucată se cer 270 bucăţi din bunul X) la punctul B (care arată că atunci când preţul se ridică la 150 u.m. cantitatea cerută se reduce la 50 buc.), calculăm coeficientul de elasticitate conform formulei (4.8.):
EPxE−B = ΔX Px XB − XE PxE 50 − 270 60 ⋅ ⋅ = ⋅ = ΔPx X PxB − PxE XE 150 − 60 270
EPxEB = −220 60 ⋅ = −0,54 90 270
Acest coeficient rezultă din faptul ca în timp ce preţul a crescut cu 150%, adică 150 − 60 270 − 50 ⋅ 100 , cantitatea cerută a scăzut cu numai 81,48%, adică ⋅ 100 . 60 270 Deci, cantitatea cerută s-a modificat într-o proporţie mai mică decât preţul şi în sens invers (de aici semnul "-" din faţa rezultatului), motiv pentru care putem afirma că, în acest caz, cererea este de elasticitate subunitară. Rezultatul va fi diferit când vom trece 170 − 270 60 de la punctul E la punctul D ( E la punctul C = ⋅ = −111) , ,
PXE − D
80 − 60
xE − A
270
100 − 270 60 ⎛ ⎞ ⋅ = −0,71⎟ , ⎜ E PxE −C = ⎝ ⎠ 110 − 60 270
sau la punctul A ⎛ EP ⎜
⎝
=
30 − 270 60 ⎞ ⋅ = −1,47⎟ , cum este şi ⎠ 200 − 60 70
firesc. Dar, algebric, - 1,11 sau - 1,47 sunt mai mici decât 1, iar în realitate, când trecem de la punctul E la punctul D sau A variaţia relativă a cantităţii cerute este mai mare decât variaţia relativă a preţului. Semnul "-" are doar semnificaţia că cele două mărimi - cererea şi preţul - variază în sens invers. Pentru a reflecta în mod real raportul dintre variaţiile relative ale celor două mărimi, vom calcula coeficientul de elasticitate în valori absolute, punând în formula (4.8.) semnul "-" între paranteze (subliniind astfel caracterul convenţional al acestuia) în faţa raportului, aşa cum am procedat şi la determinarea ratei marginale de substituire de la "teoria consumatorului": ΔX Px EPx = (− ) ⋅ (4.9.) ΔPx X În acest caz, rezultatul va fi mereu pozitiv, dar vom avea grijă să interpretăm că, atunci când preţul se modifică cu un procent, cantitatea cerută variază în sens invers cu EPx ori mai mult. În funcţie de valoarea calculată pentru coeficientul de elasticitate, EPx, există următoarele situaţii: a) Daca EPx > 1, cererea este de elasticitate supraunitară, adică, la o modificare a preţului, modificarea cererii în sens invers este într-o proporţie mai mare;
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
b) Dacă EPx=1, cererea este de elasticitate unitară, adică, la o modificare a preţului, modificarea cererii în sens invers este în aceeaşi proporţie; c) Dacă EPx < 1, cererea este de elasticitate subunitară, adică, la o modificare a preţului, modificarea cererii în sens invers are loc într-o proporţie mai mică. Pot fi imaginate şi două cazuri extreme: d) Dacă EPx=0, spunem că cererea este perfect inelastică, adică, oricât s-ar modifica preţul, cantitatea cerută rămâne neschimbată sau variaţia cererii este nulă; e) Dacă EPx= ∞, spunem că cererea este perfect elastică, adică la o variaţie infinit de mică a preţului, tinzând spre zero, cantitatea cerută tinde să crească foarte mult. În fig. 4.7. sunt reprezentate trei exemple de curbe ale cererii cu elasticitate constantă:
Curba cererii de elastic itate unitară constantă. O cr eştere procentuală a preţului determină o scădere procentuală egală a cantităţii cerute în toate punctele curbei; curba este o hiperbolă echilaterală. Produsul dintre preţ şi cantitatea cerută sau consumată sau, altfel spus, cheltuielile consumatorului, rămân constante, indiferent cum s-ar modifica preţul,
Curba cererii perfect inelastice. Oricât de mult ar varia preţul, cantitatea cerută sau consumată rămâne neschimbată. Este dificil de găsit un astfel de bun în realitate, dar, între anumite limite, determinate şi de alţi factori (în special venitul), produsele de strictă necesitate (de exemplu pâinea) se apropie de o astfel de reacţie.
Curba cererii perfect elastice sau de elasticitate infinită. La foarte mici reduceri ale preţului cererea creşte de la zero la infinit. Dincolo de preţul critic, consumatorii nu vor mai cumpăra nimic. La nivelul preţului critic, ei vor cumpăra tot ce găsesc (chiar si o cantitate infinită dacă aceasta este disponibilă).
Fig. 4.7. Curbe ale cererii cu elasticitate constantă Calcularea elasticităţii "arc" are avantajul că se poate realiza foarte simplu. Informaţia oferită despre reacţia cererii la variaţia preţului este însă incompletă. Ştim ce se întâmplă când trecem de la punctul E la punctele D, C, B sau A din fig. 4.6., mergând pe segmentele care le uneşte de punctul iniţial în linie dreaptă. Nu putem afla ce se întâmplă în fiecare punct al curbei cererii, ci ştim doar că elasticitatea este diferită. În plus, coeficientul de elasticitate va avea cu totul altă valoare dacă în determinarea sa între aceleaşi două puncte vom schimba sensul de mişcare. Astfel, de
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
exemplu, atunci când se trece de la punctul B la E, dacă vom lua în calcul X şi Px ale punctului B, EP
xB − E
= (−)
270 − 50 150 ⋅ = 7,33 , 60 − 150 50
care este total diferit de 0,54, obţinut când X
şi Px au fost coordonate punctului E. Variaţia absolută între aceste două puncte a rămas aceeaşi, dar cea relativă este diferită, fiindcă s-a schimbat baza de pornire. Înlăturarea acestui inconvenient poate fi realizată prin luarea în calcul pentru X şi Px nu a valorilor lor din punctul B sau E, ci a mediilor aritmetice a acestora din cele două puncte:
E Px B − E 150 + 60 270 − 50 220 105 2 = (− ) = ⋅ = 1,6 0 ⋅ 60 − 150 50 + 270 90 160 2
Putem reţine deci şi o altă formulă de calcul a elasticităţii "arc": ΔX PxA + PxB E Px = (− ) ⋅ (4.10) A− B ΔPx X A + XB 4.1.5.1.2. Elasticitatea "punct". Pentru a înlătura neajunsurile determinării elasticităţii "arc" şi în primul rând pentru a obţine informaţii asupra elasticităţii cererii unui bun în funcţie de propriul preţ în fiecare punct al curbei, dacă se cunoaşte ecuaţia de cerere care descrie legătura funcţională între cantitatea cerută şi preţ, se poate calcula elasticitatea "punct". A determina elasticitatea - preţ a cererii într-un punct înseamnă a calcula variaţia relativă a lui X pentru o variaţie atât de mică a preţului (care tinde spre zero) încât, practic, rămânem în acelaşi punct de pe curba cererii. Pentru aceasta se calculează derivata lui X în raport cu Px, astfel încât în formula (4.9) înlocuim "DX/DPx" cu "¶X/¶Px" şi obţinem: ∂X PxA EPxA = (− ) ⋅ (4.11), ∂Px X A A fiind oricare din punctele curbei în care dorim să determinăm elasticitatea. Revenind la ecuaţia cererii liniare din paragraful 4.1.1.2., X = -Px+12, reprezentată în fig. 4.2., elasticitatea "punct" a cererii faţă de preţ în punctul A de coordonate (2,10) este: ∂X PxA ∂ (− Px + 12) 10 10 EPxA = (− ) ⋅ = (− ) ⋅ = (− )(− ) ⋅ = 5 ∂Px X A ∂Px 2 2 Deci, în punctul A, la o variaţie a preţului, cantitatea cerută variază în sens invers de 5 ori mai mult. Cererea în acest punct este de elasticitate supraunitară. În punctul B de coordonate (10,2) din fig. 4.2.,
EPxB = (− )
∂X PxB 2 ⋅ = (− )(− ) ⋅ = 0,2 ∂Px XB 10
Cererea în punctul B este de elasticitate subunitară. Cunoscând, pe baza studiilor empirice de pe piaţă, coeficienţii de elasticitate a cererii pentru diverse bunuri, în funcţie de diferitele niveluri ale preţurilor lor, agenţii economici îşi vor putea fundamenta mai bine strategiile lor cu privire la preţurile practicate, pentru a-şi realiza obiectivele legate de cantităţile aduse spre desfacere. 4.1.5.2. Elasticitatea-preţ încrucişată La fel de importanta pentru cunoaşterea pieţei de către agenţii economici este şi reacţia cererii pentru un anumit bun în funcţie de variaţiile preţurilor altor bunuri şi servicii. Studierea acesteia se realizează cu ajutorul elasticităţii încrucişate.
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
Elasticitatea-preţ încrucişată exprimă, deci, gradul de sensibilitate a consumului sau cererii pentru un bun X în funcţie de variaţia preţului altui bun, Y, calculându-se ca raport între modificarea relativă a cantităţii cerute din primul bun, DX/X, şi modificarea relativă a preţului celuilalt bun, DPy/Py. Similar cu calculul elasticităţii preţ directe, vom determina un coeficient al elasticităţii încrucişate potrivit formulei: ΔX Py EPPy = ⋅ (4.12) ΔPy X sau cu ajutorul derivatei, atunci când cunoaştem funcţia completă a cererii: ∂X Py (4.13.) E XPy = ⋅ ∂Py X Există mai multe cazuri, în funcţie de valoarea pe care o ia E XPy : a) Dacă E XPy = 0, bunurile X şi Y sunt independente, adică o variaţie a preţului lui U nu are nici un efect asupra consumului bunului X. De exemplu, modificarea preţului casetelor audio nu are nici o influenţă asupra cantităţii cerute din produsul pâine. b) Dacă E XPy este pozitiv şi subunitar (()< E XPy <1), cele două bunuri sunt
substituibile, adică o creştere a preţului lui Y îl determină pe consumator să-şi diminueze cantitatea cerută şi consumată din acest bun (conform primei legi a cererii), crescând în schimb cantitatea cerută din bunul X, care poate satisface şi el aceeaşi nevoie pentru a cărei acoperire era consumat Y. Altfel spus, ca urmare a creşterii preţului bunului Y, consumatorul îl subsitituie cu un alt bun, X. Deci, creşte preţul lui Y, creşte şi consumul lui X. Variaţia preţului lui Y şi a cantităţii lui X este de acelaşi sens. Raportul acestor două variaţii de acelaşi sens este pozitiv. De exemplu, dacă sporeşte preţul untului, consumatorul îl va înlocui cu margarină. Untul şi margarina sunt bunuri substituibile; la fel ca şi transportul auto şi cel feroviar etc. c) Dacă E XPy este pozitiv şi supraunitar, (EXPy>1), bunurile X şi Y sunt strâns substituibile, cantitatea cerută din X crescând într-o proporţie mai mare decât cea a majorării preţului lui Y; d) Dacă - 1 < E XPy < 0, aceasta înseamnă că la o creştere a preţului bunului Y,
cantitatea cerută din bunul X se va diminua, într-o proporţie însă mai mică decât cea a majorării preţului celuilalt bun. Bunurile X şi Y în acest caz sunt complementare sau fac pereche în consumul individului. De exemplu, benzina şi automobilul: o creştere a preţului benzinei, fără de care automobilul nu poate circula, va determina o reducere a cantităţii cerute de benzină şi o diminuare a cererii de automobile. e) Dacă E XPy este negativ şi mai mic decât -1 (deci E XPy <-1), bunurile X şi Y sunt strâns complementare: o creştere a preţului bunului Y provoacă o reducere într-o proporţie mai mare a cantităţii cerute. Dacă reluăm ecuaţia completă a cererii (4.5.), atunci când Py = 10 iar X = 25, vom calcula elasticitatea-preţ încrucişată astfel (vezi relaţia 4.13.): ∂X Py ∂ (10 − Px + 2Py − 2P + 0,2V ) Py 10 E XPy = ⋅ = ⋅ = (−1) ⋅ = −0,4 ∂Py ∂Py X X 25 În acest exemplu, bunurile X şi Y sunt complementare: la o creştere a preţului lui Y cantitatea cerută din X se diminuează într-o proporţie mai mică decât modificarea preţului celuilalt bun.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
4.2. Cererea şi venitul
A doua "lege" de evoluţie a cererii sau consumului unui bun evidenţiază comportamentul acesteia în funcţie de celălalt factor important sub influenţa căruia se găseşte: venitul. Cererea pentru un bun "normal" este o funcţie crescătoare de venitul consumatorului.
4.2.1. Funcţia de cerere în raport de venit Funcţia cererii faţă de venit exprimă corelaţia existentă între cantitatea cerută dintr-un anumit bun şi variaţia venitului de care dispun consumatorii. 4.2.1.1. Construirea curbei cererii funcţie de venit Pentru a trasa curba cererii în funcţie de venit vom proceda în aceeaşi manieră ca la construirea curbei cererii în funcţie de preţ (paragraful 4.1.1.1). De această dată însă variaţia venitului în condiţiile menţinerii neschimbate a preţurilor determină deplasarea dreptei bugetare paralel cu ea însăşi, deoarece panta ei rămâne constantă. Pe măsură ce creşte venitul, de la V0, la V1, V2, V3, V4, dreapta bugetară se deplasează spre dreapta şi în sus, obţinându-se astfel mai multe puncte de echilibru al consumatorului, E0, E1, E2, E3, E4 ş.a.m.d. (vezi fig. 4.8., partea a)). Pe graficul alăturat (fig. 4.8. partea b)) se raportează pe ordonată cantităţile cerute din bunul X în punctele de echilibru, iar pe abscisă cantităţile corespunzătoare din bunul Y se înlocuiesc cu nivelurile crescânde ale venitului, V0, V1, V2, V3, V4. Se obţin astfel punctele A, B, C, D, E, pe care, unindu-le, trasăm curba cererii în funcţie de venit, care descrie evoluţia cererii bunului X în funcţie de evoluţia venitului consumatorului. O asemenea curbă se mai numeşte "curba lui Engel", după numele statisticianului german Ernest Engel (1821-1896), care a studiat efectele variaţiei venitului asupra consumului, evidenţiind anumite regularităţi denumite ulterior "legile lui Engel", pe care le vom prezenta în continuare.
4.2.1.2. "Legile lui Engel" Configuraţia curbelor cererii în funcţie de venit (vezi fig. 4.9.) depind de efectul pozitiv sau negativ al variaţiei venitului asupra consumului şi de intensitatea acestui venit. Astfel, dacă efectul variaţiei venitului este pozitiv (adică la o creştere a venitului creşte şi consumul), curba este crescătoare (curbele C2 şi C3); dacă efectul venitului este negativ (adică la o creştere a venitului scade consumul), curba este descrescătoare (curba C1).
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
În funcţie de intensitatea efectului venitului asupra consumului, variaţia venitului poate determina o variaţie mai puternică a consumului şi atunci curba cererii va avea o pantă mai accentuată (vezi curba C3); dacă modificarea venitului într-o anumită proporţie determină o variaţie a consumului într-o proporţie mai mică, panta curbei va fi mai uşoară (curba C2). În fine, dacă variaţia venitului provoacă o modificare a consumului în aceeaşi proporţie, panta curbei este egală cu unitatea, iar curba însăşi devine bisectoarea primului cadran ("curba" C4). Acestor tipuri de curbe ale cererii în funcţie de venit li se pot asocia anumite categorii de bunuri sau servicii, aşa cum a rezultat din studiile empirice efectuate de Engel: a) Bunuri "inferioare" (corespunzătoare curbei C1), pentru care efectul venitului este negativ. În cazul acestora, pe măsură ce se ameliorează nivelul de trai prin creşterea venitului, individul îşi diminuează consumul lor, înlocuindu-le cu bunuri de mai bună calitate (se reduce consumul de pâine neagră înlocuind-o cu pâine albă, se diminuează consumul de margarină pe seama creşterii folosirii untului etc., bunurile substituite fiind considerate "inferioare") b) Bunurile "normale" (corespunzătoare curbelor C2 şi C4), pentru care efectul variaţiei venitului este pozitiv, consumul acestora crescând într-o proporţie mai mică sau egală cu proporţia creşterii venitului. Engel estima că, pe măsura creşterii venitului, ponderea cheltuielilor cu alimentele scade în bugetul familiei (deşi consumul acestora sporeşte şi se îmbunătăţeşte calitativ), în timp ce ponderea cheltuielilor cu îmbrăcămintea şi locuinţa rămâne constantă. (Deci curba C2 ar corespunde cererii de alimente, iar curba C4 cererii de îmbrăcăminte şi locuinţă). c) Bunurile "superioare" (corespunzătoare curbei C3), pentru care efectul variaţiei venitului este pozitiv, consumul acestora crescând într-o proporţie mai mare decât sporul relativ al venitului. Ca urmare, ponderea cheltuielilor cu procurarea acestor bunuri sporeşte în totalul bugetului familiei. În această categorie se pot include cea mai mare parte a celorlalte bunuri, care nu răspund celor trei nevoi primare: alimentaţie, îmbrăcăminte, locuinţă). Desigur, această clasificare, realizată pe baza studiilor statistice, nu este universal valabilă. Ea evoluează în timp şi spaţiu, în funcţie de epocile şi ţările studiate.
4.2.2. Elasticitatea venit a cererii Ca şi la elasticitatea - preţ, elasticitatea venit a cererii exprimă gradul de sensibilitate a cererii pentru un bun, dar, de această dată, la variaţiile survenite în mărimea venitului. Ea se determină ca raport între variaţia relativă a cantităţii cerute şi variaţia relativă a venitului:
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
ΔX ΔX V EV = X = ⋅ (4.14) ΔV ΔV X V sau, ca modificare a cererii provocată de o variaţie infinit de mică a venitului, cu ajutorul derivatei, atunci când cunoaştem funcţia matematică a cererii: ∂X V EV = ⋅ (4.15) ∂V X Calculând coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de venit, putem obţine următoarele valori: a) EV<0: bunul X este un bun "inferior"; b) 0<Ev≤1: bunul X este un bun "normal"; c) Ev>1: bunul X este un bun "superior". Revenind la ecuaţia completă a cererii (4.5.) atunci când V este 400 u.m., iar X = 50 bucăţi, elasticitatea venit a cererii se calculează astfel: ∂X V ∂ (10 − Px + 2Py − 2P + 0,2V ) V 400 EV = ⋅ = ⋅ = 0,2 ⋅ = 1,6 ∂V ∂V X X 50 X în acest caz este un bun "superior".
4.3. Importanţa practică a teoriei cererii
Teoria cererii, aşa cum a fost prezentată în acest capitol, nu este un simplu exerciţiu intelectual. Studiile empirice ale comportamentului cererii pentru diferite produse şi categorii de produse au condus la acumularea unui mare volum de informaţii despre elasticităţile cererii care pot servi unei fundamentări riguroase, ştiinţifice a strategiilor agenţilor economici producători la scară microeconomică, dar şi a unor măsuri de politică economică la scară macroeconomică. În ţările cu economie de piaţă dezvoltate, unde cercetarea ştiinţifică din domeniul economiei se fundamentează pe serioase studii empirice, o atenţie deosebită s-a acordat sectorului agricol. Numeroase centre de cercetări agricole au continuat investigaţiile de pionierat ale profesorului american Henry Schultz (1893-1938) şi ale laureatului britanic al premiului Nobel pentru economie Richard Stone. Rezultatele acestor cercetări indică în general existenţa unor elasticităţi - preţ şi venit scăzute pentru produsele alimentare, aşa cum rezultă din tabelul de mai jos: Tabelul 4.2. Elasticităţile - preţ şi venit ale cererii pentru unele alimente din Marea Britanie Denumirea produsului Elasticitatea - Elasticitatea preţ -venit Carne cu os - 1,37 - 0,01 Brânză - 1,20 0,19 Mazăre congelată - 1,12 0,15 Cereale - 0,94 0,03 Sucuri de fructe - 0,80 0,94 Şuncă cu slănină - 0,70 - 0,28 Legume verzi proaspete - 0,58 0,13 Alte legume proaspete - 0,27 0,35 Cartofi proaspeţi - 0,21 - 0,48
Nr. crt. 1 2 3 4 5 6 7 8 9
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
10 Pâine - 0,09 - 0,25 Sursa: Ministerul Agriculturii, alimentaţiei şi pisciculturii, Consumul de hrană al menajelor, 1992, London:HMSO, preluat după Richard G. Lipsey, K. Alec Chrystal, Ar Introduction to Positive Economics, eights edition, Oxford University Press, 1995, New York, p.101. Se observă că majoritatea alimentelor au o elasticitate - venit foarte scăzută, în timp ce elasticitatea - preţ este mai ridicată. Semnul negativ al elasticităţilor - preţ indică faptul că se confirmă acţiunea primei legi a cererii: cererea pentru aceste bunuri este descrescătoare faţa de propriul lor preţ. La nivelul veniturilor de care dispune consumatorul britanic, şunca şi slănina, cartofii şi pâinea fac parte din categoria bunurilor "inferioare", aşa cum o indică semnul negativ al elasticităţii cererii lor faţă de venit. Cercetările s-au extins şi asupra bunurilor nealimentare, pentru a cuprinde întreaga gamă de produse pentru care se cheltuiesc veniturile. În acest sens, atenţia s-a îndreptat spre bunurile de consum de lungă folosinţă, ca automobilele, frigiderele, maşinile de spălat, radiourile, televizoarele, locuinţele, care au o pondere mare în cererea globală, variaţia masivă a vânzărilor lor de la un an la altul putând avea asupra economiei efecte majore. Studierea elasticităţii preţ încrucişate prezintă de asemenea interes practic îndeosebi pentru identificarea situaţiilor de monopol de pe piaţă, împotriva cărora, într-o serie de state dezvoltate sunt adoptate măsuri de limitare prin politica concurenţei. Dacă, de exemplu, o companie preia controlul asupra producerii unui bun, pentru care coeficientul de elasticitate este ridicat, înseamnă că bunul respectiv are pe piaţă un înlocuitor sau substitut care nu permite manifestarea unui monopol real. Dimpotrivă, dacă elasticitatea încrucişată este scăzută, subunitară sau tinzând chiar spre zero în raport cu preţul oricărui alt bun, există un indiciu indubitabil că firma care oferă produsul respectiv deţine o poziţie de monopol. Desigur, aşa cum se arăta şi mai sus, cererea pieţei mai este influenţată şi de o multitudine de alţi factori social-economici şi politici: numărul membrilor de familie, mediul rural sau urban în care locuiesc, tradiţiile locale, religia, tipul angajării, starea sănătăţii, anticipările privind evoluţia venitului sau a inflaţiei etc. Influenţa acestora este mai dificil de cuantificat şi nu este abordată în teoria tradiţională a cererii. Cu atât mai mult cu cât se consideră că sub 30% ar fi contribuţia tuturor acestora la variaţiile cererii, restul fiind pus pe seama variabilelor tradiţionale - preţurile şi venitul.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
5. TEORIA PRODUCŢIEI ŞI A COSTURILOR 5.2. Teoria producţiei Una din principalele probleme cu care se confruntă întreprinderea este cum să producă outputul său. În economie, prin producţie se înţelege transformarea inputurilor în outputuri. Putem spune că producţia reprezintă orice operaţie prin care inputurile unuia sau mai multor factori sunt transformaţi în outputuri. Esenţa conceptului de producţie exprimă transformarea sau conversiunea unuia sau mai multor bunuri în alte bunuri diferite. Conceptul de producţie folosit în economie este mult mai amplu decât cel uzitat în limbajul curent. Producţia presupune fabricarea obiectelor fizice precum şi cea de obiecte intangibile sau servicii (spectacole, învăţământ, serviciile restaurantelor, hotelurilor, barurilor etc.). În condiţiile contemporane serviciile constituie cea mai mare parte din producţia totală a ţărilor industrializate. De aceea, teoria economică modernă consideră ca producţie şi prestarea de servicii. În sens economic, termenul producţie se aplică tuturor activităţilor economice cu excepţia celor de realizare a consumului final de bunuri şi servicii. 5.2.1. Concepte şi semnificaţia lor Capitolul precedent a fost consacrat studiului funcţiei cererii a unui consumator sau a pieţei, pentru un bun oarecare. În acest paragraf ne propunem să abordăm aspectele ofertei de bunuri şi servicii, încercând să definim funcţia de producţie a firmei, forma generală a curbei produsului total mediu şi marginal pe termen scurt şi lung. Vom dispune astfel de instrumentele necesare pentru a prezenta caracteristicile curbelor costului pe termen scurt şi lung ale firmei. 5.2.1.1. Factori şi funcţii de producţie Materiile prime, materialele, combustibilul, energia şi serviciile făcute de muncă şi capital, care se folosesc în producţie, constituie inputuri ale întreprinderii. Obiectele fizice şi cele intangibile care ies din cadrul întreprinderii sunt numite outputuri. Tehnologia existentă într-o întreprindere la un moment dat determină cantitatea maximă de output care se poate obţine cu o combinaţie dată de input. Această relaţie funcţională care există între inputurile folosite şi outputurile obţinute este cunoscută în economie sub denumirea de funcţie de producţie. Funcţia de producţie exprimă relaţia fizică între cantitatea de factori productivi necesari şi volumul de producţie care se poate obţine într-o perioadă de timp. În mod formal funcţia de producţie poate fi scrisă astfel: X = F (I , J , K ,.....) , unde X reprezintă cantitatea maximă dintr-un bun x pe care întreprinderea poate să o obţină dacă foloseşte I unităţi din factorul i, J unităţi din factorul j, K unităţi din factorul k etc. Funcţia de producţie reflectă, pentru toate combinaţiile factorilor utilizaţi de către o firmă, producţia maximă pe care această firmă o poate realiza. Este vorba astfel de o relaţie pur tehnică ce exprimă cantitatea de produs posibilă să fie realizată printr-o anumită combinare a factorilor de producţie specifici. Aceasta presupune deci că întreprinderea dispune de forme alternative pe care le oferă combinarea inputurilor I, J, K, etc. pentru a produce cantitatea X de output, folosind procedee tehnologice specifice.
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
Funcţia de producţie reprezintă un concept de maxim. Ea relevă cantitatea maximă de produs care corespunde unei combinări date a factorilor. Obţinerea unui output maxim presupune că întreprinderea nu foloseşte procese productive ineficiente. Într-un model simplu, când se folosesc doi factori productivi, funcţia de producţie poate fi exprimată astfel: X = F (K, L ) , unde, K = capitalul iar L = munca. În ce priveşte numărul factorilor de producţie care trebuie luaţi în considerare în scrierea funcţiei există o serie de discuţii: nu trebuie introdus şi terenul, pământul sau resursele naturale sau energia? Şi progresul tehnic este reţinut de unii autori printre argumentele funcţiei de producţie. Problema deosebit de complexă care se pune este legată de dificultatea empirică a explicării evoluţiei efective a producţiei numai prin evoluţia cantitativă a factorilor K şi L. Numeroase studii emprice au demonstrat existenţa statistică a unui factor rezidual important. Aceasta rezultă din faptul că există o fracţiune din rata de creştere care nu poate fi atribuită direct celor doi factori, K şi L. Cât despre resursele naturale, acestea nu au o existenţă economică înaintea punerii lor în exploatare prin utilizarea muncii şi capitalului. La fel, progresul tehnic poate fi considerat ca o ameliorare a calităţii unui factor de producţie, cum este capitalul. De aceea, pe plan teoretic, într-o primă aproximare, economistul se mulţumeşte adesea cu luarea în considerare a celor doi factori: munca şi capitalul. 5.2.1.2. Perioadă scurtă, perioadă lungă şi perioadă foarte lungă. În analiza economică factorii productivi sunt împărţiti în două categorii: factori ficşi şi factori variabili. Primii sunt acei care se menţin constanţi oricare ar fi nivelul producţiei. Factorii ficşi sunt constituţi în principal din maşini şi echipamente de producţie precum şi din instalaţii de toate tipurile. Factorii variabili se modifică în funcţie de volumul producţiei: materiile prime, materialele, energia, forţa de muncă, cresc sau descresc direct proporţional cu nivelul producţiei. Firmele nu au posibilitatea să modifice cu aceeaşi uşurinţă cantităţile pe care le folosesc din fiecare din aceşti factori. "Timpul" prezintă o mare importanţă în ştiinţa economică. În unele cazuri, perioada de adaptare a firmei este foarte rapidă; în alte cazuri ea este foarte lungă. Economistul trebuie să distingă patru perioade de timp privind comportamentul firmei în adoptarea deciziilor de producţie. • Perioada foarte scurtă sau instantanee Firma este incapabilă să modifice cantităţile pe care le utilizează atât din factorul muncă cât şi din factorul capital. În consecinţă, volumul producţiei nu poate fi modificat. Ceea ce poate face firma respectivă, dacă se aşteaptă la o creştere a preţului de vânzare a produsului său, este să îl stocheze. • Perioada scurtă reprezintă acel interval de timp în care deciziile pe care le ia firma sunt limitate deoarece unele din inputurile pe care le foloseşte sunt fixe (nu este posibilă creşterea cantităţilor disponibile de factori ficşi). În cadrul acestuia, firma poate să modifice volumul producţiei. Ea continuă să utilizeze stocul de capital de care dispune la momentul respectiv. Cu alte cuvinte, poate adapta cantitatea de muncă fie la o creştere sau la o diminuare a producţiei, stocul de capital rămânând neschimbat. Termenul scurt se defineşte în economie ca perioada de timp care nu este suficient de lungă pentru ca firma să poată schimba cantitatea disponibilă de factori ficşi. El nu are o durată egală pentru toate întreprinderile, ci este diferit de la o firmă
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
la alta depinzând, în principal, de tehnologia existentă şi de mărimea instalaţiilor folosite. Pentru a modifica cantităţile disponibile din aceşti factori este necesar un anumit interval de timp. Cel mai adesea se admite că factorul variabil pe termen scurt este munca. Această alegere nu rezultă dintr-o necesitate teoretică, ci este datorată unei constatări empirice: în general, întreprinderea poate adapta mai rapid volumul factorului de producţie muncă decât cel al capitalului. Realitatea arată că este mai uşor pentru firmă să recurgă la ore suplimentare, la muncă temporară, la şomaj tehnic sau chiar la concedieri decât să modifice echipamentele şi tehnicile utilizate. Nu trebuie să interpretăm perioada scurtă ca un interval de timp în cursul căruia este imposibil să ajustăm factorul fix, ci ca o perioadă de-a lungul căreia nu este raţional să-l ajustăm. A modifica toţi factorii de producţie înseamnă a schimba scala de producţie a întreprinderii. Această scală trebuie să fie adaptată regimului de producţie obişnuit al firmei: o putem modifica dacă este confruntată cu o variaţie importantă şi permanentă a volumului producţiei. Dimpotrivă, dacă variaţia producţiei este temporară, nu este raţional să transformăm talia şi echipamentele întreprinderii; trebuie adoptată metoda de ajustare cea mai puţin costisitoare şi cea mai mult reversibilă. Cel mai adesea întreprinderile consideră ajustarea factorului muncă mai puţin costisitoare şi mai reversibilă decât ajustarea echipamentelor şi a tehnicilor de producţie. - Perioada lungă se defineşte ca fiind acel interval de timp suficient de mare pentru ca întreprinderea să poată modifica inputurile sale pentru toţi factorii productivi pe care-i utilizează, dar nu suficient de lung pentru ca tehnologia de bază de care dispune să se schimbe. Desigur, şi această perioadă nu este aceeaşi pentru toate firmele. Firmele pot să crească sau să reducă capacitatea lor productivă aşa cum ele pot să sporească sau să diminueze volumul forţei de muncă. Importanţa conceptului de perioadă lungă este mare în teoria producţiei deoarece, în functie de aceasta, se pregătesc deciziile mai importante pe care trebuie să le ia firmele. Deciziile respective se referă la extinderea capacităţilor productive, modernizări, lansarea în fabricaţie de noi produse, reorganizarea metodelor de producţie etc. - Perioada foarte lungă se referă la situaţiile în care posibilităţile tehnologice sunt supuse schimbării. Tehnologia se schimbă în decursul timpului cu o mai mare sau mai mică rapiditate în cadrul unei întreprinderi, iar avansul tehnologic este legat de ceea ce se descoperă: noi produse, noi factori productivi sau mai bune metode de organizare a producţiei şi a muncii. Perioada foarte lungă este un interval de timp suficient de mare pentru ca progresul tehnic să-şi poată face apariţia. În cadrul acestuia, calitatea şi productivitatea factorilor de producţie se schimbă. Productivitatea muncii va creşte ca urmare a educaţiei, a formării profesionale, a experienţei sau a influenţei factorilor sociali. Productivitatea capitalului va spori ca rezultat al noilor invenţii şi inovaţii. Aceste patru perioade de timp sunt mai mult un exemplu de construcţii teoretice, construcţii care fac abstracţie de realitatea complexă în care întreprinderile iau decizii. Distincţia între acestea şi implicaţiilor lor este necesară pentru a explica comportamentul întreprinderii. Pe termen lung şi foarte lung, modificându-se tehnologia, funcţia de producţie se schimbă, aceleaşi cantităţi de inputuri producând alt volum de outputuri. Putem spune
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
că pe termen foarte lung există diferite funcţii de producţie, câte una pentru fiecare nivel tehnologic. În acest interval, întreprinderea nu va limita opţiunile sale privind existenţa unor factori ficşi, adică este posibil să se schimbe cantităţile folosite din factori (menţinând constante proporţiile în care se combină) sau să modifice cantităţile absolute şi proporţiile utilizării acestora. Problema care se pune este de a şti dacă aceste două variaţii au vreun efect asupra volumului maxim de output. Efectele variaţiei cantităţilor absolute a factorilor (menţinând proporţiile constante) asupra outputurilor maxim obţinute sunt cunoscute ca randamente de scară. Efectele schimbărilor asupra outputului maxim pot fi cauzate atât de cantităţile cât şi de proporţiile în care se utilizează factorii productivi şi sunt cunoscute ca randamente de substituţie a unor factori prin alţii. Randamentele de scară şi randamentele de substituţie sunt, aşadar, fenomene pe termen lung care sunt descrise de funcţia de producţie pe termen lung. Considerăm că este posibilă producerea cantităţii Y* de output folosind cantităţile * * determinate de inputuri Z 1* , Z 2 ,......, Z m . Asteriscul arată că, în orice moment, cantităţile factorilor 1, 2, ... până la m sunt cunoscute. În acest caz funcţia de producţie va fi: * * Y * = F (Z1* , Z 2 ,...., Z m ) . Dacă întreprinderea va modifica toate inputurile cu o mărime dată (dublând, triplând sau reducând la jumătate inputurile) se poate aştepta la o variaţie a outputurilor în acelaşi mod. Fiind dată a mărimea cu care se modifică inputurile (2 dacă se dublează, 3 dacă se triplează şi 0,5 dacă se reduc la jumătate), iar b mărimea cu care se modifică outputul, avem: βY = F (αZ1 , αZ 2 ,..., αZ m ) 1. Dacă b > a vom avea randamente crescătoare de scară (crescând toate inputurile cu o mărime egală, outputul va spori într-o proporţie mai mare: dacă se dublează toate inputurile, outputurile se triplează); 2. Dacă b = a vom avea randamente constante de scară (inputurile şi outputurile se modifică în aceeaşi proporţie: dacă se triplează cantităţile folosite din factori, outputul se triplează şi el). 3. Dacă b < a vom avea randamente descrescătoare de scară (outputul va creşte într-o proporţie mai mica decât inputurile: dacă inputurile se dublează, outputul se va modifica de 1,5 ori). Problema pe care şi-o pune firma este dacă poate sau nu să obţină randamente crescătoare de scară. Acest aspect depinde de faptul dacă factorii productivi sunt perfect divizibili. Divizibilitatea perfectă reprezintă posibilitatea de fracţionare, de împărţire a unui factor de producţie în unităţi mai simple sau doze mai mici şi omogene fără a-i fi afectată calitatea. Divizibilitatea perfectă are o limită determinată pe scara minimă de eficienţă, deoarece aceasta presupune luarea în considerare a două aspecte: pe de o parte, caracteristicile fizice ale factorilor productivi, iar pe de altă parte, atingerea unui nivel de producţie suficient de mare. Pentru fiecare întreprindere există practic un număr nelimitat de funcţii de producţie pe termen scurt, toate derivând din funcţia de producţie pe termen lung. Presupunem funcţia de producţie pe termen lung ca fiind următoarea: Q = F ( X1 ,... Xi ,... Xn ) unde: Q reprezintă cantitatea de output iar X1 până la Xn sunt n factori care se folosesc în producţie. Faţă de această funcţie de producţie pe termen lung putem
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
defini familii de funcţii de producţie pe termen scurt. Considerăm că o anumită cantitate Q de output se obţine numai cu factorii X1 şi X2, deci: Q = F(X1, X2). Putem defini o familie de funcţii de producţie pe termen scurt, menţinând constant factorul X2 şi modificând factorul X1. În mod formal aceasta se exprimă astfel: 0 Q = F ( X1 ) X2 = X2
0 unde: X2 arată că factorul X2 este menţinut constant la un nivel determinat, în timp ce se modifică cantitatea X1 care se foloseşte în producţie. F exprima relaţia funcţională care există între outputul obţinut şi diferite cantităţi ale factorului X1 care sunt utilizate, menţinând cantitatea din X2 constantă la un anumit nivel. Dar factorul X2 îl putem menţine la diverse nivele. Fiecare nivel în care se menţine constant X2 (modificând X1) dă naştere la o funcţie de producţie concretă.
0 Putem spune că Q = F ( X1 ) X2 = X2 defineşte o familie de funcţii de producţie pe termen scurt, familie care integrează toate funcţiile de producţie concrete care pot fi obţinute, câte una pentru fiecare nivel în care se menţine X2 constant. În acelaşi mod, putem să obţinem o a doua funcţie de producţie pe termen scurt menţinând constant pe X1 şi modificând pe X2.
Q = F ( X2 ) X1 = X10
familie care este integrată pentru un mare număr de funcţii de producţie, câte una pentru fiecare nivel când se menţine constant X1. Generalizând raţionamentul vom avea: Q = F ( X1 ,... Xi ,... Xn ) putând defini diferite grupuri sau familii de funcţii de producţie pe termen scurt de forma: Xi +1 = Xi0+1
Q = F(X1,... Xi )
. .
0 Xn = Xn Dându-i valori lui i de la 1 la n-1, vom obţine numeroase grupuri de funcţii de producţie pe termen scurt. Considerăm o funcţie de producţie cu două variabile a căror date sunt prezentate în tabelul nr. 5.3.:
Tabelul 5.3. Funcţia de producţie F(L,K)
În acest proces productiv se folosesc numai doi factori de producţie, munca (L) şi capitalul (K). Cum se poate observa, se utilizează până la patru unităţi din fiecare input. Fiecare combinaţie de capital şi muncă dă naştere la o cantitate de output. Deci, o unitate de muncă şi o unitate de capital produc 100 unităţi de output, două unităţi de muncă şi trei de capital dau 220 unităti de output etc.
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
Funcţia de producţie pe care noi am folosit-o reflectă existenţa unor randamente constante de scară. Crescând cei doi factori de producţie în aceeaşi măsură, outputul va creşte în aceeaşi proporţie. 5.2.1.3. Produsul total, produsul mediu şi produsul marginal Produsul total dintr-un bun X reprezintă cantitatea produsă din acest bun: PT=Q şi este rezultatul contribuţiilor celor doi factori la producţia firmei. Pentru a măsura aceste contribuţii, se recurge la conceptul de productivitate: productivitatea muncii şi productivitatea capitalului. Produsul mediu (sau productivitatea medie) a unui factor de producţie măsoară cantitatea produsă pe unitate de factor utilizat. Produsul mediu al muncii se defineşte ca fiind raportul între volumul total al outputului şi cantitatea de muncă folosită, respectiv: Q PM e L = . L Cantitatea de munca (L) este în general măsurată în ore de muncă sau în efectivele întrebuinţate în întreprindere. O măsură empirică simplă a PMeL este deci oferită de rapoartele:
sau
Produsul mediu al capitalului se defineşte ca fiind raportul între volumul total al outputului şi cantitatea de capital folosită, respectiv: Q PM e K = K Pentru capital nu există o unitate de măsură fizică omogenă: nu se poate măsura decât valoarea bunurilor de producţie utilizate de către întreprindere. Se poate calcula: Aici raţionăm în termeni abstracţi, vorbind despre o unitate de factor, fără a preciza natura concretă a acestei unităţi. Această precizare este fără importanţă în analiza noastră teoretică; de aceea nu vom mai aborda problemele puse de măsurarea empirică a productivităţii. Trebuie să precizăm totuşi că orice estimare a productivităţii unui singur factor nu dă decât o măsură aparentă a productivităţii sale. Într-adevăr, producţia fiind rezultatul combinării mai multor factori, atunci când raportăm produsul total la cantitatea unui singur factor o facem ca şi cum toată producţia ar fi imputabilă acestuia. Trebuie deci interpretată în mod corect această estimare, ca un indicator al performanţei globale a unei întreprinderi şi nu ca o măsură a contribuţiei proprii a factorului la această performanţă. Astfel, productivitatea orară a muncii indică producţia realizată în medie într-o oră de muncă de lucrători şi de ansamblul mijloacelor de producţie puse la dispoziţia acestora; ea este măsurată pentru un stoc de capital dat şi ar fi diferită dacă această cantitate de capital disponibil ar fi diferită. Ne dăm seama astfel că raportul capital/muncă (K/L), numit coeficient de intensitate a capitalului, este un determinant esenţial al productivităţii.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
Definim produsul marginal al unui factor variabil ca fiind modificarea totală a outputului care rezultă prin creşterea cu o unitate a unui factor, menţinând constanţi ceilalţi factori. Produsul marginal al muncii se poate calcula în maniera următoare:
În aceeaşi manieră se calculează şi produsul marginal al capitalului:
Produsul marginal sau productivitatea marginală a unui factor de producţie perfect divizibil măsoară variaţia cantităţii produse pentru o variaţie infinit de mică a cantităţii factorului, adică ritmul de variaţie a lui Q, adică, prin definiţie, derivata funcţiei de producţie în raport cu factorul considerat:
PMa L = dQ dQ . si PMa K = dL dK
Trebuie să se facă distincţie între productivităţile marginale "fizice" ale factorilor de producţie muncă şi capital şi productivitatea marginală valorică a acestora. În expresie fizică, productivitatea marginală a muncii şi capitalului se obţine prin raportarea unor cantităţi produse şi măsurate în unităţi fizice, în timp ce productivitatea marginală a muncii şi capitalului în expresie valorică se măsoară cu ajutorul unor valori marfare, exprimate în unităţi băneşti. Tabelele 5.4. şi 5.5. prezintă produsul marginal al muncii şi al capitalului la diferite nivele. Tabelul nr. 5.4. Produsul marginal al muncii (PMaL) L 1 2 3 4 PMaL K=1 100 70 50 30 PMaL K=2 125 75 65 45 PMaL K=3 135 85 80 65 PMaL K=4 140 95 85 80
Tabelul nr. 5.5. Produsul marginal al capitalului (PMaK) K 1 2 3 4 PMaK L=1 100 25 10 5 PMaK L=2 170 30 20 15 PMaK L=3 220 45 35 20 PMaK L=4 250 60 55 35
Astfel, în tabelul 5.2., când se menţine capitalul constant la o unitate, produsul marginal al muncii este acelaşi: 100 unităţi de output când se foloseşte o unitate de munca; 70 unităţi de output când se folosesc două unităţi de muncă; 50 unităţi de
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
output când se folosesc trei unităţi de muncă şi 30 unităţi de output când se folosesc patru unităţi de muncă. Aceste valori au fost obţinute pe baza datelor din tabelul nr. 5.1. Prima coloană de la stânga din tabelele 5.2. şi 5.3. reflectă unităţile de factor variabil iar celelalte patru coloane arată produsul marginal al unui factor, celălalt menţinându-se constant. 5.2.1.4. Constrângerea tehnologică: izocantele Izocanta este o curba ce indică ansamblul combinaţiilor de capital (K) şi muncă (L), pentru o stare dată a tehnologiilor, care permite să se obţină aceeaşi cantitate de producţie (Q). Există o infinitate de izocante, fiecare corespunzând unui nivel dat al producţiei. La fel ca şi curbele de indiferenţă, izocantele sunt descrescânde şi convexe, aceasta reflectând raţionalitatea producătorului (fig. 5.3.).
A şi B reprezintă combinaţii de K şi L, care permit să se producă o cantitate identică Q0. C reprezintă o combinaţie (K, L) care antrenează o cantitate Q1 superioară lui Q0. O izocantă este descrescătoare fiindcă productivitatea marginală a doi factori este pozitivă (în faza raţională a producţiei). Dacă productivitatea marginală este pozitivă, diminuarea unui factor tinde să reducă producţia; aceasta nu poate rămâne deci constantă de-a lungul unei izocante decât dacă se compensează diminuarea unui factor prin creşterea celuilalt. Cantităţile din cei doi factori evoluează deci în mod necesar în sens invers de-a lungul unei izocante, curba fiind descrescătoare.Deasemeni, o izocantă este în mod normal convexă (curbată spre în jos). Prin urmare, valoarea absolută a pantei sale în fiecare punct tinde să se diminueze atunci când se deplasează de la stânga la dreapta de-a lungul curbei. În mod concret, aceasta implică faptul că aceeaşi diminuare a factorului capital (K) nu poate fi compensată decât printr-o contribuţie crescândă de factor L. De ce se întâmplă aşa? Un producător raţional nu utilizează factorii decât într-o fază în care productivitatea marginală este descrescătoare (adică variază în sens invers cantităţii factorului). Deci, atunci când se substituie o cantitate din factorul muncii (L) unei cantităţi din factorul capital (K), K este din ce în ce mai rar şi productivitatea sa marginală (PMaK) creşte. Se constată diminuarea cantitativă a factorului a cărui productivitate este din ce în ce mai puternică. În consecinţă, producţia totală tinde să se diminueze din ce în ce mai mult şi numai o cantitate crescândă din factorul K va putea să menţină producţia neschimbată, cu atât mai mult cu cât L fiind din ce în ce mai abundent, productivitatea sa marginală se diminuează. Considerăm că o firmă poate realiza o producţie maximă de 20 unităţi, combinând 10 unităţi din factorul muncă (L) şi 10 unităţi capital (K). Ea poate să producă aceeaşi cantitate de bunuri combinând 5 unităţi de muncă şi 20 unităţi de capital sau folosind împreună 18 unităţi de muncă şi 5 de capital.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
Izocanta reflectă ansamblul combinaţiilor de factori de producţie care permite firmei să obţină nivelul de producţie maxim.
Pentru o tehnologie dată la toate nivelele de producţie ale firmei, corespunde o singură izocantă. Dacă se presupune că factorii de producţie sunt perfect divizibili şi că firma are la dispoziţia sa o infinitate de tehnologii posibile, izocantele, cum sunt şi curbele de indiferenţă, sunt reprezentate de curbele care au convexitatea către originea axelor. Diagrama alăturată, reprezintă izocanta firmei care corespunde la un nivel de producţie maxim, egal cu 20 unităţi (Q = 20). Cu cât ne deplasăm de-a lungul acestei izocante către punctul A, cu atât se utilizează procese de producţie, care folosesc o mai mică cantitate de muncă şi o mai mare cantitate de capital. În această situaţie avem de-a face cu tehnici de producţie capitalistice intensive în capital. Dimpotrivă, deplasându-ne spre punctul B, se combină mai puţină cantitate de capital şi o mai mare cantitate de muncă. Este vorba de metode de producţie care utilizează mai intensiv factorul muncă. 5.2.1.5. Rata marginală de substituţie între factorii de producţie În cadrul unui proces de producţie, factorii productivi sunt supuşi unei permanente înlocuiri, numite substituţii. În plan formal, analiza este identică celei prezentate deja la teoria consumatorului, unde s-a vorbit despre rata marginală de substituire între două bunuri. Rata marginală de substituire tehnică (RMST) între capital şi muncă măsoară variaţia cantităţii de capital care este necesară de-a lungul unei izocante pentru a compensa o variaţie infinit de mică a cantităţii de muncă. Rata marginală de substituţie a capitalului de către forţa de muncă se exprimă prin relaţia: ΔK (RMST ) K ,L = − (producţia Q = constantă) ΔL (RMST este o expresie negativă pentru că DK şi DL sunt de semne contrare). În cazul variaţiilor foarte mici ale cantităţilor de factori de producţie, rata marginală de substituire se reprezintă prin valoarea absolută a pantei tangentei la izocantă în punctul corespunzător combinării factorilor de producţie folosiţi de către firmă: ⎛ ΔK ⎞ (RMST ) K ,L = lim ⎜ − ⎟ ΔL → 0 ⎝ ΔL ⎠ Reprezentarea grafică este prezentată în fig. 5.5.
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
În punctele A şi B de pe curba Q0 s-au însemnat cantităţile la care s-au făcut substituţiile pentru produsul respectiv. Rata marginală de substituţie a capitalului de către muncă se poate exprima astfel: K − KA ΔK (RMST ) K ,L = B =− LB − L A ΔL Pentru o producţie dată (firma situându-se de-a lungul unei izocante) cu cât firma foloseşte mai multă forţă de muncă şi mai puţine unităţi de capital, cu atât rata marginală de substituire se diminuează. Dimpotrivă, atunci când firma utilizează metode de producţie care folosesc mai mult capital, rata marginală de substituire creşte. Rata marginală de substituire a muncii de către capital este egală cu raportul dintre productivitatea marginală fizică a muncii şi productivitatea marginală fizică a capitalului.
Dacă continuă să producă aceeaşi cantitate de bunuri, firma compensează pierderea ΔL unităţi de muncă prin folosirea ΔK unităţi adiţionale de capital, adică ceea ce producţia a pierdut folosind mai puţini lucrători (ΔLX productivitate marginală fizică a muncii) este compensată prin producţia adiţională rezultată din utilizarea unui volum mai important de capital (ΔKX productivitatea fizică a capitalului). Atunci (ΔLX productivitatea fizică a muncii) + (ΔKX productivitatea marginală fizică a capitalului) = 0. 5.2.1.6. Constrângerea bugetară: dreapta de izocost Considerăm o firmă, care îşi poate modifica cantităţile de muncă şi capital pe care le foloseşte. Preţurile unitare ale acestor factori de producţie sunt PL pentru muncă şi respectiv PK pentru capital. Această firmă îşi propune să realizeze o producţie egală cu Q0. Pentru a obţine această producţie, ea poate să combine munca şi capitalul într-o infinitate de moduri. Ce combinaţie de factori productivi va alege ea? Desigur acea care îi va permite să minimizeze costul său de producţie, ţinând cont de preţul acestor factori. Deci ea trebuie să minimizeze costul total: CT = PL ⋅ L + PK ⋅ K ,
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
cu restricţia: Q(L,K)=Q0. Se poate transforma această ecuatie astfel încât să-l exprimăm pe K în funcţie de L, cum este şi cazul pentru izocante: CT PL PK ⋅ K = CT − PL ⋅ L ⇒ K = − ⋅L PK PK Observăm că ecuaţia este de forma y = ax + b, adică a unei drepte numită P "dreapta de izocost, a cărei pantă este - L . PK Dreapta de izocost reprezintă ansamblul combinaţiilor de capital şi de muncă posibile pentru un cost total dat şi pentru un preţ dat al factorilor. Se poate trasa uşor, ca şi dreapta bugetară, căutând cele două puncte extreme: cantitatea maximă de capital pe care o putem cumpăra cu un cost dat (CT), această cantitate fiind egală cu CT/PK; apoi cantitatea maximă de muncă pe care o putem cumpăra şi care este egală cu CT/PL. Unind cele două puncte astfel obţinute, se trasează o dreaptă care reprezintă ansamblul combinaţiilor posibile de capital - muncă pentru un cost total egal cu CT. Aşa cum o indică ecuaţia, panta acestei drepte este determinată de raportul P preţurilor celor doi factori: L . PK Fiecare din dreptele de izocost se caracterizează prin faptul că, în toate punctele sale, costul de productie (PK⋅PL⋅L) al firmei este acelaşi. Pe de alta parte, cu cât se deplasează de originea axelor, cu atât costul de producţie creşte.
În exemplul nostru, izocanta care corespunde nivelului de producţie Q0, va intersecta un mare număr de drepte de izocost. Datorită faptului că obiectivul firmei îl constituie minimizarea costului său de producţie, ea va încerca să combine factorii pe care îi utilizează într-o asemenea manieră încât să se situeze pe dreapta de izocost cea mai aproape de origine. Firma va alege combinaţia de factori corespunzătoare punctului E de tangentă a izocantei, cu una din dreptele de izocost (fig. 5.5.). Datorită faptului că în punctul E izocanta este tangentă la dreapta de izocost, raportul între preţul muncii şi cel al capitalului este egal cu raportul dintre productivitatea marginală fizică a muncii şi productivitatea marginală fizică a capitalului: , sau exprimat astfel:
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
Produsul marginal fizic pe unitate monetară obţinut cu ultima unitate monetară cheltuită trebuie să fie acelaşi, oricare ar fi factorul productiv achiziţionat cu această unitate monetară.
5.2.2. Evoluţia produsului mediu şi a produsului marginal pe termen scurt
5.2.2.1. Randamente marginale crescânde. descrescânde şi legea randamentelor neproporţionale Ne propunem să studiem acum evoluţia productivităţii marginale fizice şi a celei medii fizice a muncii pe măsură ce firma sporeşte cantitatea folosită din factorul variabil. Într-o primă fază, se constată că productivitatea marginală fizică a muncii este crescătoare. Contribuţia marginală a fiecărei unităţi adiţionale de muncă la produsul firmei este superioară contribuţiei marginale a fiecărei unităţi de muncă utilizate în prealabil. Se poate afirma că, atunci când cantitatea de muncă folosită este redusă, randamentele marginale sunt crescătoare. Dar dacă această cantitate de muncă creşte şi depăşeşte un oarecare prag, productivitatea marginală fizică a muncii sfârşeşte prin a se diminua şi ne aflăm în faza unor randamente marginale descrescânde. Este vorba de o lege economică conform căreia o sporire a cantităţii utilizate dintr-un factor de producţie oarecare, ceilalţi factori rămânând constant; trebuie în mod normal să ducă la o creştere a producţiei. Nimic nu împiedică însă ca, dincolo de un oarecare punct, producţia suplimentară rezultată din aceleaşi doze adiţionale de factori variabili să se diminueze din ce în ce mai mult. Atunci când curba produsului total al firmei este crescătoare, productivitatea marginală fizică a muncii rămâne pozitivă. Dar dacă contribuţia adiţională a fiecărei doze utilizate de muncă se diminuează, producţia va continua să crească dar într-un ritm mai mic decât înainte. Se poate ajunge la un moment în care cantitatea de factori variabili devine prea mare în raport cu cea a factorilor ficşi astfel încât unitătile adiţionale de muncă folosite nu permit creşterea producţiei, ci, din contra, aceasta se reduce. In această ipoteză, productivitatea marginală a muncii devine nulă şi apoi negativă. Care este situaţia productivităţii medii fizice a muncii? Evoluţia acesteia este asemănătoare cu cea marginală a muncii? Se constată că, într-o primă fază, şi aceasta creşte. În timpul fazelor cu randamente marginale crescătoare este normal ca productivitatea medie să crească ca de altfel şi în prima parte a fazei randamentelor marginale descrescătoare. Când productivitatea medie a muncii atinge maximul său pentru un număr de lucrători folosiţi, atunci este egală cu productivitatea marginală. Dincolo de acest punct, productivitatea marginală devine inferioară productivităţii medii şi aceasta începe să se diminueze. Dacă produsul marginal al muncii (PmL) este pozitiv şi crescător, acesta indică faptul că produsul total (X) creşte din ce în ce mai repede. Dacă PmL este pozitiv şi descrescător, X creşte mereu, dar mai lent; în final, dacă PmL este negativ, X se diminuează. Aceste trei faze posibile sunt prezentate în fig. 5.6.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
Legea randamentelor descrescânde stipulează că produsul marginal al unui factor de producţie variabil se reduce, dincolo de un nivel determinat, mărindu-se cantitatea folosită din acel factor. Cu alte cuvinte, pe măsură ce se adaugă noi unităţi din factorul variabil se ajunge la un moment în care produsul marginal al factorului variabil începe să scadă. Legea productivităţii marginale descrescânde este considerată de economişti ca un postulat de bază al funcţiei de producţie. Ea presupune că inputurile sunt omogene. Crescând cantitatea unui factor şi menţinând constant alt factor se va schimba în mod continuu proporţia în care se combină aceştia. Această schimbare a proporţiei în care se combină factorii de producţie va da naştere descreşterii produsului marginal al factorului variabil. Mărind cantitatea de factori variabili care se combină cu factorii ficşi ai unei întreprinderi, outputul trece prin mai multe faze: • Fără factori variabili nu se poate obţine nici un output; • Folosindu-se o cantitate mai mică din factorii variabili, fiecare unitate adiţională din aceştia adaugă mai mult output total decât unitatea anterioară. În acest caz, produsul marginal este în creştere; • După atingerea nivelului minim de utilizare a capacităţilor productive instalate, produsul marginal poate fi constant, dar outputul poate să crească. Fiecare unitate adiţională din factorul variabil adaugă outputului aceeaşi cantitate ca şi unitatea anterioară. Producţia dintre aceste nivele este întotdeauna în limitele impuse de factorii ficşi; • Pentru un oarecare nivel de producţie sau de folosire a capacităţilor productive, outputul creşte într-o proporţie mai mică pe măsură ce se folosesc unităţi adiţionale din factorii variabili. Dincolo de acest nivel produsul marginal începe să se reducă. • În final, produsul total atinge valoarea sa maximă folosind noi unităţi de factori variabili; dar outputul nu creşte. Nu dispunem în acest caz de mai multe maşini care să fie folosite deoarece capacitatea de producţie este utilizată în întregime. Este posibil, dacă se întrebuinţează noi unităţi de factori variabili, ca outputul să scadă. Legea produsului marginal descrescând afirmă că, independent de caracteristicile concrete ale proceselor de producţie, dacă se asociază cantităţi crescânde dintr-un factor variabil la o cantitate fixă din alt factor, produsul marginal al factorului variabil începe să descrească continuu dincolo de un oarecare volum al outputului. Considerăm o funcţie de producţie agricolă Q = F(T,L) în care Q reprezintă cantitatea de output, T = pământul iar L = munca. Ne imaginăm că se foloseşte un
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
teren a cărui suprafaţă se menţine constantă la 5 hectare. Presupunem că nu se foloseşte capital, îngrăşăminte etc. ci numai doi factori productivi: pământul şi munca. Randamentele combinărilor celor doi factori de producţie sunt prezentate în tabelul nr. 5.6. Tabelul nr. 5.6. Randamentele factorilor de producţie Pământ 5 5 5 5 5 5 5 5 5 5 Munca 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Produsul total al muncii 10 30 60 88 105 114 119 119 110 80 Produsul mediu al muncii 10 15 20 22 21 19 17 15 12 8 Produsul marginal al muncii 20 30 28 17 9 5 0 -9 -30
Tabelul arată că, în această ipoteză, există o primă fază de producţie în care, crescând numărul unităţilor de muncă de la 1 la 3, outputul va creşte cu o rată mai mult decât proporţională faţă de cea a muncii. Produsul mediu şi marginal este în creştere iar al doilea este mai mare decât primul. Există apoi o a doua fază în care rata de creştere a produsului total se reduce: sporind numărul unităţilor de muncă de la 4 la 8, produsul total desigur va creşte, dar de fiecare dată într-o proporţie mai mică. Produsul mediu şi marginal vor creşte, produsul marginal fiind inferior celui mediu. În final, există o a treia fază de producţie în care volumul producţiei totale va descreşte pe măsură ce se folosesc mai multe unităţi de muncă pe aceeaşi suprafaţă de teren. Dacă se folosesc 8, 9, 10 unităţi de muncă, produsul total al muncii se reduce, produsul mediu va fi de fiecare dată mai mic, produsul marginal atinge nivelul 0 iar apoi va fi negativ. Conform acestui exemplu, în prima fază de producţie vom avea randamente crescătoare a factorului muncă, în a doua randamente descrescătoare iar în a treia vor fi randamente negative. Fig. 5.7. reprezintă grafic relaţiile existente între produsul total, mediu şi marginal al muncii.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
Curba produsului total (curba PT din grafic) reflectă relaţia existentă între inputul muncă şi outputul total. Ea va creşte până în punctul B ceea ce semnifică că produsul total va creşte mai mult decât proporţional faţă de sporirea unităţilor de muncă. Randamentele crescătoare ale factorului muncă vor continua până în punctul B al curbei PT. În acest punct se poate observa că panta curbei îşi schimbă traiectoria (acest punct se numeşte punct de inflexiune). Această schimbare semnifică faptul că legea randamentelor descrescânde intră în acţiune ceea ce face ca o creştere a numărului de unităţi de muncă să ducă la o sporire mai mică a produsului total. Randamentele descrescânde se obţin când se utilizează unităţile de muncă 4, 5, 6 şi 7. Folosind a şaptea unitate de muncă, produsul total va atinge valoarea maximă, valoare care nu se va modifica când se foloseşte a opta unitate de muncă. Pentru o nouă unitate de muncă outputul total va scădea. Legea randamentelor descrescânde nu descrie o fatalitate a randamentelor descrescânde pe termen lung, prejudiciabilă dezvoltării economiei. Randamentele descrescânde sunt inevitabile numai pe termen scurt, pentru o stare sau un stadiu dat al tehnicii şi cu un singur factor variabil. Această lege este deci perfect compatibilă cu randamentele crescânde pe termen lung atunci când capitalul şi tehnologia variază. Este bine deci să distingem randamentele factoriale care sunt descrescătoare, de randamentele de scară. 5.2.2.2. Relaţia între produsul mediu şi produsul marginal Legea randamentelor descrescânde permite descrierea evoluţiei aşteptate a produsului marginal. Evoluţia produsului mediu este în mod direct determinată de aceea a produsului marginal. Există, într-adevăr, o relaţie matematică necesară între o valoare medie şi o valoare marginală. Să ne imaginăm, de exemplu, relaţia între producţia medie a unei echipe de lucrători şi producţia "marginală" a unui nou muncitor adăugată în fiecare zi acestei producţii. Atât timp cât lucrătorul marginal are o producţie superioară mediei echipei, producţia medie a echipei se va ridica; din momentul în care producţia marginală este inferioară mediei, ea va face ca producţia echipei să scadă. Valoarea medie este crescătoare atât timp cât valoarea marginală îi este superioară; valoarea medie se diminuează când valoarea marginală îi este inferioară: două valori sunt deci identice când valoarea medie atinge maximul său. Această regulă conduce la reprezentarea din fig. 5.8.
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
- Faza I - produsul marginal al muncii şi produsul mediu sunt crescătoare; - Faza a II-a - produsul marginal al muncii este descrescător, iar produsul mediu al muncii este crescător; - Faza a III-a - produsul marginal şi mediu al muncii sunt descrescătoare şi pozitive; - Faza a IV-a - produsul marginal al muncii este negativ. Din cele patru faze descrise pe graficul de mai sus două sunt în mod sigur ineficiente pe plan tehnic. În prima fază, este evident că nu există destui factori variabili pentru a obţine cea mai bună producţie din factorii ficşi puşi la dispoziţia lucrătorilor: nu a fost atins raportul K/L ideal pe plan tehnic. Un producător raţional care caută o utilizare eficace a acestor factori de producţie va mări deci utilizarea factorului muncă cel puţin până la punctul în care produsul său marginal este maxim şi devine crescător: punctul A. Faza a IV-a este la fel de ineficientă: un producător raţional nu va forţa niciodată utilizarea muncii dincolo de punctul în care acesta reduce producţia în loc să o crească. El nu va merge dincolo de punctul în care produsul marginal devine negativ (punctul C), deoarece atunci produsul total se diminuează. Putem deci, în acest stadiu, să enunţăm un rezultat esenţial al ipotezei de raţionalitate. Dacă producătorii sunt raţionali, productivitatea marginală a factorilor de producţie este întotdeauna descrescătoare şi pozitivă. În punctul A producătorul maximizează eficacitatea marginală a muncii, dar nu şi eficacitatea globală. Dacă vom merge cu utilizarea factorului muncă dincolo de punctul A, productivitatea orelor de muncă suplimentare este mai scăzută decât era în punctul A (produsul marginal se diminuează), dar ea rămâne superioară productivităţii medii a ansamblului orelor de muncă deja utilizate (aceasta provine din faptul că produsul mediu al muncii încorporează cele mai slabe productivităţi ale primelor ore de muncă utilizate la începutul procesului de producţie). În consecinţă, dincolo de punctul A, produsul mediu mai creşte încă. Eficacitatea maximă a forţei de muncă utilizată în întreprindere va fi atinsă atunci când produsul mediu este maximal. Altfel spus: dacă întreprinderea caută într-o zi să bată recordul de productivitate orară, ea trebuie să se situeze în punctul A; dacă preocuparea sa este profitul, ea trebuie să meargă cel puţin până la punctul B; dincolo de acest punct (sau înaintea acestui punct), întreprinderea, într-adevăr, nu obţine cele mai bune rezultate din ansamblul muncii disponibile; faza eficientă se limitează deci la faza a III-a, de-a lungul căreia produsul marginal şi produsul mediu sunt descrescânde.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
5.2.3. Evoluţia productivităţii pe termen lung Pe termen lung, toţi factorii sunt variabili. Două noi chestiuni se pot pune deci producătorului. • Combinarea celor doi factori de producţie este optimă? Dacă nu, poate fi substituită o parte de capitalul muncii sau, invers, poate fi substituită capitalului o parte din muncă. • Talia întreprinderii este optimă? Producătorul ar putea, de exemplu, să modifice talia întreprinderii sale, fără să varieze cei doi factori în aceeaşi proporţie; el execută o singură schimbare în scara producţiei, fără să modifice ponderea fiecărui factor. Deasemeni, modificându-se raportul capital/muncă în favoarea unuia sau altuia dintre cei doi factori, înseamnă că producătorul execută o schimbare a scării producţiei printr-o substituţie. Trei tipuri de comportament sunt deci de studiat pe perioadă lungă: • alegerea combinaţiei K/L optime pentru un volum de producţie dat; • schimbarea scării fără substituţie; • schimbarea scării cu substituţie. 5.2.3.1. Combinarea optimă a factorilor a) Determinarea punctului de echilibru. Odată determinată cantitatea de producţie care maximizează profitul, întreprinderea trebuie să caute, din ansamblul combinaţiilor tehnice posibile descrise de izocantă, cea al cărei cost este minim, adică cea care permite să se atingă dreapta de izocost cea mai coborâtă. Optimul este atins la punctul de tangenţă între izocantă şi o dreaptă de izocost (punctul E1 din fig. 5.9.).
În punctul de echilibru E1, prin definiţia tangentei, panta dreptei PL/PK şi panta curbei (dK/dL=(-)RMST) sunt confundate. Avem deci: PL P = − RMST , de unde: RMST = L . PK PK Se demonstrează, pe de altă parte, că RMST este egală cu raportul dintre productivitatea marginală a muncii şi productivitatea marginală a capitalului. Variaţia totală a producţiei dQ legată de variaţiile cantităţilor "dK" şi "dL" se poate scrie: dQ = (PMaK ⋅ dK ) + (PMaL ⋅ dL ) . Cum, prin definiţie, pe o izocantă dQ = 0, se poate scrie: 0 = (PMaK ⋅ dK ) + (PMaL ⋅ dL ) ⇒ PMaK ⋅ dK = − PMaL ⋅ dL şi deci:
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
PMaL dK =− = RMST , în care: PMaK dL PMaL = productivitatea marginală a muncii; PMaK = productivitatea marginală a capitalului; PL = preţul factorului muncă; PK = preţul factorului capital; RMST = rata marginală de substituţie. În consecinţă, la punctul de echilibru E1 avem: PMaL PMaK PMaL PL , ceea ce este echivalent cu: RMST = = = PL PK PMaK PK Combinaţia optimă capital - muncă se realizează când productivităţile marginale ale celor doi factori ponderale prin preţurile lor sunt egale. b) Efecte ale variaţiilor preţului relativ al factorilor Să presupunem, de exemplu, că salariul creşte în timp ce preţul capitalului rămâne neschimbat. Munca devenind relativ mai scumpă, producătorul este incitat să folosească mai puţină muncă şi mai mult capital. Într-adevăr, la echilibru, înainte de a se produce creşterea salariului, productivităţile marginale ponderate prin preţuri erau egale. După creşterea preţului muncii, productivitatea marginală a unităţii monetare cheltuite pentru muncă este mai scăzută decât cea a unităţii monetare cheltuite pe capital, al cărui preţ nu a variat. Producătorul raţional va substitui deci o parte din capital muncii până când egalitatea productivităţilor marginale ponderate prin preţuri va fi restabilită. c) Calea de expansiune a întreprinderii. Când întreprinderea îşi dezvoltă volumul producţiei - se mai spune şi "scară" de producţie - ea atinge izocante mai ridicate spre dreapta: de exemplu curbele Q1, Q2, Q3, din fig. 5.10. Pentru fiecare nivel de producţie, combinaţia optimă capital - muncă este determinată de tangenta noii izocante cu dreapta de izocost. Curba care uneşte diferitele puncte de echilibru al producătorului, E1, E2 şi E3 este denumită "calea de expansiune" a firmei. Ea descrie modul în care evaluează combinaţia factorilor pentru un preţ relativ constant al acestora atunci când se dezvoltă capacităţile de producţie. În cazul în care calea de expansiune este o dreaptă, cei doi factori progresează în aceleaşi proporţii în timpul expansiunii întreprinderii: este vorba deci de o schimbare de scară fără substituire. Dacă schimbarea de talie este însoţită de substituţii între cei doi factori, calea de expansiune va avea forma unei linii frânte.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
5.3. De la teoria producţiei la teoria costurilor
Aşa cum am văzut, întreprinderea are ca obiectiv principal maximizarea profitului. Acesta se determină ca diferenţă între venituri şi cheltuieli. Veniturile întreprinderii sunt constituite din valoarea outputului său. Costurile întreprinderii sunt constituite din valoarea inputurilor pe care le foloseşte pentru producerea outpurilor. Valoarea inputurilor se obţine înmulţind unităţile fizice folosite din fiecare input cu preţul acestora. Reducând toate inputurile la valoarea lor monetară, întreprinzătorul poate compara aceasta cu valoarea outputului obţinut şi vândut, determinând astfel dacă activitatea sa este sau nu rentabilă. În paragrafele anterioare am studiat relaţiile tehnice între outputuri şi inputurile fizice. Acum, ne propunem să analizăm relaţia economică între inputurile şi outputurile firmei. Două sunt problemele care se pun în teoria economică cu privire la studiul costurilor: prima, se referă la conceptul de cost de producţie, determinarea şi măsurarea sa, iar a doua are în vedere comportamentul costurilor pe termen scurt şi lung.
5.3.1. Cost contabil şi cost economic. Costul de oportunitate După cum am arătat, costul unei întreprinderi se poate defini ca valoarea inputurilor folosite în producţia unei cantităţi determinate de output. Desigur, această valoare, poate varia în funcţie de metoda care se foloseşte pentru măsurare. Exista două metode sau maniere de cuantificare a costurilor: metoda contabilă şi metoda economică. Studiind funcţionarea unei întreprinderi, economistul este interesat de modul în care aceasta utilizează resursele sale, adică analiza în termenii eficienţei economice. Pe de altă parte, pe contabil îl interesează în principiu mersul întreprinderii în termenii solvabilităţii acesteia (dacă firma poate să facă faţă obligaţiilor financiare: restituirea creditelor obţinute de la instituţiile financiare, plata furnizorilor etc.). Atunci când evaluează costul de producţie al firmei, contabilul nu ia în considerare decât totalitatea cheltuielilor pe care întreprinzătorul le suportă cu achizitionarea factorilor necesari desfăşurării procesului de producţie. Operând în
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
această manieră, el ignoră alte costuri, adesea importante, pe care firma sau societatea în ansamblul ei trebuie să le suporte. Pentru a continua activitatea comercială, întreprinderea trebuie să facă faţă costurilor sale contabile. Costurile contabile care se mai numesc şi costuri explicite sau "istorice" sunt acelea care corespund plăţii factorilor de producţie pe care firma îi cumpără şi cele legate de obligaţiile sale fiscale. Ele sunt întotdeauna costuri explicite şi se calculează asupra facturilor plătite de întreprindere. Aceste costuri cuprind plata salariilor, materiilor prime, materialelor, energiei, chiriei, telefon, impozitelor etc. Rezumând cele spuse, putem afirma că această categorie de costuri cuprinde cheltuielile pe care le face firma pentru achiziţionarea factorilor productivi de la alţi agenţi economici. Conceptul de cost economic este mult mai amplu decât costul contabil. Acesta corespunde cheltuielilor efectuate de firmă în legătură cu producţia unei cantităţi de output. Costurile economice cuprind nu numai costurile explicite, ci şi costurile numite implicite sau imputabile producţiei. Costurile explicite corespund plăţii factorilor pe care întreprinderea îi achiziţionează din exterior. Dar firmele pot folosi şi factori proprii, pe care nu-i cumpără de la alţi agenţi economici, pentru că sunt în proprietatea ei. Costurile de producţie corespunzătoare resurselor proprii ale întreprinderii constituie costurile implicite. Costurile implicite sau "imputabile" reflectă consumul factorilor pe care îi posedă firma, pământul şi diferitele construcţii, capitalul propriu, munca proprietarilor etc. precum şi riscul pe care-l presupune activitatea economică a întreprinderii. Problema cea mai dificilă care se pune în legătură cu costurile implicite sau imputabile constă în evaluarea riscului. În general, desfăşurarea oricărei activităţi presupune un risc mai mare sau mai mic. Desigur, cu cât este mai mare riscul pe care-l presupune o activitate cu atât mai mare va fi şi remuneraţia care se speră a fi obţinută din banii investiţi. Asumarea riscului unei activităţi productive se transformă într-un element important al producţiei. Riscul este un serviciu pe care cineva trebuie să-l plătească pentru ca întreprinderea să-şi desfăşoare activitatea productivă. Dacă o firmă nu acordă remuneraţii suficiente pentru compensarea riscului care-l presupune o activitate, atunci nu vor fi persoane dispuse să-şi plaseze capitalul în aceste activităţi. Neţinând cont de costurile implicite în calculul economic, se poate ajunge la o supraevaluare a profitului întreprinderii sau la o subevaluare a pierderilor, ceea ce, în final, va avea drept consecinţă o alocare necorespunzătoare a resurselor în economie. De asemenea, existenţa economiilor sau a dezeconomiile externe (de beneficii sau de costuri externe), legate de activitatea unor întreprinderi, sau, în general, legate de o serie de comportamente umane, împiedică o alocare optimală a resurselor în economie. Atunci când o firmă se află în situaţia de a lua o decizie economică, de a investi sau nu, de a produce un bun într-o anumită cantitate etc., nu ia în considerare decât costurile sale private, pe care le suportă în întregime. Ea nu ia în considerare costurile (dezeconomiile externe) determinate de funcţionarea necorespunzătoare a activităţii sale şi care sunt suportate de alte firme sau persoane şi nici beneficiile (economiile externe) care pot să rezulte din activitatea sa pentru aceste firme şi indivizi. Calculul costului privat ignoră repercusiunile exterioare ale desfăşurării activităţii întreprinderii. Costul social se va obţine luând în considerare aceste repercusiuni. Să exemplificăm.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
Ne imaginăm ca un apicultor este vecinul unui pomicultor. Cu cât acesta din urmă îşi va extinde exploatarea sa, mai ridicată va fi producţia apicultorului fără ca acesta să suporte un cost adiţional. Atunci când pomicultorul va determina mărimea fermei sale, el va ţine cont de costurile pe care le va suporta personal dar nu şi de efectul indus (economii externe) pe care activitatea sa a avut-o asupra întreprinzătorului vecin. Se poate spune că mărimea exploataţiei pomicultorului va fi inferioară dimensiunii sale optimale. Să luăm un exemplu de dezeconomii externe. Considerăm că o firmă A este situată de-a lungul unui curs de apă în amonte de o firmă B. Dar firma A deversează reziduurile în acest curs de apă contaminându-l. Dacă firma B doreşte să utilizeze apa ea trebuie să întreprindă importante lucrări de purificare a acesteia. Managerii firmei A nu ţin cont, în calculul lor economic, de cheltuielile (dezeconomiile externe) pe care activitatea lor le generează şi care sunt suportate de firma B. Acelaşi tip de probleme se pun atunci când activitatea de producţie este asociată cu poluarea apei sau a atmosferei, zgomotul sau degradarea mediului. Din această cauză este necesar să se întreprindă o evaluare monetară a acestor costuri deoarece ele nu pot fi excluse din calculul costului social. Cunoscând costul privat al unei firme, pentru a calcula costul social, trebuie să se adauge dezeconomiile externe şi să se scadă economiile externe - atunci când ele există - imputabile activităţii sale. Cu alte cuvinte, costul social reprezintă costul acestei activităţi pentru întreaga societate şi nu numai pentru întreprinderea respectivă. Un economist trebuie să aibă în vedere nu numai costurile de producţie explicite şi implicite, ci şi costul de oportunitate. Acesta constituie unul din conceptele cele mai importante folosite de teoria costurilor. Se consideră cost de oportunitate a unei acţiuni valoarea şansei alternative care trebuie sacrificată în vederea întreprinderii acţiunii respective, deci preţul acestei renunţări. Acest concept poate părea obscur sau abstract, dar cu utilizarea unor exemple vom vedea că lucrurile nu stau aşa. Care este costul de oportunitate pentru un student când urmează un an de studiu suplimentar? În nici un caz dreptul de a se inscrie în acest an de studiu sau cheltuielile pe care le suporta pentru a urma cursurile şi seminariile, ci remuneraţia la care el renunţă lucrând un an de zile. Care este costul de oportunitate pentru o firmă care angajează un muncitor ce se află actualmente în şomaj? Acest angajat nu renunţă la nici o producţie alternativă, iar în acest caz preţul renunţării este nul. Costul acestei operaţiuni pentru firmă îl constituie salariul care-l plăteşte acestui lucrător. Fig. 5.12. reprezintă cazul ipotetic în care, cu o unitate dată de resurse, se obţin combinaţiile unităţilor din bunurile X şi Y.
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
Dacă sunt alocate toate resursele pentru producerea bunului Y se pot obţine 12 unităţi din acest bun si zero unităţi din bunul X. Dacă, dimpotrivă sunt destinate toate resursele producerii bunului X, se obţin 14 unităţi din acest bun şi zero unităti din Y. Între aceste două extreme se poate produce întreaga serie de combinaţii dintre Xşi Y reprezentate prin dreapta ab. Dreapta ab arată în plus că, pentru a produce bunul X, este necesară sacrificarea oportunităţii de a produce o cantitate din bunul Y. Acest sacrificiu reprezintă costul de oportunitate a bunului X în termenii bunului Y. În diagrama noastră costul de oportunitate al unei unităţi din X este 12/14Y (o unitate din X este egală cu 0,85 unităţi din Y). Aceasta semnifică că aceeaşi cantitate de factori care pot produce o unitate din bunul X pot fabrica 0,85 unităţi din Y. Costul de oportunitate a lui X în termenii bunului Y este, aşadar de 0,85. În acelaşi mod, costul oportunităţii de a produce o unitate din Y în termenii bunului X este de 14/12 X (o unitate din Y este egala cu 1,16 unităţi din X). Aceeaşi cantitate de factori de producţie folosiţi în obţinerea unei unităţi din Y, pot produce 1,16 unităţi din X. Dreapta ab arată că, întotdeauna, costul de oportunitate a bunului Y în termenii bunului X şi a lui X în termenii bunului Y este constant.
5.3.2. Funcţia costurilor Pentru întreprinderea care urmăreşte maximizarea profitului prezintă o importanţa deosebită determinarea costurilor, în care sunt incluse cheltuielile pentru producerea outputului. Dacă se cunosc preţurile factorilor, firma poate obţine funcţia costurilor alături de funcţia de producţie. Aceasta ne arată cum variază cantitatea unuia din inputuri în vederea obţinerii outputului. Dacă firma dispune de informaţii privind preţul fiecărui input, atunci poate să determine modul în care se vor modifica costurile, crescând sau diminuând nivelul său de producţie. Relaţia între costuri şi output poartă denumirea de funcţia costului, care are forma: C = f(P1X1, P2X2, ....PnXn) în care C reprezintă costurile totale, P1 până la Pn sunt preţurile factorilor 1 până la n, iar X1 până la Xn sunt cantităţile factorilor de la 1 la n. Dacă obiectivul principal al firmei îl constituie maximizarea profitului, este evident că aceasta va alege metoda cea mai puţin costisitoare (dintre alternativele posibile) pentru a produce o cantitate determinată de output. Cu cât costurile sale vor fi mai reduse cu atât profitul va fi mai mare. Dacă întreprinderea cunoaşte cantitatea de output în fiecare perioadă de timp pe care doreşte să o obţină, relaţia fizică între output şi inputuri, precum şi preţurile acestora, atunci ea va studia diferitele alternative care i se oferă şi o va alege pe cea mai putin costisitoare. Alegerea metodei celei mai ieftine de a produce o cantitate determinată de output presupune, pentru întreprindere, probleme dificile de rezolvat. Când ia decizii, întreprinzătorul trebuie să aibă în vedere consecinţele acestora pe termen scurt şi lung. De exemplu, o metodă de producţie poate fi eficientă pentru fabricarea unei cantităţi determinate de output într-o perioadă de timp, dar poate fi ineficientă pentru a produce aceeaşi cantitate pe perioade mai lungi. Relaţia între costuri şi output, pe termen scurt, poate exercita o influenţă asupra deciziilor firmei pe termen lung. De asemenea, întreprinzătorul trebuie să estimeze sau să prevadă volumul producţiei care va fi realizat în viitorul previzibil şi evoluţia preţurilor factorilor, precum şi relaţia tehnică între outputuri şi inputuri. 5.3.3. Tipologia costurilor
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
Conceptul de cost de producţie nu a fost întotdeauna înţeles în aceeaşi manieră de economişti. Dar se pot distinge trei mari interpretări şi anume: • Costul monetar - care se exprimă în monedă. El reprezintă suma tuturor preţurilor bunurilor şi serviciilor necesare fabricării unui produs, ceea ce practica contabilă numeşte preţ de cost. Datorită numitorului comun, şi anume moneda, se pot aduna unităţile monetare corespunzătoare preţului materiilor prime, materialelor, energiei, salariile etc. deci toate cheltuielile făcute de firmă pentru a putea oferi produsul său pe piaţă. • Costul fizic sau în natură, corespunde exact aceleiaşi concepţii, dar in loc de a se exprima cheltuielile în valoare monetară, ele sunt considerate în realitatea lor materială. • Costul psihologic, de oportunitate sau dezutilitate apreciază că tot ceea ce a fost alocat unei anumite producţii se consideră ca neputând fi afectat unei alte producţii. De fiecare dată când subiectul economic decide să realizeze o utilitate determinată, se poate spune că el renunţă pentru aceasta la realizarea alteia. Literatura de specialitate prezintă şi următoarea tipologie a costurilor: A. Costul global, definit ca ansamblul costurilor corespunzătoare unui volum dat al producţiei. În cadrul acestuia se disting: 1. Costuri fixe care sunt independente de volumul producţiei firmei reprezentând costul bunurilor de capital fix utilizat şi include: cheltuielile de administrare, chirii, asigurări, întreţinere, amortisment etc. 2. Costuri variabile, a căror mărime se schimbă în funcţie de volumul producţiei (Cv = f(Q) ca de exemplu: cheltuielile cu salariile directe, materiile prime şi energia, în general costul factorilor variabili. 3. Costul total, reprezintă suma costurilor fixe şi variabile: CT = CF + Cv = CF + f(Q). B. Costul marginal, reprezintă suplimentul de cost necesar pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de produs. El se determină după formula:
Cm = ΔCT . ΔQ
Având în vedere faptul că, de regulă, costul fix este independent de volumul producţiei firmei, costul fix marginal este nul şi, în consecinţă, costul marginal reflectă creşterea pe care o antrenează în costul variabil, producţia unei unităţi suplimentare:
Cm = ΔCT ΔCv . = ΔQ ΔQ
Costul marginal apare ca derivata funcţiei costului total şi, bineînţeles, ca derivata funcţiei costului variabil:
Cm = dCT = f ' (Q) . dQ
C. Costul mediu sau costul unitar reprezintă costurile globale pe unitatea produsă:
CM = C f (Q) = = f '(Q) . Q Q
Se disting trei tipuri de costuri medii: 1. Costul fix mediu (CFM) reprezintă costul fix pe fiecare unitate de producţie:
CFM = CF . Q
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
El se diminuează pe măsură ce producţia firmei creşte, devenind neglijabil când outputul (Q) este suficient de mare:
Q →∞
lim
CF =0. Q
2. Costul variabil mediu (CVM) exprimă costul variabil pe fiecare unitate de producţie:
CVM = Cv f (Q) = = f ' (Q) . Q Q
3. Costul total mediu (CTM) reprezintă costul total al fiecărei unităţi de producţie.
CTM = CT CF + CV CF + f (Q) . = = Q Q Q
5.3.4. Relaţia între cost şi productivitate Cum evoluează costul total (CT) când se produce o cantitate crescândă din producţie (Q)? Este rezonabil să ne gândim că acesta va creşte. Dar în ce ritm? Acest ritm este, prin definiţie,costul marginal (Cm). Ori evoluţia costului marginal este direct determinată de cea a productivităţii marginale. Într-adevăr, pe termen scurt, singurul factor variabil fiind munca, costul marginal este costul muncii (asociată unei variaţii marginale a producţiei). Să admitem că factorul muncă ar fi divizibil în ore de muncă. Productivitatea marginală este atunci producţia suplimentară asociată unei ore de muncă suplimentare. Costul unei unităţi suplimentare de productie (Cm) depinde deci de două elemente: - costul orei de muncă (rata salariului orar nominal "W"); - cantitatea de bunuri pe care lucrătorul le poate produce într-o oră în plus (PmL). Astfel, pentru o rată a salariului orar dată, fixată pe piaţa muncii, cu cât cantitatea produsă într-o oră de muncă suplimentară este mai importantă cu atât costul unei unităţi suplimentare de producţie este mai redus. Altfel spus, cu cât PmL este mai ridicată, cu atât costul marginal este mai scăzut şi invers. Se poate face acelaşi raţionament în termeni de produs mediu şi de cost mediu şi se poate stabili o relaţie inversă între cele două variabile. Generalizând, se poate spune: pentru un preţ dat al factorilor de producţie, costul mediu şi costul marginal variază în sens invers faţă de variaţia produsului mediu şi a produsului marginal. Demonstraţie: Dacă salariul este singurul cost variabil, neglijând costul fix, costul total este produsul dintre rata salariului nominal (W) şi cantitatea de muncă (L): CT = WL. În acest caz, costul mediu (CM ) = CT = WL = W ⋅ L ;
Q Q Q
Cum L = 1 , adică inversul produsului mediu PM = Q , avem:
Q Q L
L
CM = 1 W ⋅L W . =W⋅ = Q PM PM
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
Deci, pentru "W" dat, costul mediu (CM) şi produsul mediu (PM) variază în sens invers. Se verifică astfel că, pentru o rata a salariului nominal data "W" fixată pe piaţa muncii, costul mediu variază invers faţă de produsul mediu. Se demonstrează, de asemenea, existenţa unei relaţii inverse între costul marginal (Cm) şi produsul marginal al muncii (PmL). dCT d (W ⋅ L ) WdL 1 1 W . C = = = =W⋅ =W⋅ =
m
dQ
dQ
dQ
dQ dL
Pm L
Pm L
Deci pentru o rată a salariului nominal dată, costul marginal şi produsul marginal variază în sens invers. Plecând de la relaţiile inverse demonstrate mai sus, se pot reprezenta curbele costurilor pornind de la curbele de productivitate (fig. 5.13).
5.3.8. Evoluţia productivităţii şi a costurilor pe termen lung 5.3.8.1. Conceptele de randament pe termen lung Pe termen lung, întreprinderea poate încerca să-şi amelioreze randamentele (adică productivitatea sa) dezvoltându-şi capacitătile sale de producţie. • Dacă firma îşi sporeşte ansamblul factorilor de producţie în aceeaşi proporţie, se spune că ea îşi schimbă "scara": raportul K/L ramâne neschimbat; ea dispune atunci de randamente de scară. • Dacă firma îşi modifică modelul său tehnologic şi îşi schimbă proporţia factorilor, se va confrunta cu randamente de substituţie, deoarece ea se dezvoltă substituind un factor celuilalt. Nu pot fi emise ipoteze apriori asupra randamentelor de substituţie, în măsura în care ele depind de evoluţia tehnologică şi de preţul relativ al factorilor utilizaţi şi care
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
sunt imprevizibile. Dimpotrivă, se pot emite ipoteze asupra evoluţiei randamentelor, cu tehnologia şi preţurile factorilor constanţi, deoarece în acest caz vor depinde de raţionalitatea întreprinzătorilor. Conceptul de randament de scară indică modul în care evoluează producţia pe o perioadă lungă de timp în condiţiile creşterii cantităţii celor doi factori în aceleaşi proporţii (K/L = constant). Dacă modificăm cantităţile de muncă şi de capital printr-un coeficient oarecare şi: a) producţia se multiplică şi ea prin acelaşi coeficient, randamentele de scară sunt numite "constante"; b) producţia este multiplicată printr-un coeficient mai mare, randamentele de scară sunt numite "crescătoare"; c) producţia este multiplicată printr-un coeficient mai mic, randamentele sunt denumite "descrescătoare". Altfel spus, dacă la o creştere a scării de activitate a firmei (firma continuă să combine factorii în aceeaşi proporţie, dar ea sporeşte cantitatea pe care o utilizează fiecare dintre ei) corespunde o creştere mai mult decât proporţională a volumului producţiei, atunci există randamente crescătoare de scară. Dacă dimpotrivă, la o asemenea creştere a scării de activitate corespunde o sporire a volumului producţiei mai puţin decât proporţională există randamente descrescânde de scară. În ipoteza în care nivelul producţiei creşte proporţional cu scara sa de activitate există randamente constante de scară. Se observă că acest concept de randament de scară măsoară oarecum evoluţia productivităţii globale a factorilor în condiţiile în care capacităţile de producţie se dezvoltă pe termen lung. Dar cel mai adesea se interpretează randamentele de scară în termeni de costuri. Într-adevăr, s-a arătat că, de fapt, costurile de producţie urmează o evoluţie inversă celei a productivităţii. Randamente de scară crescătoare corespund deci unor costuri descrescătoare pe termen lung sau, altfel spus, corespund unor "economii de scară". Invers, randamente de scară descrescatoare indică nişte costuri crescătoare pe termen lung sau, altfel spus, "dezeconomii de scară". Cum se justifică apariţia economiilor şi dezeconomiilor de scară? Atunci când numărul unităţilor de producţie este suficient de ridicat, întreprinderile pot căpăta dimensiuni din ce în ce mai mari şi pot desfăşura o activitate de producţie mai perfecţionată, bazată pe specializarea şi diviziunea muncii. În momentul modificării taliei sau dimensiunilor acestor întreprinderi, ele se confruntă cu o oarecare pierdere de eficacitate. Dacă sunt capabile să schimbe atât cantităţile de capital cât şi pe cele de muncă pe care le folosesc, rămân totuşi o serie de factori asupra cărora ele nu au nici o influenţa, cum ar fi metodele de gestiune şi de control ale întreprinderii. O talie mai mare aduce o nouă dezvoltare a costurilor fixe de gestiune: administraţie mai apăsătoare, comunicaţii interne mai complexe, încetineala deciziilor etc. Aceste aspecte fac ca, în final, după o fază de economii de scară să apară o fază de dezeconomii de scară. În consecinţă, curba de cost mediu de lungă durată devine în final crescătoare. În concluzie putem spune că există economii de scară atunci când costurile medii pe termen lung descresc în timp ce outputul creşte şi dezeconomii de scară dacă costurile medii pe termen lung sporesc în condiţiile în care outputul creşte. 5.3.8.2. Modificarea dimensiunii întreprinderii Pe termen scurt, o întreprindere care vrea să-şi dezvolte producţia nu are altă posibilitate decât să utilizeze mai eficient factorul variabil (cel mai adesea munca în raport cu un volum dat de alţi factori ficşi). Ea nu-şi poate mări totuşi indefinit
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
producţia deoarece va atinge un prag unde există prea puţini factori ficşi şi unde productivitatea marginală devine negativă. Dar, fără a aştepta această situaţie extremă, întreprinderea este incitată să-şi modifice talia sau tehnologia din momentul în care ea are această posibilitate, pentru a atinge o curbă de cost mai avantajoasă. Aceasta este ceea ce se ilustrează în fig. 5.21.
CM1 indică costul mediu de scurtă durată, iar CM2 cel pe care o întreprindere l-ar putea atinge modificându-şi talia şi/sau tehnicile sale. Pe termen scurt, nu poate fi mărită producţia de la Q1 la Q2 decât trecând de la punctul A la punctul D. Costul mediu se ridică deoarece productivitatea factorului variabil este descrescătoare. Se constată că ar fi mai avantajos să se producă Q2 situându-se pe CM2 (punctul C) mai curând decât pe CM1. Mărirea taliei şi ameliorarea tehnicilor cresc productivitatea factorilor şi reduc costurile de producţie. Totuşi, să notăm avantajul pe care-l prezintă curba CM1. Dacă, din întâmplare, piaţă bunului X se prăbuşeşte şi trebuie din nou să se reducă producţia de la Q2 la Q1, se va atinge un cost mai scăzut în punctul A decât în punctul B. Schimbarea taliei nu este deci cu adevărat raţională decât dacă întreprinderea este asigurată că, de-acum înainte, volumul său de producţie va fi superior sau egal cu Q3. Pentru orice volum inferior lui Q3, într-adevăr, talia şi tehnologia anterioară sunt preferabile. Acest exemplu ilustrează destul de bine semnificaţia reală a conceptului de perioadă scurtă: nu este vorba, în esenţă de un interval tehnic necesar pentru a modifica factorii ficşi; ci mai ales de un răgaz economic indispensabil pentru a anticipa variaţia volumului de producţie ca un fenomen permanent care asigură rentabilitatea investiţiilor necesare pentru a modifica talia sau metodele tehnologice ale întreprinderii. 5.3.8.3. Curba de cost pe perioadă lungă Cum se observă din fig. 5.21 în fiecare moment întreprinderea este incitată să se situeze pe curba de cost cea mai eficientă ţinând cont de volumul de producţie probabil pe care-l anticipează de-a lungul acestei perioade. Fiecărui nivel de producţie, îi corespunde astfel o curbă de cost care reflectă scara de producţie cea mai eficace pe termen scurt; cât timp se deplasează de-a lungul acestei curbe, se situează în perioadă scurtă.; trecerea în perioadă lungă se manifestă printr-o deplasare a întregii curbe. Pe figura 5.21, curba de cost de lungă perioadă este curba mare care
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
"înfăşoară" cele două curbe de scurtă perioadă. Până în Q3, CM1 corespunde scării celei mai eficiente, dar, dincolo de acest nivel de producţie (Q3) trebuie schimbată scara de producţie şi este necesar să se treacă pe curba CM2. Dacă factorii sunt divizibili, se poate modifica scara de producţie într-o manieră continuă; există atunci o infinitate de curbe pe perioadă scurtă, tot atâtea câte niveluri de producţie posibile există; curba de cost mediu de lungă perioadă (CMTL) este o "curbă anvelopă" sau o "curbă înfăşurătoare" continuă, asemănatoare celei din fig. 5.22 şi este tangentă "adică atinge într-un punct" fiecare curbă de perioadă scurtă.
Curba înfăşurată din fig. 5.22 descrie diferitele evoluţii ale costului mediu atunci când firma caută în fiecare moment scara de producţie cea mai eficace; ea prezintă trei faze: Faza 1: Costul mediu descreşte pe termen lung, ceea ce semnifică faptul că produsul mediu global al muncii şi al capitalului creşte (relaţia inversă între CM şi PL). Modificarea lui indică faptul că volumul producţiei creşte mai repede decât cantitatea de factori utilizaţi, randamentele de scară sunt deci crescătoare; întreprinderea realizează economii de scară. Faza 2: Costul mediu este constant pe termen lung, ceea ce semnifică faptul că produsul mediu global al muncii şi al capitalului este constant. Aceasta înseamnă că volumul producţiei creşte în acelaşi ritm cu cantitatea de factori utilizaţi; randamentele de scară sunt deci constante; întreprinderea nu realizează nici o economie de scară; punctul SME corespunde scării minimum eficace. Scara minimum eficace reprezintă scara de producţie dincolo de care întreprinderea atinge costul minim de perioadă lungă. Faza 3: Costul mediu creşte pe termen lung, ceea ce semnifică faptul că produsul mediu global al muncii şi al capitalului se diminuează, deci produsul producţiei creşte mai lent decât cantitatea de factori utilizaţi; randamentele de scară sunt descrescânde; în consecinţă întreprinderea înregistrează dezeconomii de scară. 5.3.8.4. Probleme ridicate de ipoteza randamentelor constante Totuşi, modelele economice reţin adesea ipoteza randamentelor de scară constante. Într-adevăr, pe termen lung, întreprinderile raţionale sunt incitate să-şi dezvolte scara de producţie pentru a atinge scara minimum eficace (SME), adică aceea care permite să se atingă costul minimum de lungă perioadă. În majoritatea domeniilor de activitate randamentele nu ar trebui deci să fie decât în mod temporar crescânde. Odată atins costul mediu minimum de lungă perioadă, nu vedem de ce întreprinderile raţionale ar accepta să-şi ridice costul mediu pe termen lung dacă pot
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
evita acest lucru. Cu siguranţă, argumentul conform căruia costurile de gestiune ar antrena o ridicare inevitabilă a costului mediu nu este complet satisfăcător. Într-adevăr, aceasta înseamnă să presupunem că întreprinderea nu are mijloacele necesare pentru a-şi adapta metodele şi personalul de gestiune. Gestiunea ar apărea atunci ca un factor fix, dar în acest caz nu ne-am mai situa în perioadă lungă, unde, prin definiţie, toţi factorii sunt variabili. În plus, o întreprindere care-şi dezvoltă scara sa de producţie poate, în teorie, să reproducă identic procesele de producţie pe care le utiliza înainte. Astfel, când o uzină a atins scara minimum eficace, în loc să-şi mai crească talia şi să intre în faza randamentelor de scară descrescătoare, întreprinderea se poate dezvolta construind alte uzine care să funcţioneze exact pe acelaşi model. Cu alte cuvinte, prin reproducerea identică a metodelor trecute, o întreprindere are întotdeauna posibilitatea teoretică de a acţiona cel puţin la fel de bine ca înainte. Pe termen lung deci, dacă factorii de producţie sunt divizibili şi nici unul dintre ei nu este fix, întreprinderile raţionale se situează în faza de randamente de scară constante. Problema care se pune este de a şti dacă factorii sunt cu adevărat perfect divizibili şi variabili pe termen lung. În particular, chiar dacă întreprinderea poate să reproducă identic cantităţile de factori care corespund scării minimum eficace, ea poate fi împiedicată să reproducă identic calităţile acestor factori. Atunci când utilizarea anumitor factori nu poate fi cu adevărat reprodusă identic, costurile vor rămâne crescătoare (şi randamentele descrescătoare) pe perioadă lungă. 5.3.8.5. Randamentele de substituţie Randamentele de substituţie reprezintă câştigurile de productivitate realizate în întreprinderi prin substituirea unui factor cu altul. Invers, faţă de randamentele de scară care operează cu o proporţie K/L constantă, randamentele de substituţie provin exact dintr-o modificare a raportului K/L. Când o întreprindere a atins scara minimum eficace, ea este incitată să caute randamente de substituţie crescătoare. De fapt, după ce şi-a exploatat toate posibilităţile legale de o mai bună diviziune a muncii în cadrul procesului de producţie dat, singurul mijloc de a mai ameliora productivitatea constă în a căuta un alt proces de producţie, adică o altă maniera de a combina factorii între ei. Randamentele de scară şi de substituţie sunt deci adesea legate, cu atât mai mult cu cât numeroase echipamente sau procedee nu sunt utilizabile decât plecând de la un anumit nivel de activitate.
5.4. De la teoria costurilor la teoria ofertei
Specialiştii consideră că evoluţia costului de producţie reprezintă unul din factorii principali care acţionează asupra ofertei. Deci decizia de ofertă trebuie să ia în considerare un element obiectiv, costul de producţie. Acest aspect conferă ofertei un caracter mai raţional decât al cererii şi face ca decizia de ofertă să fie mai puţin sensibilă la modificările mediului social - economic.
5.4.1. Oferta şi factorii săi determinanţi Oferta reprezintă cantitatea de bunuri sau servicii pe care un agent economic este dispus să o dea spre vânzare într-o perioadă de timp la un anumit preţ. Oferta, ca şi cererea, poate fi privită ca ofertă a unui bun, a unei ramuri, a unei firme şi ca ofertă totală de piaţă. Oferta pentru un produs sau serviciu reprezintă cantitatea dintr-un produs sau serviciu pe care producătorii pot să o vândă pe piaţă la un anumit preţ, dintre toate
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
produsele respectiv serviciile, ale căror caracteristici sunt suficient de apropiate pentru ca ele să poată fi considerate substituibile. Oferta pentru o firmă exprimă cantitatea pe care un producător poate să o vândă, la diferite niveluri ale preţului. Dacă pe piaţa unui bun se însumează cantităţile oferite, la acelaşi preţ, de către toţi vânzătorii, rezultă oferta de piaţă. Ea se poate determina cu ajutorul formulei:
0 = ∑ oi ⋅ p ; în care:
i =1 n
0 = oferta totală a pieţei pentru un anumit bun sau serviciu; n = numărul de ofertanţi; o = oferta unui producător. Ca şi în cazul cererii, curba ofertei totale pentru un anumit bun sau serviciu se obţine prin însumarea orizontală a curbelor ofertelor individuale ale acelui bun sau serviciu. În cazul a doi ofertanţi reprezentarea grafică este prezentată în fig. 5.23.
În conformitate cu principiul "caeteris paribus", denumim tabloul ofertei ca fiind relaţia care există între preţul unui bun şi cantităţile pe care un întreprinzător doreşte să le ofere pe piaţă, într-un anumit interval de timp. În condiţiile în care tabloul cererii reflectă modul de comportament al consumatorilor, tabloul ofertei reliefează comportamentul producătorilor. Dacă tabloul cererii pune în relaţie preţurile cu cantităţile pe care consumatorii doresc să le cumpere, cel al ofertei reprezintă, pentru unele preţuri determinate, cantităţile pe care producătorii sunt dispuşi să le ofere. Tabloul ofertei poate fi ilustrat astfel:
Tabelul 5.7. Tabloul ofertei: cantităţile oferite din bunul A la diferite nivele ale preţului PA QA
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
2 4 6 8
0 2 4 6
Relaţia dintre preţul unitar şi cantitatea oferită poate fi reprezentată în felul următor:
Curba ofertei evidenţiază cantitatea de bunuri pe care un agent economic este dispus să o ofere într-o anumită perioadă de timp, la diferite niveluri de preţuri. Cu alte cuvinte, ea arată care este preţul la care ofertantul este dispus să vândă diferite cantităţi dintr-un bun oarecare, într-un interval de timp. Forma curbei arată clar că dacă preţul bunurilor creşte, ofertanţii vor aduce mai multe bunuri pe piaţa şi invers, dacă pretul scade, ofertanţii vor aduce mai puţine bunuri pe piaţă. Spre deosebire de curba cererii, aceasta are o pantă pozitivă care reflectă creşterile produse în cantitatea oferită ca urmare a sporirii preţurilor. Curba ofertei reprezintă expresia grafică a relaţiei existente între cantitatea oferită dintr-un bun, într-o anumită perioadă de timp şi preţul bunului respectiv. Desigur, cantitatea oferită depinde şi de alţi factori ca de exemplu: costul de producţie, preţul altor bunuri, preţul factorilor, tehnologia, numărul de ofertanţi, perspectivele pieţei, evenimentele social-politice şi naturale. Acest tip de relaţie poartă denumirea de funcţia ofertei, şi poate avea următoarea expresie: OA = O(CP , PB , PF , K , N0 , PP , E ) , în care: OA = cantitatea oferită din bunul A; CP = costul producţiei; PB = preţul altor bunuri; PF = preţul factorilor; K = tehnologia; N0 = numărul de ofertanţi; PP = perspectivele pieţei; E = evenimentele social-politice şi naturale. Aceşti factori determină modificarea cantităţii oferite la acelaşi nivel al preţului purtând denumirea de condiţiile ofertei. 1. Costul de producţie. Între nivelul costului şi cantitatea oferită există o relaţie negativă. Dacă costul producţiei scade, oferta pentru bunurile respective va creşte şi invers, creşterea costului va duce la scăderea ofertei. Deci, curba ofertei se va deplasa spre dreapta dacă costul scade şi invers. 2. Preţul altor bunuri. Factorii productivi sunt atraşi spre acele activităţi de producţie unde ei sunt remuneraţi la un preţ ridicat. Dacă preţul unui bun X creşte,
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
este firesc ca să se înregistreze o atragere a factorilor de producţie spre acest produs, deci curba ofertei la acest bun se va deplasa spre dreapta, şi invers. Modificarea preţului bunului X va determina o creştere sau o reducere a ofertei pe piaţa altui bun. 3. Preţul factorilor. Daca preţul factorilor de producţie scade, ofertanţii vor produce mai multe bunuri, curba ofertei pentru produsul respectiv înregistrând o deplasare spre dreapta. Invers, dacă preţul unuia sau a mai multor factori de producţie creşte, atunci va spori costul de producţie şi ofertantul nu va fi dispus a produce o cantitate mai mare. În consecinţă, curba ofertei se va deplasa spre stânga. 4. Tehnologia. Introducerea în procesele productive a unor tehnologii moderne, are ca efect creşterea productivităţii muncii şi, implicit, diminuarea costului producţiei. În acest caz, curba ofertei se va deplasa spre dreapta deoarece producătorii au posibilitatea să producă mai multe bunuri. Dacă se înregistrează o scădere a productivităţii muncii, aceasta va antrena o creştere a costurilor şi evident efectul va fi negativ asupra ofertei de bunuri, iar curba ofertei se va deplasa spre stânga. 5. Numărul de ofertanţi. Curba ofertei totale care cuprinde toţi producătorii care fabrică acelaşi produs se va deplasa spre dreapta dacă în ramură vor intra noi firme şi invers. 6.Perspectivele pieţei. Dacă într-o anumită ramură se aşteaptă în perspectivă o diminuare sau chiar încetarea producţiei, în prezent ofertanţii vor produce mai mult pentru a contracara efectele acţiunilor viitoare. În această situaţie, curba ofertei se va deplasa spre dreapta. Dacă ofertanţii speră la o creştere a preţului în viitor, atunci în prezent vor reduce producţia pentru a o spori în viitor. Deci, curba ofertei se va deplasa spre stânga. 7. Evenimentele social-politice şi naturale. Cadrul social-politic şi juridic îşi pune amprenta asupra întregii activităţi economice. Dacă acesta este favorabil atunci oferta de bunuri şi servicii va creşte iar în sens contrar, ea se va diminua. De asemenea, în unele domenii de activitate (agricultură, construcţii, industria miniera, etc.) importante sunt si condiţiile naturale. O înrăutăţire a acestor condiţii acţionează de regulă, în direcţia reducerii ofertei. Modificările determinate de factorii analizaţi mai sus, duc la schimbarea poziţiei curbei ofertei spre stânga sau spre dreapta. În mod implicit schimbarea în ofertă are ca efect modificarea poziţiei curbei. Aceste deplasări afectează condiţiile de echilibru, prin urmare, preţul şi cantitatea cerută şi oferită. Când are loc o deplasare spre dreapta a curbei ofertei, preţul de echilibru se va reduce iar cantitatea cerută şi oferită va creşte, aspecte reprezentate grafic în fig. 5.25.
Dacă se înregistrează o deplasare a curbei cererii sau a ofertei, efectele asupra preţurilor şi cantităţilor de echilibru pot fi prevăzute. Aşa cum am arătat, dacă se
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
produce o creştere a cererii adică se înregistrează o deplasare a curbei cererii spre dreapta, preţul şi cantitatea de echilibru vor creşte. Pe de altă parte, dacă se produce o creştere a ofertei, adică o deplasare spre dreapta a curbei ofertei, preţul de echilibru va scădea iar cantitatea de echilibru va creşte. Desigur, dacă se deplasează ambele curbe efectele nu pot fi în întregime prevăzute. În cazul în care atât oferta cât şi cererea se deplasează spre dreapta, cantitatea de echilibru va creşte, dar nu se poate spune dacă preţul a înregistrat o creştere sau o extindere, deoarece acestea vor depinde de intensitatea deplasărilor relative ale ambelor curbe, aspecte ilustrate în fig. 5.26.
5.4.2. Elasticitatea ofertei Elasticitatea ofertei pune în evidenţă gradul modificării ofertei în funcţie de schimbarea preţului sau a oricăreia din condiţiile ofertei. Elasticitatea poate fi determinată cu ajutorul coeficientului elasticităţii ofertei. Coeficientul de elasticitate a ofertei faţă de preţ se determină prin raportarea modificării relative a cantităţilor oferite la modificarea relativă a preţului de vânzare.
Eop = ΔO ΔP ΔO P %ΔO , unde: : = ⋅ sau Eop = O P ΔP O %ΔP
DO = modificarea ofertei pentru un produs sau serviciu; O = oferta totală pentru acel produs sau serviciu; DP = modificarea preţului; P = preţul produsului. O altă modalitate de determinare a coeficientului elasticităţii ofertei în funcţie de preţ este următoarea:
Eop = O P O P +P : = ⋅ 0 1 O0 + O1 P0 + P1 P O0 + O1 2 2
Coeficientul elasticităţii ofertei faţă de preţ reflectă proporţia modificării ofertei în condiţiile creşterii preţurilor cu 1%. În funcţie de nivelul acestuia, formele ofertei se prezintă astfel: a) oferta elastică când Eop>1, unui anumit procent de modificare a preţului unitar îi corespunde o modificare mai mare a ofertei; b)oferta cu elasticitate unitară, când Eop=1, unui procent în modificare a preţului îi corespunde unul similar în schimbarea ofertei;
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
c)oferta inelastică, când Eop<1, procentul modificării ofertei este mai mic decât procentul modificării preţului; d) oferta perfect elastică, când Eop = ¥, la un preţ dat oferta poate să crească la infinit (caz ipotetic); e) oferta perfect inelastică, când Eop = 0, la orice modificare a preţului, oferta nu se modifică. Grafic, formele ofertei sunt reprezentate in fig. 5.27.
Cunoaşterea elasticităţii ofertei prezintă importanţă pentru agenţii economici deoarece, pornind de la preţurile de piaţă ale bunurilor şi serviciilor, ea reflectă posibilitatea adaptării ofertei la cerere. Prin confruntarea dintre cerere şi ofertă se determină preţul de piaţă care, pentru orice bun, tinde spre un nivel de echilibru ce reflectă egalizarea cererii cu oferta. Factorii cei mai importanţi care determină elasticitatea ofertei sunt: 1. costul producţiei: când se înregistrează o creştere a costului elasticitatea ofertei scade, iar atunci când costul scade are loc o creştere a elasticităţii ofertei; 2. gradul de substituire: cu cât este mai mare gradul de substituire a factorilor de producţie de la producţia unui bun la producţia altor bunuri, cu atât va fi mai mare elasticitatea ofertei bunului respectiv; 3. perioada de timp: cu cât intervalul de timp este mai mare, cu atât pot fi orientaţi mai mulţi factori productivi de la o activitate la alta. Perioada scurtă de timp nu este suficientă ca să permită schimbarea cantităţii tuturor factorilor. Cantitatea oferită dintr-un bun rămâne aceeaşi, deci oferta este perfect inelastică. Pe termen lung, există suficient timp pentru modificarea cantitativă a tuturor factorilor productivi. În acest caz, cantitatea oferită ca răspuns la modificarea preţului este mult mai mare decât în perioada scurtă. Există posibilitatea asigurării unei oferte elastice, respectiv procentul de creştere a cantităţii oferite este mai mare decât cel de urcare a preţului. 4. posibilităţile de stocare a bunurilor şi costurile aferente acesteia. Dacă bunurile pot fi depozitate şi păstrate o perioadă de timp, elasticitatea ofertei acestora creşte şi invers, în cazul în care posibilităţile de stocare sunt reduse sau lipsesc. Cheltuielile aferente stocării şi păstrării se adaugă la costul produsului, astfel încât costul total se măreşte şi deci elasticitatea ofertei se va reduce.
6. CONCURENŢA PERFECTĂ
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
După ce s-au studiat comportamentul consumatorului şi cererea, comportamentul producătorului, costurile şi oferta, ne propunem să vedem în continuare modul în care acestea interacţionează pe piaţă, determinând preţurile şi cantităţile la care se vor produce şi vinde bunurile. Piaţa unui bun poate fi definită ca locul de întâlnire, la un moment dat, a dorinţelor consumatorilor, exprimate prin cerere, şi a dorinţelor producătorilor, exprimate prin ofertă1. Spre deosebire de sensul obişnuit, comun, al termenului de piaţă, aşa cum îl înţelege de exemplu gospodina (care merge la piaţă pentru a cumpăra o multitudine de bunuri necesare în gospodărie), aici ne vom referi la piaţa unui anumit bun sau serviciu care fac parte din categoria bunurilor de consum sau a factorilor de producţie: piaţa grâului, piaţa automobilelor, piaţa cărbunelui, piaţa muncii etc. În plus, chiar dacă în definiţie piaţa este "loc de întâlnire", nu trebuie să interpretăm acest fapt în sensul unei prezenţe fizice a participanţilor purtători ai cererii şi ofertei. Întâlnirea cererilor şi ofertelor lor se poate realiza în numeroase alte modalităţi, de exemplu prin ordine scrise, telex, telefon, fax etc. Aşa cum s-a amintit deja în capitolul 2, pieţele pot fi diferenţiate după numeroase criterii. Aici vom lua în considerare numărul purtătorilor cererii, respectiv, ofertei, accesul pe piaţă al acestora (liber sau îngrădit) şi natura produselor. În funcţie de aceste elemente se poate măsura gradul de competiţie, care diferenţiază pieţele în următoarele tipuri (vezi tabelul 6.1.). Tabelul 6.1. Tipuri de piaţă în funcţie de gradul de competiţie (concurenţă) şi trăsăturile lor:
Numărul de participanţi La cererea La oferta de pe piaţă de pe piaţă Foarte mulţi Foarte mulţi Mulţi sau Foarte câţiva mulţi Accesul pe piaţă (Libertatea de intrare) Nelimitată Natura produselor
Tipul de piaţă
Concurenţa perfectă Concurenţa monopolistă Oligopolul Oligopsonul Monopolul Monopsonu l
1
Nelimitată Limitată pentru ofertanţi Limitată pentru cumpărători Restrânsă sau complet blocată pentru ofertanţi Restrânsă sau complet blocată pentru cumpărători
Omogene (nediferenţiate) Diferenţiate Nediferenţiate sau Diferenţiate Nediferenţiate sau Diferenţiate Unic Unic
Foarte mulţi Puţini Foarte mulţi Unul singur
Puţini Foarte mulţi Unul singur Foarte mulţi
Gilbert Abraham Frois, Economia politicå, Editura Humanitas, Bucure¿ti, 1994, p.212.
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
Dintre acestea, în capitolul de faţă ne vom ocupa de concurenţa perfectă, numită şi "concurenţa pură şi perfectă"2.
6.1. Ipotezele modelului teoretic al concurenţei perfecte
Modelul teoretic al concurenţei perfecte este conceput pe baza existenţei concomitente a cinci ipoteze: a) Atomicitatea cererii şi ofertei, care presupune îndeplinirea a două condiţii cumulative: • existenţa unui foarte mare număr de cumpărători şi vânzători ai unui aceluiaşi bun; • nici unul dintre participanţii pe piaţă nu trebuie să ofere sau să ceară din bunul respectiv o cantitate prin a cărei modificare să poată determina o variaţie semnificativă a ofertei sau cererii globale. Această condiţie este expresiv prezentată de economistul francez François Perroux care arată că, în condiţiile atomicităţii pieţei, fiecare ofertă trebuie să fie ca o "picătură de apă în oceanul ofertei", iar fiecare cerere ca o "picătură de apă în oceanul cererii". Deci, participanţi pe piaţă în număr mare, dar fiecare dintre ei având o dimensiune neglijabilă în raport cu întinderea pieţei. b) Omogenitatea produsului, care înseamnă că toate unităţile dintr-un anumit bun, indiferent de întreprinderea care le produce, sunt perfect identice, oricând substituibile unele cu altele. De aceea, neexistânt diferenţierea acestora, nu mai este necesară publicitatea. c) Intrarea/ ieşirea liberă într-o/ dintr-o ramură de activitate sau pe/ de pe piaţă, care presupune că nu există nici o barieră, de nici o natură (tehnică, financiară sau juridică) la pătrunderea sau părăsirea unei activităţi economice (desigur licite). d) Transparenţa perfectă a pieţei, care presupune că toţi participanţii pe piaţă sunt perfect informaţi în legătură cu calitatea, natura produsului şi preţul său. Acesta din urmă nu poate fi decât unic, dacă avem în vedere ipoteza fundamentală a raţionalităţii individului. Acesta, urmărind, de exemplu, în calitate de consumator, să-şi maximizeze utilitatea, ştiind că bunul este omogen, nu va accepta, dacă am presupune că există două preţuri, să-l plătească pe cel mai mare; astfel va fi practicat un preţ unic, cel mai mic. e) Perfecta mobilitate a factorilor de producţie, care presupune că aceştia vor fi orientaţi întotdeauna spre activităţile unde vor fi utilizaţi cel mai eficient. Orice întreprinzător găseşte pentru activitatea sa factorii de producţie necesari, în orice moment şi în orice cantitate. Desigur, această condiţie nu intră în contradicţie cu caracterul epuizabil, relativ limitat al resurselor, deoarece am presupus că fiecare agent economic are o dimensiune prea mică în raport cu ansamblul economiei. După Gilbert Abraham Frois, primele trei ipoteze concretizează puritatea concurenţei, în timp ce ultimele două dau conţinut perfecţiunii concurenţei. Când preţurile de cumpărare sau de vânzare pot fi fixate absolut liber, de către cumpărători sau vânzători, fără nici o intervenţie publică sau privată, când cumpărătorii şi vânzătorii pot intra în mod liber în raporturi unii cu alţii, când pot determina în toată libertatea cantităţile pe care le cer sau le oferă şi când produsul oferit pe piaţă este omogen, sunt întrunite condiţiile fluidităţii cererii şi ofertei, situaţie opusă "vâscozităţii" pieţei. Unii autori consideră că fluiditatea şi atomicitatea
2
Ibidem, p. 215 - 217.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
cererii şi ofertei sunt cele două condiţii fundamentale de existenţă a concurenţei perfecte. Este de precizat un fapt uşor observabil chiar şi din simpla enunţare a ipotezelor şi condiţiilor expuse mai sus: concurenţa perfectă este doar o construcţie teoretică, un model de referinţă. Nicicând şi nicăieri în lume nu s-au întrunit simultan, cumulativ, toate aceste ipoteze şi condiţii. Putem afirma doar că unele pieţe, cum ar fi cele organizate sub formă de burse, se apropie mai mult de acest model teoretic. Studierea concurenţei perfecte este necesară pentru definirea mai riguroasă a situaţiilor reale prin raportarea lor la acest model de referinţă, pentru înţelegerea mai clară a mecanismelor elementare de funcţionare a pieţei. În analiza modului de formare a preţurilor şi de realizare a echilibrului se iau în considerare mai multe perioade: • perioada foarte scurtă, confundată practic cu un anumit moment al pieţei, în care se formează preţul de echilibru al pieţei ca rezultat al raportului dintre cererea şi oferta existente în acel moment, ajungându-se astfel la echilibrul pieţei. Perioada este atât de scurtă încât ofertanţii nu mai au timpul necesar să-şi mărească producţia, oferta limitându-se la stocul existent pe piaţă, care se va confrunta cu cererea reprezentată de dorinţele cumpărătorilor existenţi în momentul respectiv; • perioada scurtă, în care, aşa cum s-a văzut la teoria producătorului, variaţia ofertei poate fi realizată pe seama modificării producţiei doar prin angajarea unui număr suplimentar de lucrători sau prin disponibilizarea lor. Un singur factor de producţie variază. Capitalul rămâne neschimbat. În cadrul acestei perioade se analizează mecanismul realizării echilibrului firmei; • perioada lungă, în care producătorii ofertanţi pot modifica şi volumul utilajelor, al capacităţii de producţie. Variază toţi factorii de producţie. Se studiază în acest caz echilibrul ramurii.
6.2. Fixarea preţului curent sau de perioadă foarte scurtă şi determinarea echilibrului de piaţă
Preţul curent sau preţul de echilibru al pieţei se formează la un moment dat şi este valabil o perioadă foarte scurtă. El rezultă din întâlnirea curbelor ofertei şi cererii, care se pot prezenta în două ipostaze: a) în cazul când vânzătorii şi cumpărătorii se află sub influenţa exclusivă a raţionalităţii economice, curbele ofertei şi cererii sunt liniare, de tip clasic; b) purtătorii ofertei şi cererii pot fi însă şi parţial raţionali, asupra lor manifestându-se mai mult sau mai puţin influenţa mediului, adică a unor circumstanţe care nu-i mai determină să urmărească în mod exclusiv maximizarea utilităţii. În acest caz, fie curba ofertei, fie cea a cererii, fie amândouă, nu vor mai avea forma clasică, a unei linii, ci se vor prezenta ca nişte curbe - suprafeţe, a căror lăţime va reflecta o influenţă mai mare sau mai mică a mediului.
6.2.1. Când agenţii economici se află sub influenţa exclusivă a raţionalităţii, se pleacă de la ideea că preţul de echilibru este cel care realizează echilibrul cantităţilor oferite şi cerute. În fig. 6.1. punctul A marchează intersecţia curbelor cererii şi ofertei, proiecţia lui pe axa preţurilor fiind Pe, iar pe axa cantităţilor fiind Qe. Segmentul OPe reprezintă preţul momentan care permite egalarea cantităţii oferite cu cantitatea cerută, ambele reprezentate prin segmentul OQe.
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
Dacă preţul s-ar fixa pe piaţă la nivelul OP1, inferior lui OPe, cumpărătorii ar fi stimulaţi să ceară o cantitate OQc (Punctul QC fiind proiecţia pe abscisă a intersecţiei cu curba cererii a orizontalei trasate prin P1), dar s-ar constata că pe piaţă nu există decât o ofertă egală cu OQB, înregistrându-se o penurie sau un excedent de cerere egal cu segmentul QBQC. Unii dintre cumpăratori, dispuşi să plătească preţul pieţei, nu-şi vor putea achiziţiona bunul respectiv. De aceea, dorind să-şi procure bunul, cumpărătorii vor ajunge, printr-un proces de încercări succesive, la preţul OPe care asigură ca dorinţele de cumpărare să coincidă cu cele de vânzare. Piaţa va ajunge în echilibru. Presiunea preţului este îndreptată de jos în sus, aşa cum o indică şi sensul săgeţii din fig. 6.1. Dacă, dimpotrivă, preţul ar fi iniţial la nivelul OP2, superior celui de echilibru, cantitatea oferită ar fi OQE, mare, fiindcă preţul ridicat îi avantajează pe vânzători. Ei însă vor constata că nu au cumpărători suficienţi, deoarece aceştia sunt descurajaţi. Cantitatea cerută la preţul OP2 nu este decât OQD, astfel încât, de această dată, apare un surplus sau un excedent de ofertă egal cu QDQE. Pentru ofertanţi, o asemenea situaţie nu este avantajoasă deoarece, nevânzându-şi marfa, aceştia nu-şi pot recupera cheltuielile de producţie, nu-şi pot relua producţia, cresc cheltuielile lor cu stocarea şi păstrarea ofertei excedentare, iar, dacă sunt perisabile, bunurile se pot chiar deprecia sau degrada total. De aceea, dorind să-şi vândă marfa cu care au venit pe piaţă, vânzătorii vor fi nevoiţi să-şi reducă treptat preţul, de asemenea prin tatonări succesive, până când ajung la nivelul OP2, pentru care cererea egalează oferta lor. Presiunea preţului, aşa cum se observă în fig. 6.1., va fi orientată de această dată de sus în jos, în sensul diminuării sale. Aceasta este descrierea modelului teoretic. În practică, unii agenţi economici, cumpărători sau vânzători, fie că nu vor avea răbdarea să parcurgă toate încercările necesare, fie că nu au toate informaţiile necesare, vor încheia contracte la niveluri de preţ care-i dezavantajează. În acest caz însă ieşim din schema concurenţei perfecte, care presupune transparenţă perfectă, adică o cunoaştere de către fiecare a intenţiilor tuturor celorlalţi. Un astfel de mecanism de fixare a preţului momentan şi de realizare a echilibrului pieţei poate fi întâlnit într-o formă apropiată la bursa de valori, unde cursul titlurilor şi cantităţilor corespunzătoare oferite şi cerute sunt afişate continuu. Când curba ofertei nu este normală, continuu crescătoare faţă de preţ, ci repliată, ca în fig. 6.2., pot exista două puncte de echilibru, A şi B, cărora le corespund două
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
preţuri de echilibru, OPe1 şi OPe2, şi două cantităţi de echilibru, OQA şi OQB. Alegerea între cele două preţuri va depinde de circumstanţe exterioare pieţei, cum ar fi intervenţiile guvernamentale, ceea ce ne îndepărtează de ipotezele concurenţei perfecte.
În concluzie, pe o piaţă cu concurenţă perfectă, aflată sub influenţa exclusivă a raţionalităţii, preţul de echilibru stabilit pe termen foarte scurt sau instantaneu este cel care egalează cererea şi oferta la cel mai mare volum al cantităţilor vândute şi cumpărate.
6.2.2. Când oferta sau/ şi cererea sunt influenţate de mediu, se pot distinge următoarele cazuri: a) Atât ofertanţii cât şi purtătorii cererii sunt sub influenţa exclusivă a mediului, raţionalitatea lor dispărând. Într-o asemenea situaţie totul depinde de circumstanţele momentului. Nimic nu mai este previzibil. Tranzacţiile se pot încheia şi derula la orice nivel de preţ şi la orice cantitate. b) Ambele componente ale mecanismului pieţei, cererea şi oferta sunt parţial sub influenţa mediului şi parţial sub influenţa rationalităţii. Ele vor fi reprezentate prin curbe - suprafeţe, ca în fig. 6.3.
Intersecţia lor nu va mai fi un punct, ci o suprafaţă ABCD, haşurată pe grafic. Preţul de echilibru al pieţei va oscila între OP1 şi OP2, nivelul său efectiv depinzând de influenţele pe care le va exercita mediul asupra partenerilor de schimb. Lui ii va corespunde şi o cantitate de echilibru situată între OQ1 şi OQ2.
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
c) Oferta este sub influenţa exclusivă a raţionalităţii, iar cererea este parţial influenţată de mediu. În acest caz curba ofertei se reprezintă printr-o curbă liniară clasică, iar curba cererii printr-o curbă - suprafaţă, ca în fig, 6.4. Intersecţia celor două curbe va fi de această dată arcul AB, a cărui proiecţie pe ordonată este P1P2, intervalul pe care oscilează preţul de echilibru al pieţei, iar pe abscisă este Q1Q2, intervalul pe care oscilează cantitatea de echilibru. Având în vedere faptul că ofertantul este perfect raţional, acesta se va strădui să obţină preţul care îi este cel mai favorabil (adică nivelul cel mai ridicat) şi să vândă la acest preţ cantitatea cea mai mare. De aceea, preţul de echilibru va tinde spre OP1, iar cantitatea de echilibru spre OQ2. O asemenea situaţie are un corespondent real apropiat în cazul vânzărilor cu amănuntul, când vânzătorul, prin modul cum îşi prezintă marfa, cum asigură deservirea şi cum tratează pe cumpărător, îl poate convinge pe acesta să achiziţioneze un anumit bun la preţul convenabil vânzătorului, fără a-şi fi făcut toate calculele legate de maximizarea utilităţii sale. (Adică fără să se gândească dacă sumei cedate vânzătorului nu i-ar fi putut găsi o altă întrebuinţare, pentru procurarea altui bun, care i-ar fi asigurat o satisfacţie mai mare).
d) Situaţia simetrică celei precedente: cererea este sub influenţa exclusivă a raţionalităţii, iar oferta este parţial influenţată de mediu. Intersecţia acestor două curbe va fi arcul AB, cu proiecţiile corespunzătoare pe axa preţului şi pe cea a cantităţii, conform fig. 6.5.
De această dată cumpărătorul raţional va fi cel care va căuta să-l convingă pe vânzător să incheie tranzacţia în condiţii favorabile primului: preţul de echilibru va avea
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
tendinţa să se fixeze la nivelul OP2 (cel mai mic), iar cantitatea de echilibru va tinde spre OQ2 (cea mai mare). Un corespondent real al acestei situaţii este cazul când lucrătorii, neorganizaţi, îşi vând forţa lor de muncă întreprinderilor care, urmărind realizarea obiectivului lor esenţial - maximizarea profitului total - vor căuta să încheie contractele de muncă la niveluri ale salariului cât se poate de joase (tinzând spre OP2).
6.2.3. Surplusul vânzătorului şi al cumpărătorului Înainte de a ajunge pe piaţă şi de a derula efectiv tranzacţiile, vânzătorii şi cumpărătorii îşi fac propriile lor calcule, anticipează diverse niveluri posibile ale preţurilor şi cantităţilor pe care le vor negocia. Unii cumpărători, în funcţie de intensitatea nevoilor lor, ar fi dispuşi să-şi procure anumite cantităţi dintr-un bun oarecare la preţuri chiar mai mari decât cel de echilibru, la care va avea loc tranzacţia efectivă pe piaţă. Unii vânzători, în funcţie de condiţiile lor de producţie sau de intensitatea dorinţei de a vinde mai repede, ar fi dispuşi să ofere anumite cantităţi dintr-un bun chiar la preţuri mai mici decât cel de echilibru, care se va fixa pe piaţă ca rezultat al tensiunii dintre cererea totală şi oferta totală. Multitudinea nivelurilor de preţ şi cantităţi pe care agenţii economici sunt dispuşi să le ia în considerare pe piaţă rezultă din tabelul 6.2. de mai jos:
Tabelul 6.2. Determinarea numerică a surplusului cumpărătorilor şi vânzătorilor Nr. crt. 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 Cererea totală a pieţei (mii buc.) 1 2 20 3000 40 1280 60 890 80 700 100 560 120 450 140 350 160 270 180 205 200 150 220 100 240 60 Totalul surplusului: Preţul (u.m./bu c.) Oferta totală a pieţei (mii buc.) 3 100 350 560 700 830 940 1040 1115 1180 1245 1300 1340 Surplusul cumpărătorilor (mii u.m.) 4 2200 4000 4800 5200 5500 6000 5600 9600 42900 Surplusul vânzătorilor (mii u.m.) 5 6000 10000 4200 -20200
Ajunşi pe piaţă, toţi cumpărătorii şi vânzătorii vor constata că din confruntarea cererii şi ofertei lor totale rezultă preţul de echilibru de 80 u.m./buc., indiferent de anticipările pe care şi le-a făcut fiecare. În acest caz, cumpăratorii care erau dispuşi anterior să cumpere 60 mii buc. chiar la preţul de 240 u.m./buc. îşi procură această cantitate la preţul de echilibru al pieţei, de 80 u.m./buc., realizând o economie la
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
cheltuielile lor de consum de 60(240-80) = 9600(mii u.m.), corespunzător suprafeţei dreptunghiului 1 din fig. 6.6.
La preţul de 220 u.m./buc. cumpărătorii erau dispuşi, înaintea fixării preţului de echilibru al pieţei, să achiziţioneze 100 mii buc., în care sunt, desigur, incluse şi cele 60 mii buc. pentru care ar fi oferit un preţ de 240 u.m./buc.. Pentru diferenţa de 100 mii - 60 mii = 40 mii buc. cumpărătorii, achiziţionând-o la acelaşi preţ de echilibru, de 80 u.m./buc., realizează o economie la cheltuielile lor de consum de 40(220-80) = 5600 (mii u.m.), corespunzător dreptunghiului 2 din fig. 6.6. La preţul de 200 u.m./buc., cumpărătorii erau dispuşi să achiziţioneze 150 mii buc., în care sunt incluse şi cele 100 mii buc. pentru care ar fi acceptat să plătească chiar un preţ mai mare. De aceea economiile lor obţinute la nivelul preţului de 200 u.m./buc. reprezintă (150 100)(200 - 80) = 6000 (mii u.m.), corespunzător dreptunghiului 3 din fig. 6.6. Continuând calculul acestor economii realizate de cumpărători pentru următoarele niveluri de preţ superioare celui de echilibru, obţinem datele din tabelul 6.2., coloana 4 şi suprafeţele 1,2,3,4,5,6,7,8 din fig. 6.6. În total, faţă de suma pe care erau dispuşi să o plătească pentru achiziţionarea bunului respectiv, efectuând tranzacţiile nu la preţurile mai mari, anticipate de ei, ci la preţul de echilibru fixat pe piaţă, cumpăratorii au realizat economii la cheltuielile lor de consum de 42.900 mii u.m.. Acestea reprezintă surplusul cumpărătorilor. Surplusul cumpărătorilor reprezintă, deci, economiile realizate de cumpărători la cheltuielile lor de consum ca rezultat al diferenţei între preţurile pe care le-ar fi acceptat să le plătească pentru procurarea unui anumit bun şi preţul de echilibru la care s-au încheiat tranzacţiile efective cu bunul respectiv. În mod similar se determină şi surplusul vânzătorilor. Astfel, înaintea fixării preţului de echilibru pe piaţa produsului tranzacţionat, existau vânzători dispuşi să vândă 100 mii buc. la preţul de 20 u.m./buc. Vânzându-l însă la preţul de echilibru de 80 u.m./buc., ei obţin un venit suplimentar de 100(80 - 20) = 6000 (mii u.m.), corespunzător suprafeţei dreptunghiului 9 din figura 6.6. La preţul de 40 u.m./ buc. vânzătorii erau dispuşi să ofere 350 mii buc., in care sunt incluse şi cele 100 mii pe care le-ar fi vândut la preţul de 20 u.m./buc. Venitul suplimentar obţinut prin efectuarea tranzacţiilor la preţul de echilibru este de (350 - 100)(80 - 40) = 10.000 (mii u.m.), corespunzător suprafeţei dreptunghiului 10 din fig. 6.6. În fine, la preţul de 60 u.m./buc. o parte dintre vânzători ar fi fost dispuşi să ofere 560 mii buc., care includ şi cele 350 mii pe care le-ar fi vândut la un preţ şi mai mic. Vânzându-le pe
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
toate însă la preţul de echilibru, vânzătorii realizează un venit suplimentar de (560 350)(80 - 60) = 4200 (mii u.m.), corespunzător suprafeţei dreptunghiului 11 din fig. 6.6. Venitul suplimentar total obţinut de vânzători prin desfacerea producţiei lor pe piaţă la preţul de echilibru, faţă de încasările pe care le-ar fi realizat dacă o vindeau la preţurile pe care erau dispuşi să le accepte înaintea ajungerii pe piaţă, reprezintă surplusul vânzătorilor. În exemplul nostru el se ridică la suma de 20.200 mii u.m. Spre deosebire de surplusul cumpărătorilor, care apare ca economii la cheltuielile lor de consum faţă de previziuni subiective, surplusul vânzătorilor constituie un câştig veritabil, determinat pe o bază obiectivă - costul de producţie. Acest surplus îi va stimula pe producătorii vânzători să-şi mărească producţia, astfel încât oferta totală pe piaţă va spori. Dacă cererea nu va creşte cu aceeaşi intensitate, preţul de echilibru va tinde să scadă, ceea ce va avea ca efect şi diminuarea surplusului vânzătorilor. Rezultă deci că preţul de echilibru al pieţei este instabil. Creşterea stabilităţii lui poate avea loc prin realizarea unui nou echilibru, în interiorul fiecărei întreprinderi, între preţul de vânzare format pe piaţă şi costul de producţie propriu.
6.2.4. Mecanismul fixării preţului stabil de perioadă scurtă şi al realizării echilibrului firmei Firma luată în considerare, una din numeroasele întreprinderi care produc şi vând un anumit bun omogen, este de dimensiuni atât de mici încât, prin variaţii ale ofertei sale individuale, nu poate determina o variaţie semnificativă a ofertei totale de pe piaţa produsului respectiv astfel încât să inducă o modificare a preţului de echilibru momentan, fixat conform mecanismului descris anterior. De aceea, un astfel de agent economic este un "price-taker", adică pentru el preţul de vânzare este o variabilă exogenă, dată, de care trebuie să ţină seama în deciziile pe care le ia pentru realizarea obiectivului său - maximizarea profitului total. Într-o abordare statică, în care nu se ia în considerare timpul cu toate modificările ce pot surveni, induse de diferiţi factori economici sau extraeconomici, firma, informată asupra preţului de vânzare la care-şi va putea valorifica producţia, nu are altă posibilitate de adaptare decât modificarea cantităţii pe care o produce. Situându-se într-o perioadă scurtă de timp, ea nu poate varia cantitatea produsă decât prin modificarea volumului factorului muncă utilizat, singurul factor variabil. Volumul factorului capital, îndeosebi al utilajelor, rămâne neschimbat. Ca urmare, în dimensionarea cantităţii produse pentru a obţine profit total maxim, firma va compara mereu venitul sau încasarea sa marginală cu costul marginal. Venitul sau încasarea marginală reprezintă suma obţinută de firmă pentru ultima unitate vândută din producţia sa. Cum ne situăm în condiţiile concurenţei perfecte, când preţul pieţei nu poate fi influenţat de variaţia ofertei individuale a firmei, venitul marginal este de fapt identic cu preţul de vânzare. Aceasta înseamnă că, pentru produsul firmei, curba cererii este perfect elastică, adică este o dreaptă orizontală cu axa cantităţilor, identificându-se cu dreapta care marchează nivelul preţului de vânzare format prin mecanismul echilibrării pieţei (dreapta PM din fig. 6.7.). Costul marginal, după cum ştim, este imputabil sau aferent ultimei unităţi produse din bunul respectiv. El nu conţine decât costuri variabile, deoarece costurile constante sunt imputabile primelor unităţi produse. Realizarea echilibrului firmei, adică ajungerea în situaţia în care profitul total devine maxim posibil, este asigurată de tendinţa spontană de egalizare a costului marginal şi a preţului de vânzare. Pentru a demonstra această condiţie luăm în considerare două ipoteze:
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
6.2.4.1. Să presupunem mai întâi că preţul de vânzare este superior minimului costului total mediu. Preţul de vânzare este preţul de echilibru al pieţei, format pe graficul din stânga din fig. 6.7., a cărui ordonată are aceleaşi unităţi de măsură ca şi graficul din dreapta, în timp ce abscisa exprimă oferta şi cererea totală de pe piaţă pe graficul din stânga şi, la o scară mult mai mică, producţia oferită doar de către una din numeroasele firme foarte mici, pe graficul din dreapta. Repetăm, firma ale cărei curbe de cost mediu total şi marginal sunt reprezentate pe graficul din dreapta îşi va găsi punctul de echilibru optând pentru un output (cantitate produsă) care-i maximizează profitul total. Să vedem cum:
Iniţial, volumul producţiei firmei ar putea fi cantitatea O'Q1. În acest caz, ridicând o perpendiculară pe abscisă în punctul Q1, putem determina situaţia costurilor, încasărilor şi rezultatelor financiare ale firmei: costul marginal, adică al ultimei unităţi produse din bunul "X", este segmentul Q1A; încasarea marginală, adică preţul încasat pentru această ultimă unitate, este Q1C, egal cu preţul pieţei OPe; costul mediu total este Q1B > Q1A, ceea ce înseamnă că, aşa cum ne reamintim de la teoria producătorului, producţia O'Q1 corespunde unei faze a producţiei încă ineficiente (productivitatea medie şi cea marginală sunt crescătoare). Pentru ultima unitate produsă se obţine un profit egal cu segmentul AC, iar profitul mediu este egal cu segmentul BC. Desigur, firma continuă să crească producţia, ajungând la cantitatea O'Q2, unde costul marginal devine egal cu minimul costului mediu total Q2F, înregistrând profitul mediu maxim. Din punctul Q2, ambele curbe, ale costului marginal şi costului mediu, sunt crescătoare, ceea ce înseamnă că le corespund curbe descrescătoare ale productivităţii medii şi marginale şi ne aflăm într-o fază eficientă a producţiei. Profitul total maxim nu a fost încă obţinut. Chiar dacă, sporind producţia în continuare, peste cantitatea O'Q2, profitul aferent fiecărei unităţi suplimentare produse se diminuează, profitul total continuă să crească. Până când? Până producţia ajunge la cantitatea O'Q3, când costul marginal egalează preţul de vânzare. Deci, pentru ultima unitate produsă din cantitatea O'Q3, nu se mai obţine profit, dar nici pierderi. Pentru toate celelalte unităţi produse s-a obţinut însă profit, astfel încât profitul total maxim este egal cu profitul mediu GH multiplicat cu cantitatea produsă O'Q3, care este egală cu segmentul G'G. Putem scrie deci că: profitul total maxim = G'G x GH, ceea ce înseamnă, geometric, aria dreptunghiului G'GHP haşurată pe figura 6.7.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
Dacă firma ar continua să-şi mărească producţia până la cantitatea 0'Q4, pentru toate unităţile produse peste cantitatea O'Q3 s-ar înregistra pierderi, astfel încât suprafaţa HKL ar fi pierderea totală, care ar diminua profitul reprezentat de suprafaţa dreptunghiului G'GHP. Când producţia ar ajunge la cantitatea O'Q5, costul mediu ar deveni egal cu preţul de vânzare, ceea ce înseamnă că firma ar înregistra profit zero. De aceea, prin încercări succesive, echilibrul firmei se realizează pentru cantitatea O'Q3, la care preţul de vânzare este egal cu costul marginal. Am precizat că, în condiţiile concurenţei perfecte, firma fiind de mici dimensiuni (una din foarte multe firme care asigură oferta totală pe piaţă), nu poate influenţa nivelul preţului de echilibru al pieţei. Nimeni însă nu-i impune acest preţ. Firma are libertatea deplină să practice orice nivel de preţ doreşte. Dar, dacă va cere un preţ mai mare decât cel de echilibru, cumpărătorii raţionali şi perfect informaţi nu vor cumpăra produsul la acest preţ, orientându-se spre alte firme vânzătoare. Dacă îşi va vinde produsele la un preţ inferior celui de echilibru, de exemplu la O'P', cantitatea produsă va trebui reajustată la O'Q6 (care restabileşte egalitatea dintre preţul de vânzare O'P' şi costul marginal Q6N), iar profitul total rezultat, NR x RR', adică suprafaţa dreptunghiului R'RNP', nu va mai fi la fel de mare ca atunci când s-a practicat preţul de echilibru al pieţei O'P. Ca urmare, în concluzie, dacă firma doreşte maximizarea profitului său total, va trebui să ajungă, în urma unui proces de tatonări succesive, la următoarea situaţie: • Să-şi stabilească volumul producţiei la cantitatea de echilibru O'Q3, care asigură realizarea egalităţii: Costul marginal = Preţul de vânzare, denumită şi condiţia de echilibru al firmei în situaţia de concurenţă perfectă; • Să-şi vândă producţia la preţul de echilibru al pieţei. 6.2.4.2. În ipoteza că preţul de vânzare ar fi inferior minimului costului total mediu, oricare ar fi volumul producţiei la care s-ar opri firma, încasările ei totale obţinute prin vânzarea producţiei la preţul pieţei nu ar putea acoperi cheltuielile efectuate. S-ar părea că nu există altă soluţie decât închiderea întreprinderii. Dacă însă această situaţie a fost provocată de o conjunctură nefavorabilă trecătoare, firma îşi poate propune să supravieţuiască, încercând să reducă la minimum pierderile. Pentru aceasta este necesară şi cunoaşterea nivelului costurilor variabile. Dacă preţul de vânzare, adică preţul de echilibru al pieţei (OP), este superior minimului costului mediu variabil (Q1A), ca în fig. 6.8., optând pentru calitatea OQ2, la care se asigură egalitatea Preţ de vânzare = Cost marginal, firma reuşeşte să-şi acopere din încasările obţinute totalitatea costurilor variabile, obţinând şi un surplus (reprezentat de suprafaţa haşurată a dreptunghiului D'DBP) din care-şi poate recupera o parte din costurile fixe angajate de obicei la început. Recuperarea restului costurilor fixe poate fi amânată până la depăşirea conjuncturii nefavorabile de pe piaţă.
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
Procedând astfel, firma va înregistra pentru producţia OQ2 pierderi echivalente cu suprafaţa dreptunghiului PBFG, dar acestea vor fi mai mici decât în cazul închiderii, când nu ar mai putea recupera decât foarte puţin din valoarea utilajelor, a clădirilor, pentru care cheltuielile au fost efectuate înainte de punerea în funcţiune a întreprinderii. Dacă însă conjunctura se înrăutăţeşte iar preţul de vânzare coboară şi sub minimul costului mediu variabil Q1A, firma nu-şi mai poate asigura încasările necesare acoperirii cheltuielilor cu plata salariilor şi cu achiziţionarea materiilor prime, materialelor, combustibilului pentru fabricaţie. Ea este nevoită să-şi înceteze activitatea, să se închidă. De aceea minimul costului mediu variabil este denumit punct de închidere a firmei. Funcţionarea întreprinderii în situaţia evidenţiată de fig. 6.8. nu poate fi continuată pe o perioadă prea lungă. Există următoarele variante de evoluţie pe termen scurt: • Situaţia cea mai favorabilă pentru firmă: conjunctura se îmbunătăţeşte. Piaţa se reînvigorează, cererea se relansează, determinând ridicarea nivelului preţului de echilibru peste minimul costului mediu total al firmei, care redevine rentabilă; • Nefiind semnale ale depăşirii conjuncturii nefavorabile, întreprinzătorul îşi vinde firma, care, achiziţionată de altcineva, la un preţ foarte scăzut, înregistrează apoi costuri fixe mai mici, ceea ce poate determina ca, în continuare, curba costului mediu total să coboare sub preţul de vânzare; • Întreprinzătorul schimbă profilul de fabricaţie al firmei, orientându-se spre producerea unor bunuri a căror piaţă este în expansiune. Acest caz, presupunând modificarea şi achiziţionarea de noi utilaje, iese din cadrul perioadei scurte în care ne este plasată aici analiza; • Întreprinzătorul poate lua legătura cu patronii altor firme din aceeaşi ramură, aflate într-o situaţie similară, reuşind să-şi fixeze împreună o strategie de influenţare a pieţei în sensul creşterii preţului de echilibru. Şi această variantă iese din cadrul analizei de aici deoarece nu s-ar mai respecta ipotezele concurenţei perfecte. Abordarea statică nu este justificată decât din raţiuni simplificatoare, didactice, pentru înţelegerea mecanismelor prezentate. Piaţa este însă într-o continuă mişcare, evoluţie, sub impactul influenţei unei multitudini de factori, puţin predictibilă şi greu de cuantificat. În opţiunile lor, agenţii economici conştientizează faptul că este necesar să compare nu costul marginal şi preţul pieţei din momentul adoptării deciziilor lor, ci nivelurile previzibile a se realiza în viitor, când vor ajunge pe piaţă. Ei se vor strădui ca, plecând de la constatările pe care le oferă realitatea momentului
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
în care iau deciziile, să adopte acele măsuri care să asigure egalitatea între costul marginal ex-ante şi preţul de echilibru al pieţei ex-ante, adică anticipate a se realiza. Pentru aceasta este necesară o analiză cauzală, care este specifică abordării dinamice a studierii proceselor şi tendinţelor pieţei, dar care este greu accesibilă micilor întreprinzători, confruntaţi cu insuficienţa informaţiilor şi uneori cu o slabă cultură economică. De aceea este necesar ca, în concluzie, să privim realizarea egalităţii dintre costul marginal şi preţul de vânzare, care este condiţia înfăptuirii echilibrului firmei, doar ca tendinţă, posibilă de atins având în vedere că anticipările sunt mereu rectificate în funcţie de rezultatele constatate. Desigur, perioadele de recesiune, de criză economică, de şocuri ale creşterii preţurilor unor materii prime de bază, de declanşare a inflaţiei sau de reforme radicale nu sunt de natură a favoriza realizarea echilibrului firmei. Să nu uităm însă că problema a fost tratată în condiţiile ipotezelor restrictive ale concurenţei perfecte, sub forma doar a unui model teoretic.
6.2.5. Realizarea echilibrului ramurii sau fixarea preţului stabil de perioadă lungă Perioada lungă este cea în care toţi factorii de producţie variază. Producătorii au posibilitatea să-şi modifice mărimea capacităţii de producţie, înfiinţând noi uzine, secţii sau ateliere sau, dimpotrivă, închizând unele dintre acestea. În felul acesta este influenţată mărimea ramurii, prin care se înţelege totalitatea firmelor ce produc un acelaşi bun sau o anumită clasă de bunuri. Situându-ne în cadrul concurenţei perfecte, ipoteza omogenităţii perfecte a bunurilor ne impune să considerăm ramura ca fiind formată din firme care produc şi oferă pe piaţă un singur bun, identic, indiferent de producător. De această dată vom vedea cum se intercondiţionează echilibrul pieţei cu echilibrul firmei şi cu cel al ramurii în procesul stabilirii preţului de vânzare. Pentru început, vom folosi din nou abordarea statică, făcând abstracţie de procesele concrete în cadrul cărora evoluează ramura. Echilibrul ei se realizează de asemenea pe baza adaptării prin cantităţi, în funcţie de situaţia pieţei şi de costurile întreprinderilor componente existente sau nou create. Se demonstrează că, prin crearea, extinderea sau închiderea unor firme, se ajunge la o ofertă totală a ramurii din a cărei interacţiune cu cererea totală a pieţei rezultă un preţ de vânzare ce tinde să egaleze minimul costului mediu al aşa-numitelor întreprinderi marginale. Acestea sunt firmele care dispun de condiţiile cele mai puţin favorabile, astfel încât obţin bunul respectiv la costuri mai ridicate. Producţia lor este însă necesară pentru satisfacerea cererii. Pentru a demonstra condiţia realizării echilibrului ramurii vom lua şi de această dată în considerare două ipoteze: 6.2.5.1. Situaţia în care în ramură există şi se creează firme identice, cu aceleaşi curbe ale costurilor, conform fig. 6.9. de mai jos:
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
Trebuie să răspundem la două întrebări: câte întreprinderi de acelaşi tip se mai pot înfiinţa în cadrul ramurii? Ce efect va avea asupra nivelului preţului pieţei înfiinţarea noilor întreprinderi? Pe piaţă (graficul din stânga), intersecţia cererii şi ofertei totale dă iniţial preţul de echilibru OPei, căruia îi corespunde o cantitate de echilibru al pieţei iniţială OQei. Dacă am presupune că în ramură există 100 de întreprinderi, segmentul OQei este egal cu 100 de segmente 0'Q0 (0Q0 fiind cantitate de echilibru iniţială a firmei, fixată pentru realizarea condiţiei de echilibru al firmei, Preţ de vânzare = Costul marginal). Facem abstracţie de posibilitatea ca întreprinderile să stocheze o parte din producţie sau să aducă pe piaţă bunuri produse într-o perioadă anterioară şi stocate. La preţul de echilibru OPei = 0'P0 firmele din ramură sunt foarte avantajate. Ele îşi vând producţia la pretul 0'P0 = Q0C, dar fiecare unitate de produs le costă, în medie, Q0D'. Să ne reamintim că în costul economic sunt incluse remuneraţiile tuturor factorilor de producţie utilizaţi. Astfel, fiecare din cele 100 de firme obţine un adevărat superbeneficiu CD, care stimulează întreprinzătorii din ramură sau din afara ei să înfiinţeze noi firme. Ne aflăm în situaţia concurenţei perfecte, aşa că nimic nu-i împiedică să facă acest lucru. Să presupunem că se vor mai înfiinţa n firme. Care va fi efectul asupra pieţei? Dacă, având în vedere ipoteza atomicităţii cererii şi ofertei, variaţia producţiei unei firme nu putea avea o influenţă semnificativă asupra ofertei totale, astfel încât să modifice preţul de echilibru al pieţei, de această dată, creşterea semnificativă a numărului de întreprinderi care aprovizionează piaţa va determina sporirea ofertei totale. De aceea, curba ofertei totale de pe piaţă se deplasează pe graficul din stânga al fig. 6.9., de la stânga spre dreapta. Dacă cererea rămâne neschimbată, acest fapt provoacă diminuarea preţului de echilibru al pieţei pe măsură ce noi firme intră în ramură şi suplimentează oferta totală cu producţia lor. În aceeaşi măsură, fiecare firmă, menţinând egalitatea dintre preţul de vânzare şi costul marginal (pentru a-şi asigura echilibrul), va observa că superbeneficiul ei, CD, se diminuează treptat până când devine nul în punctul E. Aceasta se întâmplă atunci când preţul de vânzare ajunge la nivelul OPef = O'P1 = Q1E; Q1E este minimul costului mediu total. Săgeata din suprafaţa CDE indică sensul de mişcare al segmentului CD, între curba costului marginal, pe care coboară preţul spre nivelul Q1E, şi curba costului mediu total pe care alunecăm spre punctul ei de minim.). Când curba ofertei totale de pe piaţă ajunge să intersecteze curba cererii totale în punctul B, iar noul preţ de echilibru devine egal cu minimul costului mediu total al fiecărei firme din ramură, superbeneficiul, incitatorul care a determinat înfiinţarea de noi întreprinderi, dispare. Dacă acestea vor continua să intre în ramură şi să
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
suplimenteze astfel oferta de pe piaţă, curba ofertei totale va glisa mai departe pe curba cererii, spre dreapta, dincolo de punctul B, astfel încât preţul de echilibru al pieţei va deveni inferior minimului costului mediu total al firmelor, provocându-le pierderi. Unele nu vor putea supravieţui şi-şi vor înceta activitatea, ceea ce va determina diminuarea ofertei totale de pe piaţă şi deplasarea curbei acesteia în direcţie inversă, spre stânga, până ajunge din nou în punctul B, restabilind astfel echilibrul ramurii. Deci, se poate concluziona că, pe termen lung, echilibrul se stabileşte atunci când se realizează egalitatea:
Preţul de vânzare = minimul costului mediu total = costul marginal
Firmele îşi vor fixa producţia la un nivel optim, care corespunde costului mediu cel mai scăzut, adică celor mai bune condiţii de fabricaţie; în ramură se va instala de asemenea un număr optim de întreprinderi, deoarece producţia lor, fixată la nivel optim, corespunde folosirii celei mai eficiente a resurselor umane şi materiale. Am presupus curbele costurilor nemodificate, la fel ca şi curba cererii totale de pe piaţă. Dacă însă ar surveni creşteri în unele elemente componente ale costurilor, curbele acestora s-ar deplasa în sus, dar mecanismul nu s-ar schimba. Punctul B1, de intersecţie al curbelor cererii şi ofertei totale în situaţia de echilibru pe termen lung, ar fi şi el undeva mai sus pe curba cererii, corespunzător noului minim al curbei costului mediu total. Dacă ar avea loc modificări în mărimea cererii totale, în sensul creşterii sau în sensul diminuării, preţul de echilibru de lungă perioadă ar fi mai ridicat, respectiv mai coborât, fără însă ca mecanismul fixării lui să se modifice. 6.2.5.2. A doua ipoteză pe care o luăm în considerare în continuare se referă la o situaţie mai apropiată de realitate, când în ramură există numeroase firme, dar nu identice. Unele dintre ele dispun de condiţii mai avantajoase: sunt favorizate de o poziţie mai bună faţă de sursele de aprovizionare sau de pieţele de desfacere; beneficiază de o sursă de aprovizionare mai ieftină; dispun de procedee tehnologice mai avansate, de o anumită invenţie care le permite realizarea unui nivel mai ridicat al productivităţii etc. Ca urmare, curbele costurilor lor vor fi mai coborâte. Celelalte firme dispun de condiţii mai puţin favorabile, iar unele chiar de cele mai nefavorabile. Ultimele sunt denumite întreprinderi marginale. Pentru simplificare, vom presupune că în ramură există numai două tipuri de firme: cele care dispun de condiţii avantajoase - să le numim inframarginale - şi cele cu condiţii mai nefavorabile, dar a căror producţie este necesară pentru satisfacerea cererii totale de pe piaţă întreprinderi marginale. Ipoteza însă nu este completă: mai trebuie să presupunem că noile firme care vor intra în ramură, atrase de acelaşi superbeneficiu, nu pot reproduce condiţiile de producţie avantajoase ale întreprinderilor inframarginale şi, de aceea, vor avea curbe ale costurilor mai ridicate, aşa cum se observă din fig. 6.10.
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
La preţul iniţial de echilibru al pieţei, Pei, toate firmele îşi vor determina volumul producţiei care le permite realizarea echilibrului lor, egalând preţul de vânzare şi costul marginal. Astfel, firma inframarginală îşi fixează cantitatea O'Q1, iar cea marginală cantitatea O"Q'1. Ambele tipuri de firme obţin acel superbeneficiu stimulator al înfiinţării de noi întreprinderi, CD, respectiv, C'D'. Întrucât am presupus că firme de primul tip, inframarginale, nu se mai pot înfiinţa, în ramură se creează firme de al doilea tip, a căror producţie determină creşterea ofertei totale pe piaţă şi deplasarea curbei ei spre dreapta, până când intersectează curba cererii în punctul B, la care se fixează preţul de echilibru de perioadă lungă. Acesta este egal cu minimul costului mediu total al firmei marginale. Deci, pe măsură ce creşte numărul firmelor marginale nou înfiinţate în ramură, oferta totală de pe piaţă creşte, preţul momentan al pieţei scade, iar superbeneficiul C'D' (care incitase crearea noilor firme) se diminuează până devine nul la nivelul Pe al preţului de echilibru. Crearea de noi întreprinderi încetează. Ramura şi-a realizat echilibrul. Pe devine preţul stabil de perioadă lungă. Firmele inframarginale vor continua să obţină un superbeneficiu egal cu FG, care îmbracă natura unei rente de producător, rezultată din faptul că aceste întreprinderi sunt deţinătoare ale unor avantaje ce nu mai pot fi reproduse. În concluzie, în fiecare ramură, printr-un proces de creare sau dispariţie a firmelor, preţul de vânzare pe termen lung tinde să ajungă la nivelul costului mediu minim al firmelor cel mai puţin favorizate, numite întreprinderi marginale. Desigur, demonstraţia putea fi mai complicată dacă se lua în considerare faptul că înfiinţarea de noi firme determină creşterea cererii de factori de producţie şi scumpirea lor, ceea ce are consecinţe pe planul costurilor. Curbele costurilor s-ar fi urcat pentru toate firmele, dar mecanismul ar fi fost acelaşi. Fiindcă ar fi crescut şi minimul costului mediu, preţul de vânzare pe termen lung s-ar fi fixat la un nivel mai ridicat. La o eventuală modificare a cererii totale pe piaţă, situaţia firmelor din ramură se poate schimba: când cererea scade, firme din categoria celor inframarginale, avantajate, pot deveni marginale, dacă preţul de vânzare scade până la nivelul minimului costului lor mediu total. Dimpotrivă, dacă pe piaţă cererea creşte (toate celelalte condiţii ramânând neschimbate), creşte preţul de vânzare, ceea ce permite intrarea în ramură a unor firme cu condiţii de producţie şi mai nefavorabile decât ale fostelor întreprinderi marginale. În acest caz, noile firme vor intra în categoria întreprinderilor marginale, iar fostele întreprinderi marginale devin astfel inframarginale. Concluzia desprinsă pe baza analizei statice efectuate mai sus îşi menţine însă valabilitatea.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
Şi în cazul fixării preţului stabil de lungă perioadă sau al determinării echilibrului ramurii este necesară o abordare dinamică a acestor procese. Economia este într-o perpetuă mişcare: se modifică mereu, în sus sau în jos, preţurile produselor finite, ale materiilor prime, ale nivelului salariilor şi ratei dobânzii etc. De aceea, întreprinzătorii nu se hazardează să înfiinţeze noi firme decât dacă au convingerea că raportul favorabil pe care-l constată în prezent între preţul de vânzare şi costurile producţiei lor se va menţine şi în viitor, măcar pe o perioadă suficientă de timp pentru a-şi putea recupera investiţiile angajate. Pentru a adopta decizia de a investi, ei vor lua în calcul, aşa cum demonstra John Maynard Keynes, raportul dintre eficacitatea marginală a capitalului şi rata dobânzii. Eficacitatea marginală a capitalului reprezintă o rată sperată a profitului pentru investiţiile suplimentare dorite a fi efectuate, un randament scontat al capitalului investit. Acesta depinde de o multitudine de factori. Unii sunt mai uşor cuantificabili, dar nu foarte riguros, cum ar fi volumul actual al utilajelor din ramură şi gradul lor de uzură, cantităţile solicitate în prezent de către cumpărători etc., iar alţii, mai greu previzibili, cu cât vizează un viitor mai îndepărtat: evoluţia probabilă a cererii aflată sub influenţa preferinţelor şi veniturilor consumatorilor; variaţiile probabile ale salariilor, determinate de evoluţia stării de spirit a lucrătorilor, de gradul lor de organizare şi de puterea de negociere a sindicatelor; reacţiile altor agenţi economici, incitaţi sau descurajaţi să-şi extindă capacitatea de producţie; evoluţia de ansamblu a conjuncturii economice; perspectivele legate de evoluţia inflaţiei; aşteptările agenţilor economici privind evoluţia politicii economice promovate de către guvern etc. Cu unii dintre aceşti factori ieşim însă din cadrul modelului teoretic al concurenţei perfecte. Rata dobânzii este influenţată, la rândul său, în esenţă, de oferta de lichidităţi, adică masa monetară în circulaţie, şi cererea de monedă, explicată de J.M. Keynes prin preferinţa agenţilor economici pentru lichiditate. Teoria economică de inspiraţie keynesistă susţine că întreprinzătorii continuă să investească atât timp cât eficacitatea marginală a capitalului este superioară ratei dobânzii. Desigur că în acest fel concluziile reieşite din abordarea dinamică se îndepărtează de cele ale abordării statice, dar, în esenţă, raţionamentul se bazează în cele din urmă pe acelaşi raport între preţurile de vânzare şi costurile firmelor componente ale ramurii. Să reamintim, în încheiere, că în acest capitol sunt prezentate raţionamentele specifice concurenţei perfecte, că ele dau conţinut doar unui model teoretic, pe care îl putem considera doar un cadru de referinţă necesar pentru înţelegerea mai riguroasă a realităţii vieţii economice, mult mai complicate şi mai complexe. După ce, în capitolul următor, va fi prezentat monopolul, situaţie aflată la polul opus concurenţei perfecte, studierea conţinutului şi mecanismelor concurenţei imperfecte ne va permite o mai mare apropiere de aceste realităţi.
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
7. MONOPOLUL 7.1. Conceptul şi formele monopolului. Bariere de intrare Monopolul reprezintă situaţia de pe piaţa unui anumit bun a cărui ofertă este asigurată de o singură persoană sau firmă, produsul respectiv neavând substituienţi apropiaţi, iar furnizorul lui dispunând de posibilitatea îngrădirii accesului altor firme în ramura sau sectorul său de activitate. Rezultă din această definiţie că, faţă de modelul concurenţei perfecte, se renunţă la ipotezele atomicităţii ofertei şi intrării libere pe piaţă. Toate celelalte rămân compatibile cu existenţa monopolului. Altfel spus, monopolul este situaţia în care o ofertă monolitică se adresează pe piaţă unei cereri atomice. Reprezentând polul opus concurenţei perfecte, monopolul se poate prezenta în următoarele forme1: - ca ofertă personală a unui specialist sau individ talentat, cum ar fi, de exemplu, creaţiile de modă sau pictura unui anumit artist, anumite concerte, etc.; - oferta protejată prin dreptul de licenţă, dreptul de autor, dreptul de editor etc. prin care, pentru a fi stimulată creaţia, autorilor le este protejat pentru o perioadă de timp dreptul de a se bucura de fructul activităţii lor; - monopolul de inovaţie, pe care un producător îl deţine în mod temporar, oferind pe piaţă un nou produs sau un bun obţinut printr-un nou procedeu tehnologic. Dacă acest avantaj nu este protejat printr-un drept de licenţă, perioada de timp în care producătorul va beneficia de situaţia sa de monopolist va fi scurtă. Joseph A. Schumpeter (1883-1950) a fost cel care a studiat această formă, subliniind efectul ei pozitiv asupra dezvoltării economice, prin mecanismul "distrugerii creatoare". Procesul "distrugerii creatoare" constă în modificarea poziţiei monopolistului pe piaţă ca urmare a intrării unor noi firme prin inventarea a noi produse sau tehnici de obţinere a lor. Existenţa profiturilor de monopol reprezintă, potrivit teoriei lui Schumpeter, motivaţia majoră a eforturilor firmelor pentru realizarea inovaţiei şi, din această cauză, motorul cel mai puternic al progresului, al expansiunii pe termen lung a producţiei globale; - monopoluri naturale, sub forma controlului exploatării resurselor naturale sau folosirii unor căi de comunicaţie deosebit de costisitoare, a căror multiplicare nu ar prezenta avantaj nici din punctul de vedere al profitabilităţii şi nici sub aspectul interesului general. Un exemplu în acest sens poate fi reprezentat de situaţia unei căi ferate între două localităţi: nu ar fi oportun ca, de dragul stimulării concurenţei în acest domeniu, să fie permisă construirea unei noi căi ferate, de către o altă firmă. În general, o piaţă de mici dimensiuni favorizează apariţia unor astfel de monopoluri naturale, mai ales în domeniul serviciilor. De exemplu, într-un mic oraş, nu este profitabilă existenţa a două companii de autobuze pentru transportul în comun; - monopolul ca rezultat al economiilor de scară, care constă în faptul că, dacă într-o anumită ramură de activitate s-a format o firmă de mari dimensiuni, beneficiară deja a avantajelor producţiei de scară, concretizate în esenţă într-un nivel redus al costurilor, este dificil să mai pătrundă şi o nouă întreprindere care, pentru început, are costuri ridicate.
1
Geoffrey Whitehead, Economia, Editura Sedona, Timişoara, 1997, p.148.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
Elementele enumerate mai sus ca generatoare ale diferitelor forme de monopol reprezintă de fapt "bariere de intrare" în calea pătrunderii în ramură a unor potenţiali concurenţi. Pentru cucerirea şi consolidarea poziţiei de monopol mai pot fi folosite şi alte modalităţi cum ar fi: controlul asupra unor factori de producţie esenţiali (de exemplu, monopolistul poate fi singurul producător al unor părţi ale produsului final şi are astfel posibilitatea de a refuza accesul unor potenţiali rivali la obţinerea lor şi, deci, la fabricarea bunului respectiv); controlul asupra vânzării cu ridicata sau cu amănuntul a unui anumit produs (controlând debuşeele, producătorul monopolist împiedică accesul la consumatori al potenţialilor rivali); ameninţarea cu preluarea sau fuziunea; tactici agresive, cum ar fi declanşarea unui "război al preţurilor" sau a unei puternice campanii publicitare, eliminându-şi astfel rivalii de pe piaţă, pentru ca apoi, rămas singur, să schimbe politica preţurilor, pentru a câştiga un profit ridicat de monopol; în fine, chiar intimidarea concurenţilor reali sau potenţiali prin diferite forme de hărţuire, legale sau nelegale, pentru a-i determina să părăsească piaţa sau să nu intre pe ea2. Din punctul de vedere al formei de proprietate, pot exista monopoluri private, publice sau chiar mixte, rezultate din cooperarea primelor două. De asemenea, din punctul de vedere al ariei pe care-şi desfăsoară activitatea, pot exista monopoluri naţionale şi monopoluri transnaţionale. Până aici a fost prezentat monopolul ca unică firmă într-o ramură de activitate. O situaţie de monopol poate exista, însă, şi atunci când mai multe firme dintr-o ramură se înţeleg să conlucreze pentru maximizarea profiturilor lor, eliminând concurenţa dintre ele şi comportându-se ca şi cum ar fi o singură firmă. Ele vor acţiona prin limitarea producţiei lor totale la cantitatea care maximizează profitul ramurii. Aceste firme formează astfel un cartel, în cadrul căruia, fiecărui participant i se alocă o anumită cotă din producţia ramurii. De obicei, asemenea forme de înţelegere sunt descurajate sau chiar interzise prin măsurile adoptate de guverne în cadrul aşa-numitelor "politici de concurenţă". 7.2. Mecanismul formării preţului de monopol pe termen scurt şi al realizării echilibrului firmei monopoliste Pentru realizarea obiectivului său, obţinerea unui profit total cât mai ridicat, ca şi firma din concurenţa perfectă, monopolistul compară două serii de date: cele referitoare la costuri, pe de o parte, şi cele care privesc încasările, venitul său, pe de altă parte. Curbele costurilor unitare, cel puţin ca formă, nu diferă de cele ale unei firme din situaţia de concurenţă perfectă. În schimb, datele referitoare la încasări diferă fundamental. 7.2.1. Curba cererii sau încasării medii (a preţului de vânzare) şi curba încasării marginale în cazul monopolului În condiţiile concurenţei perfecte, aşa cum s-a văzut în capitolul anterior, curba cererii bunului pentru fiecare firmă era perfect elastică, identificându-se cu dreapta preţului de echilibru al pieţei, care nu putea fi influenţat prin variaţiile ofertelor individuale. Şi-atunci, încasarea marginală era constantă, egală cu preţul de vânzare.
2
John Sloman, Economics, Second Edition, Prentice Hall/Harvester Wheatsheaf, London, New York, ...,
Munich, 1995, p.226-228.
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
Pe piaţa dominată de monopol, oferta monopolistului este de fapt oferta pieţei, care se află în faţa cererii totale a pieţei pentru bunul respectiv. De aceea, orice creştere a ofertei monopolistului, dacă cererea pieţei rămâne neschimbată, va determina o reducere a preţului de vânzare, conform tabelului 7.1. şi fig. 7.1.
Vânzând o bucată, monopolistul încasează 55 unităţi monetare (u.m.). Vânzând două bucăţi, preţul (încasarea medie) scade la 50 u.m., dar nu numai pentru a doua bucată, ci pentru ambele, astfel încât încasarea totală este de 2 x 50 = 100 (u.m.). Deci, pentru a doua bucată, monopolistul realizează o încasare suplimentară (adică încasarea marginală) de 100 - 55 = 45 (u.m.), mai mică decât preţul de vânzare (încasarea medie) de 50 u.m. De ce? Fiindcă, vânzând două bucăţi în loc de una, monopolistul îşi măreşte încasarea totală cu dreptunghiul DEGF haşurat, pierzând însă pentru prima bucată dreptunghiul ACDB haşurat. De aceea, încasarea marginală este mereu inferioară încasării medii sau preţului de vânzare când monopolistul îşi sporeşte volumul vânzărilor pe piaţă. El nu poate impune pe piaţă, concomitent, şi cantitatea vândută şi preţul, ci doar unul din aceste elemente. Celălalt este la dispoziţia cumpărătorilor. Ca urmare, curba încasării medii (dreapta D1 din fig. 7.1.) este distinctă şi deasupra curbei încasării marginale (dreapta D2 din fig. 7.1.). 7.2.2. Determinarea cantităţii pe care o oferă monopolistul pentru maximizarea profitului său total în cazul monopolului, creşterea producţiei destinate vânzării va continua până la cantitatea pentru care încasarea marginală devine egală cu costul marginal, asigurându-se astfel maximizarea profitului total. Este aceeaşi condiţie ca şi în cazul concurenţei perfecte, numai că, de această dată, curba încasării marginale este diferită de cea a preţului de vânzare. Grafic, determinarea cantităţii la care se va opri monopolistul şi modul de fixare a preţului pe termen scurt sunt prezentate în fig. 7.2.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
Explicarea este asemănătoare celei din cazul firmei în concurenţă perfectă. Dacă monopolistul îşi stabileşte producţia iniţială la 0Q0, costul marginal este segmentul Q0A, costul mediu - Q0B, încasarea marginală - Q0C, preţul de vânzare - Q0D. Pe fiecare bucată vândută obţine în medie un profit egal cu segmentul BD, iar pentru ultima bucată produsă realizează profitul AD. Aceste rezultate îl incită să mărească producţia până la OQe. La această cantitate, costul marginal QeE egalează încasarea marginală. Pentru ultima bucată fabricată şi vândută nu se mai obţine câştig, dar profitul corespunzător tuturor celorlalte bucăţi este substanţial, aşa cum ne indică suprafaţa haşurată F'FGG' din fig. 7.2. (Profitul total este produsul dintre profitul mediu - FG - şi cantitatea OQe; dar segmentul OQe este egal cu segmentul FF', aşa că, FG ⋅ OQe = FG ⋅ F ' F = aria dreptunghiului F ' FGG ' . Dacă ar continua să mărească producţia, de exemplu până la cantitatea OQ1, pentru fiecare bucată fabricată şi vândută peste cantitatea OQe încasarea marginală ar fi mai mică decât costul marginal, ceea ce ar avea ca rezultat diminuarea profitului total. La cantitatea OQ2 monopolistul n-ar mai obţine profit din activitatea sa, iar peste acest volum al producţiei, de exemplu la OQ3, ar înregistra pierderi. De aceea, monopolistul îşi va readapta producţia la cantitatea OQe, care corespunde egalităţii dintre costul marginal şi încasarea marginală, asigurând maximizarea profitului total şi realizarea echilibrului firmei monopoliste. Preţul de vânzare tinde să se stabilizeze la nivelul QeG, mult superior încasării marginale, cât şi costului mediu, favorizând astfel obţinerea unui profit ridicat de monopol. Mecanismul fixării preţului pe termen scurt şi realizării echilibrului monopolistului poate fi mai uşor înţeles din exemplul numeric redat în tabelul 7.2. şi reprezentat grafic în fig. 7.3.
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
Se observă, atât din tabel, cât şi din reprezentarea grafică, faptul că profitul total atinge maximul său la un nivel ceva mai mare de 690 mii u.m. Acesta corespunde unei cantităţi produse şi aduse pe piaţă de 5 mii - 6 mii buc. (probabil 5.500 buc.) şi unui preţ de echilibru care, aşa cum rezultă din grafic, tinde spre 300 u.m./buc. Profitul total maxim este evidenţiat prin suprafaţa APeB'B haşurată. Cantitatea de echilibru corespunde, într-adevăr, punctului de intersecţie al curbelor încasării marginale şi costului marginal, adică nivelului la care Costul marginal = încasarea marginală. În aceste condiţii, preţul de vânzare (QeA de pe grafic) este superior atât încasări marginale (QeC) cât şi costului mediu (QeB), permiţând obţinerea unui profit ridicat de monopol. 7.3. Mecanismul formării preţului de monopol pe termen lung şi al realizării echilibrului ramurii monopolizate Pe termen lung, când monopolistul poate mări numărul uzinelor în care produce bunul respectiv, creşterea producţiei şi deci a ofertei totale pe piaţă va trebui să ţină
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
seama de reacţia cumpărătorilor, manifestată prin variaţia preţului de vânzare. De aceea, în realizarea echilibrului pe termen lung este necesară luarea în considerare a costurilor medii, monopolistul urmărind ca prin oferta sa unică să nu determine diminuarea preţului de vânzare sub minimul costului mediu al producţiei sale, ci, dimpotrivă, să-l menţină la un nivel superior, convenabil obţinerii unui profit total ridicat. Pentru aceasta, el poate acţiona fie reducând oferta pe piaţă prin diminuarea producţiei sau creşterea stocurilor, fie sporind oferta prin majorarea producţiei sau diminuarea stocurilor3. Până aici s-a presupus că monopolistul urmăreşte încasarea unui profit total maxim. Dacă însă luăm în considerare şi alte posibile mobiluri, în funcţie de natura monopolistului, analiza se complică. Maximizarea profitului total este un obiectiv specific monopolurilor private. Nici acestea însă nu-l pot realiza pe deplin, din cel puţin două serii de motive: - pe de o parte, având o imagine nu totdeauna suficient de exactă asupra cererii de pe piaţă, monopoliştii pot constata postfactum că sporirea ofertei lor a determinat scăderea preţului de vânzare sub nivelul convenabil lor, provocând astfel diminuarea profitului total aşteptat; - pe de altă parte, monopolurile nu au nici pe departe libertatea deplină de acţiune. Ele trebuie să ţină seama de interesele consumatorilor, de opinia publică, fiindcă, altfel, riscă intervenţia autorităţilor abilitate ale statului. În ceea ce priveşte situaţia monopolurilor publice, doar unele monopoluri fiscale pot urmări maximizarea încasării totale (cum este, de exemplu, monopolul tutunului), deşi autoritatea publică trebuie să ţină seama, şi ea, de anumite restricţii, în special de reacţia consumatorilor care au şi calitatea de alegători. Dacă mobilul sau scopul monopolului public va fi limitarea drastică a consumului unor bunuri nocive sănătăţii (cum ar fi, de exemplu, băuturile alcoolice asupra cărora este impus, în multe ţări monopolul statului), preţurile de vânzare se pot fixa la niveluri ridicate, mult mai mari decât costurile, pentru a descuraja cumpărarea lor. Dacă monopolul public ar avea ca scop doar asigurarea pentru societate sau pentru un anumit domeniu a unor servicii de bună calitate, fără a urmări profitabilitatea, volumul producţiei poate creşte până la cantitatea la care preţul de vânzare egalează costul mediu, când nu se mai obţine nici profit, dar nici pierdere (Segmentul OQ2 din fig. 7.2.). Dacă pentru desfăşurarea activităţii sale monopolul beneficiază de o subvenţie, volumul producţiei poate creşte dincolo de nivelul care egalează preţul de vânzare cu costul mediu, deci în zona pierderilor totale, în limita mărimii subvenţiei primite. Din punctul de vedere al analizei dinamice, adoptarea deciziilor ţine seama, desigur, de anticipările pe care le fac monopoliştii în legătură cu evoluţia factorilor care-şi exercită influenţa asupra celor două serii de date: costuri şi incasări. De această dată, anticipările aparţin unui singur subiect economic, chiar dacă acesta poate fi asistat de consultanţi de specialitate. Ca urmare, o decizie adoptată eronat, pe baza unor anticipări neconfirmate, poate genera consecinţe mult mai grave asupra echilibrului ramurii monopolizate sau chiar al economiei naţionale decât în cazul concurenţei perfecte, când efectele erorii unei firme puteau fi uşor compensate de succesul celorlalte, fără consecinţe vizibile asupra ramurii.
3
x x x, Economia Politicå, Editura Economicå, Bucureşti, 1995, p.199.
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
8. OLIGOPOLUL ŞI CONCURENŢA MONOPOLISTICĂ 8.1. Concurenţa imperfectă, caracteristici generale În prezent, ţările cu economie de piaţă se caracterizează prin aşa numita concurenţa imperfectă, care, aşa cum o definea J. Robinson, este "o concurenţa reieşită din îmbinarea caracterelor celor două situaţii opuse pe piaţă: concurenţa şi monopolul"1. Concurenţa imperfectă desemnează situaţia de piaţă în care unităţile economice producătoare sunt capabile să influenţeze prin acţiunile lor preţul produselor, adesea diferenţiate. În acest caz, una, mai multe, sau toate condiţiile concurenţei perfecte nu sunt respectate: • Atomicitatea participanţilor - în realitate numărul de vânzători şi cumpărători variază, ei nu sunt de mărime, putere şi competitivitate egală; • Fluiditatea pieţei - libera alegere a partenerilor participanţi la schimb este limitată atât prin factori obiectivi (apropierea geografică, aprovizionare, servicii legate de vânzare etc.) cât şi subiectivi (importanţa consideraţiilor personale în relaţiile dintre vânzători şi cumpărători, afinităţi psihologice etc.); • Mobilitatea factorilor de producţie - este imperfectă, existând dintotdeauna o anumită rigiditate ce ţine atât de factorul capital, cât şi de factorul muncă. În ceea ce priveşte capitalul, creşterea producţiei în cazul urcării preţurilor impunea noi capacităţi de producţie, ceea ce determina o cerere suplimentară de capital fix, a cărui producere necesita un anumit interval de timp şi, drept umare, producţia respectivă nu putea fi sporită în acea perioadă, iar anumite nevoi nu erau satisfăcute. Invers, în cazul scăderii preţurilor, se impunea reducerea producţiei, ceea ce implica oprirea anumitor capacităţi de producţie, închiderea unor unităţi economice, dar antreprenorii, urmărind să amortizeze capitalul fix în continuare, produceau mai departe acele bunuri. Nici factorul muncă nu este mai suplu. Lucrătorii nu pot trece, în orice moment, de la o producţie la alta, la o anumită fluctuaţie a preţurilor, fiind legaţi de anumite activităţi prin calificare, aptitudini, obiceiuri etc. • Transparenţa pieţei - agenţii existenţi pe piaţă dispun de o informaţie incompletă, de obicei aceasta este orientată prin acţiunea deliberată a vânzătorilor. Concurenţa se desfăşoară nu numai prin preţ, ci şi prin alte mijloace ca: lansarea de noi produse, design, reclamă, publicitate, servicii la vânzare şi pe parcursul utilizării etc. • Omogenitatea produsului - se accentuează diferenţierea între produse ce satisfac aceeaşi nevoie. Această diferenţiere poate fi obiectivă (caracteristicile produsului, prezentare, condiţii de vânzare) sau subiectivă (sensibilitatea la publicitate). Se consideră că principalele forme ale concurenţei imperfecte sunt oligopolul şi concurenţa monopolistică. 8.2. Oligopolul 8.2.1. Oligopolul - concept şi caracteristici Cuvântul oligopol derivă de la termenul grecesc "oligos" (puţin) şi "polist" (vânzător), având, în acest caz, sensul de "câţiva vânzători pentru un anumit produs dat".
1
Robinson J., Economics of Imperfect Competition, London, Mac. Milliam, 1923, p.3.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
Oligopolul este o formă a concurenţei imperfecte în care există un număr limitat de producători, care deţin o parte importantă din piaţa unui produs şi reuşesc să influenţeze formarea preţului în scopul maximizării profitului. Ca formă a concurenţei imperfecte oligopolul poate exista nu numai pentru ofertă, ci şi pentru cerere. Un oligopol va fi de ofertă când pe piaţă se întâlnesc puţini ofertanţi. Dacă un număr redus de cumpărători pot cumpăra bunul sau serviciul produs de un mare număr de ofertanţi, suntem în situaţia de oligopol al cererii, denumit şi oligopson. Oligopolul bilateral reprezintă situaţia în care pe piaţă există un număr mic atât de vânzători cât şi de cumpăratori. Caracteristica principală a structurilor de piaţă de tip oligopolistic este interdependenţa acţiunilor diferiţilor producători. Pe acest tip de piaţă preţurile produsului, cantitatea vândută, profitul realizat de o firmă, depind, nu numai de cerere, ci şi de reacţiile celorlalte firme la deciziile sale. Vânzările fiecărei firme depind nu numai de preţul propriu ci şi de cel al concurenţilor săi. Fiecare firmă încearcă să impună propriul preţ sau, dimpotrivă, suportă preţul altora. Poziţia fiecărei firme pe piaţă este, în acest caz, departe de cea de monopol absolut, când ea fixează cantitatea ce trebuia produsă şi, în acelaşi timp, preţul ce să-i permită maximizarea profitului. În cazul oligopolului, fiecare firmă poate fixa cantitatea pe care o oferă pe piaţă, însă, preţul de vânzare şi, deci şi profitul fiecăreia, depind de deciziile celorlalte firme producătoare ale aceluiaşi produs. Există în acest caz o funcţie de reacţie. Oligopolul se poate prezenta sub mai multe forme. În funcţie de faptul dacă oferă sau nu produse diferenţiate există două tipuri de oligopol. Un prim tip, în care oligopolişti pot fi un număr limitat de firme ale căror produse nu sunt diferenţiate. Nici una dintre aceste firme nu poate fi calificată drept monopolistă, dar, întrucât nu există decât un număr limitat de producători, fiecare dintre ei este susceptibil de a exercita o influenţă destul de apreciabilă asupra preţului de piaţă. Această primă categorie de oligopolişti se întâlneşte frecvent în diferite ramuri ale industriei, ale căror produse sunt destul de omogene şi unde unităţile sunt de dimensiuni mari (de exemplu: industria aluminiului, a oţelului etc.). Un al doilea tip, în care oligopolişti pot fi un număr limitat de firme ce oferă produse diferenţiate, dar care domină împreună ramura respectivă (de exemplu: industria automobilului, a aparatelor electrice, maşinilor -unelte, băuturilor alcoolice, produselor chimice etc.). În ambele tipuri fiecare firmă oligopolistă este dependentă şi deci sensibilă la modificarea unor decizii ale concurenţilor săi privind preţul sau cantitatea produsă. Ea este obligată să prevadă reacţiile celorlalte şi să ţină seama de ele. Subliniind relaţia dintre dimensiunile firmei şi mecanismul formării preţurilor, John K. Galbraith arată: "cu cât este corporaţia mai mare cu atât este mai mare puterea pe care ea o are; o putere mai mare asupra preţurilor .... şi, de asemenea asupra costurilor salariale, a guvernului şi, în fine, asupra câştigurilor sale"2. După numărul firmelor ce se află în concurenţă pe o anumită piaţă, putem vorbi de duopol - când sunt doi producători şi oligopol propriu-zis - când sunt mai mulţi producători. Până de curând teoria oligopolului a fost prezentată pornind de la cazul duopolului. În caz de oligopol propriu-zis se poate generaliza teoria duopolului, mai ales că între diferite firme se încheie alianţe. Pentru a se măsura influenţa unei firme asupra alteia se determină elasticitatea încrucişată, care ia forma a doi coeficienţi: coeficientul de substituire şi coeficientul de repercursiune.
2
Galbraith J.K.; Salinger N., Almost Everyone's Guide to Economics, New York, Batham Books, 1989, p.49-
50.
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
• Coeficientul de substituire exprimă influenţa preţurilor practicate de o firmă (J) asupra cantităţilor oferite de o altă firmă (I) şi se determină prin formula: ΔOi ΔPj ΔOi Pj (8.1.) : Eij = = ⋅ ΔPj Oi Oi Pj unde: Eij - reprezintă efectul variaţiei relative a preţului Pj - preţul practicat de firma J - asupra cantităţii relative oferite de firma I; ΔOi - variaţia ofertei firmei I; Oi - oferta iniţială a firmei I; ΔPj - variaţia preţului firmei J; Pj - preţul iniţial practicat de firma J. Corespunzător, Eji reprezintă efectul variaţiei relative a preţului Pi practicat de firma I asupra cantităţii relative oferite de firma J.
E ji = ΔO j ΔPi ΔO j Pi = ⋅ : O ji Pi ΔPi O j
(8.2.)
În funcţie de valorile luate de aceşti doi coeficienţi de elasticitate încrucişată se poate determina acţiunea reciprocă a celor două firme, una asupra celeilalte: a) dacă Eij = 0, înseamnă că preţurile firmei J nu au nici o influenţă asupra cantităţii vândute de firma I; b) dacă 0 < Eij < î, înseamnă că preţurile firmei J influenţează asupra cantităţii vândute de firma I; c) dacă Eij →î, înseamnă că preţurile firmei J au o influenţa foarte puternică asupra cantităţii vândute de firma I. O creştere, chiar foarte mică, a preţurilor firmei J, face ca vânzările firmei I să tindă spre infinit şi invers, o scădere a preţului firmei J determină reducerea puternică a vânzărilor firmei I. • Coeficientul de repercursiune exprimă efectul variaţiei relative a cantităţilor oferite de o firmă (J) asupra modificării relative a preţului practicat de firma I şi se determină astfel: ΔP ΔO j ΔPi O j (8.3.) eij = i : = ⋅ Pi O j ΔO j Pi La fel eji reprezintă efectul variatiei relative a cantităţii oferite de firma I asupra modificării relative a preţului practicat de firma J. ΔPj ΔOi ΔPj Oi (8.4.) : e ji = = ⋅ Pj Oi ΔOi Pj În funcţie de valorile acestor coeficienţi pot exista două cazuri: a) când eij > 0, atunci preţurile firmei I sunt influenţate de cantităţile oferite de firma J; b) când eij = 0, atunci nu există interdependenţă între preţurile firmei I şi cantităţile oferite de firma J. Aceste interdependenţe între firme aflate în situaţie de oligopol pot antrena o serie de negocieri şi acorduri între ele în vederea coordonării acţiunilor lor. Poate apare şi o situaţie de coordonare parţială şi spontană, prin care fiecare firmă se adaptează la comportamentul celorlalte. În acest caz, la o firmă se formează atitudinea de leader, iar celelalte adoptă o poziţie de satelit. În sfârşit, acţiunea unei firme asupra celorlalte poate fi o acţiune automată sau o acţiune de conjunctură.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
8.3. Concurenţa monopolistică Concurenţa monopolistică se caracterizează prin existenţa mai multor producători, care deţin însă o pondere mai mică pe piaţă, diferenţierea produselor, inexistenţa unor restricţii la intrarea în ramură a altor firme şi un anume control al preţurilor. Acest tip de concurenţă prezintă elemente ce apar la cele două forme de piaţă analizate anterior, concurenţa perfectă şi monopolul absolut, de unde şi denumirea de concurenţă monopolistică. După cum aprecia Fr. Perroux, "în epoca în care monopolul şi concurenţa erau opuse ca focul şi apa ,,,, trebuia un suflu pentru a susţine şi a proba că monopolul şi concurenţa desemnează familii de forţe perfect compatibile, din care este necesar a repera combinaţii în proporţii variabile, în vederea stabilirii de scheme inteligibile ale realităţii"9. În plus acest cadru de analiză ne permite o apropiere mai mare de realitatea economică unde concurenţa şi monopolul se întrepătrund de fiecare dată când pe lângă variabilele de acţiune tradiţionale, preţul şi cantitatea, se introduce concurenţa prin produse, diferenţierea produselor şi mărcilor de fabrică, ce sunt elemente esenţiale ale activităţii economice contemporane. În acest caz, cererea este individualizată, datorită legăturilor de interdependenţă pe care le creează diferenţierea produsului şi raporturilor personale existente între producătorii şi cumpărătorii acestuia. Drept urmare, fiecare producător dispune de o clientelă ce este legată de tipul de produs pe care îl furnizează. Situaţia fiecărui producător este, în mod aparent, analoagă celei unui monopol. Fiecare urmăreşte să înlăture o parte din cererea de produse care le pot substitui pe ale sale printr-o politică de vânzare (publicitate, promovarea vânzării etc.) Această politică antrenează o creştere a cantităţilor cerute la un anumit nivel al preţului, ceea ce determină o diminuare a elasticităţii cerere - preţ. Însă, fiecare producător nu dispune decât de un monopol precar pe piaţă. Poziţia sa poate fi suprimată prin reacţiile concurenţilor săi: schimbările de preţuri, modificarea caracteristicilor produselor lui, o mai bună informare asupra acestor produse. Prin urmare, fiecare producător trebuie să ţină cont nu numai de elasticitatea cererii în raport cu preţul produsului său, ci, de asemenea şi în raport cu preţurile produselor substituibile furnizate de concurenţii săi, fapt ce este cunoscut sub denumirea de elasticitate cerere - preţ încrucişată. Principalele trăsături ale concurenţei monopolistice sunt diferenţierea produsului şi existenţa unui număr mare de producători. Diferenţierea produsului constă în faptul că fiecare producător, în interesul înlăturării concurenţilor săi, caută să imprime produselor sale anumite particularităţi individuale, care se pot transforma într-o superioritate monopolizată de el în lupta cu alţi producători. "Diferenţierea - spunea unul dintre cei ce au fundamentat teoretic acest tip de concurenţă - poate să se bazeze pe anumite caracteristici ale produsului însuşi ca: particularităţi garantate prin brevete exclusive, mărci de fabrică, ambalaje sau recipiente speciale sau originalitate de calitate, de model, culoare, de stil. Diferenţierea produsului poate să provină de asemenea din condiţiile care înconjoară vânzarea sa"10. Orice producător care a reuşit să atragă cumpărătorii prin anumite particularităţi ale mărfurilor sale dobândeşte un anumit monopol asupra acestei mărfi şi îl poate folosi în scopul unei anumite urcări a preţurilor. Ţinând cont de particularităţile produsului (reale sau presupuse), de cauze ce ţin de apropierea
9 10
Fr. Perroux, L'Economie du XX-e siècle, deuxieme édition argumentee, PUF, 1964, p.108. E.R. Chamberlin, La theorie de la concurrence monopolistique, PUF, 1953, p. XX-XXI.
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
geografică sau de facilităţi de desfacere, cumpărătorii preferă, chiar dacă preţul creşte, produsele ce provin de la o anumită unitate economică determinată. Datorită acestui fapt curba cererii întreprinderii nu este, ca în cazul concurenţei perfecte, înfinit de elastică în raport cu preţul (aceasta nu mai este o dreaptă paralelă cu axa absciselor). Cererea unităţii respective este funcţie descrescătoare faţă de preţ, adică, ca şi în cazul de monopol absolut, ea este determinată de preţ, dar acesta nu este singurul factor ce o influenţează. Drept urmare, nu poate fi vorba, în sens strict, de o situaţie de monopol, întrucât curba cererii întreprinderii nu este identică cu cea a ramurii, fiecare producător suportând concurenţa produselor substituibile fabricate de către alte unităţi economice. Însă, puterea firmelor este relativ însemnată. Ele nu suportă pasiv acţiunea mediului extern11. Orice firmă este capabilă să acţioneze asupra mediului pentru a-l transforma sau adapta obiectivelor sale. Ca urmare a influenţării preferinţelor cumpăratorilor prin diferenţierea produsului, curba cererii produsului firmei respective se poate deplasa spre dreapta. Deplasarea favorabilă (spre dreapta) a curbei cererii are la bază deplasarea nefavorabilă a curbei costurilor (aceasta va antrena costuri de publicitate), care se vor ridica în plan. În condiţiile aceleiaşi cereri globale, aceasta va presupune deplasarea spre stânga a curbelor cererii celorlalte firme din ramură. Cantitatea totală de produse cerută va fi redistribuită, celelalte firme fiind obligate să funcţioneze la o scară a producţiei inferioară celei ce ar corespunde costului mediu minim. O a doua trăsătură, ce reprezintă o diferenţă importantă faţă de situaţia de monopol absolut, dar o asemănare cu cea de concurenţă perfectă, este numărul mare de producători - vânzători. Deciziile fiecăruia dintre ei sunt fără consecinţe asupra situaţiei individuale a concurenţilor, chiar dacă, în ultimă instanţă, reacţiile tuturor agenţilor economici prezenţi pe piaţă au consecinţe asupra poziţiei şi profitului fiecăruia. Ceea ce deosebeşte concurenţa monopolistică de oligopol este faptul că nu există interdependenţe directe între deciziile a doi producători priviţi izolaţi. Deciziile luate de către un producător izolat nu au influenţă sensibilă asupra altor producători, deşi el suportă totuşi consecinţele deciziilor acestora şi ale tuturor cumpărătorilor. Specificul concurenţei monopolistice îşi găseşte reflectarea în modul de realizare a echilibrului. Pe termen scurt (echilibru instantaneu al firmei) preţul şi cantitatea de echilibru se determină ca şi în teoria monopolului, prin punctul de intersecţie a curbei costului marginal (Cmg) cu cea a venitului marginal (Vmg), Corespunzător acestui punct fiecare firmă va produce câte o cantitate de produse proporţională cu segmentul OQ1, pe care o va vinde la un preţ unitar proporţional cu segmentul OP1 (fig. 8.7.).
11
Båbåiţå I., Duţå. A., op.cit., p. 104.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
Profitul mediu unitar, respectiv diferenţa dintre venitul mediu (OP1) şi costul mediu (OP3), va fi proporţional cu segmentul IN sau P3P1, iar profitul total cu suprafaţa dreptunghiului NIP3P1. La acest preţ firma realizează supraprofit. Dar preţul de echilibru pe termen scurt nu este un preţ durabil. Firma nu este singura din ramură pe piaţă. Existenţa supraprofitului va atrage firme noi, ceea ce va antrena o diminuare a cifrei de afaceri a firmei respective. Drept urmare, curba cererii se va deplasa spre stânga şi în jos. De asemenea, se vor deplasa în acelaşi mod şi curbele veniturilor medii şi marginale, iar aceste mişcări vor continua atât timp cât se realizează profit, până la limita în care intervalul IN se anulează (la Vm" şi respectiv Vmg"), până când dreapta venitului mediu (Vm') devine tangentă la curba costurilor medii (Cm) în punctul S. În acest punct, în care producţia este proporţională cu segmentul OQ2, iar preţul cu segmentul OP2, profitul firmei devine nul. La acest nivel al preţului costul mediu este egal cu preţul de vânzare. Orice deplasare a curbei cererii firmei către stânga de punctul S ar antrena pierderi, deoarece curba venitului mediu ar fi pe toată direcţia sub curba costului mediu. Orice deplasare a acestei curbe spre dreapta ar semnifica apariţia supraprofitului, ceea ce ar antrena o incitare pentru intrarea de noi firme în ramură. Preţul de echilibru pe termen lung, OP2, în concurenţa monopolistică este mai mic decât preţul de monopol OP1 şi superior preţului de echilibru în condiţiile de concurenţă perfectă OP3, conform căreia oferta firmei ar trebui să fie proporţională cu segmentul OQ3, adică egală cu abscisa punctului E, în care curba costului marginal (Cmg) intersectează curba costului mediu (Cm). Se pot compara poziţiile a trei puncte E, I, S, corespunzătoare echilibrului concurenţei perfecte, echilibrului de monopol şi echilibrului concurenţei monopolistice: • Preţul OP2 corespunzător concurenţei monopolistice este intermediar între pretul OP3 rezultat în condiţii de concurenţa perfectă şi preţul OP1 determinat în condiţii de monopol; • Cantitatea Q2 corespunzătoare concurenţei monopolistice este inferioară atât cantităţii Q1 ce corespunde condiţiilor de monopol cât şi cantităţii Q3 oferite în situaţie de concurenţă perfectă. Neputându-se atinge producţia optimă Q3, iar preţul situându-se deasupra celui de echilibru (OP3), consumatorii nu-şi vor realiza maximum de satisfacţie şi vom avea de-a face cu o economie a risipei.
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
Concurenţa monopolistică pune în evidenţă, în mod particular, limitele analizei clasice, care exagera rolul preţului în modificarea cererii. În luarea deciziilor, fiecare producător caută să considere preţul doar numai una din variabilele ce condiţionează cererea pentru produsele sale, luând în consideraţie şi factori ai mediului social-economic (venituri, numărul populaţiei şi structura sa pe categorii socio-profesionale, grad de urbanizare, precum şi cei care se referă la politica unităţii respective (efectul publicitar, promovarea vânzărilor, politica de marcă etc.). Concurenţa monopolistică permite să se pună în evidenţă importanţa pe care o are concurenţa prin produse în condiţiile economiei contemporane, alături de celelalte două variabile ale concurenţei, preţul şi cantitatea produsă. În multe cazuri eterogenitatea produsului nu decurge din diferenţele de calităţi intrinseci ale acestuia (cu excepţia unor factori de diferenţiere obiectivi ce ţin de calitate, de localizare etc.), ci de diferenţele de prezentare, de mărci, condiţii de credit avantajoase, servicii post vânzare, etc, ce urmează a segmenta piaţa, a menţine clientela relativ stabilă şi a evita ca aceasta să abandoneze producătorul la cea mai mică diferenţă de preţuri. Deşi, concurenţa prin produse a înlocuit, în condiţiile epocii actuale, destul de mult concurenţa prin preţ, ea devenind o trăsatură fundamentală a concurenţei monopolistice nu trebuie totuşi pus semn de egalitate între aceasta şi diferenţierea produselor. În fapt diferenţierea produsului este mult mai largă, ea este prezentă şi în cazul oligopolului, când există pe piaţă puţini producători (diferenţa principală faţă de concurenţa monopolistică) dar unde fiecare dintre ei este preocupat de acţiunea concurenţilor săi şi, drept urmare, pentru a-şi menţine poziţiile pe piaţă caută să diferenţieze produsul. 10. TEORIA DISTRIBUŢIEI 10.2.3. Salariul şi formele sale Salariul reprezintă un venit ce revine factorului muncă ca urmare a participării lui în activitatea economică. El apare nu ca preţ al muncii, ci ca preţ al închirierii forţei de muncă, ca un preţ al serviciilor aduse de munca depusă de diferite persoane. Ca preţ plătit pentru serviciul adus de factorul muncă, salariul se stabileşte pe baza mecanismului pieţei, el fiind însă plătit după efectuarea muncii, în funcţie de rezultatele ei. Salariul este privit sub două aspecte: salariul nominal şi salariul real. Salariul nominal reprezintă suma de bani pe care lucrătorul o primeşte în schimbul forţei sale de muncă. Mărimea lui depinde de mai mulţi factori: a) valoarea forţei de muncă, adică mai concret de preţul forţei de muncă stabilit pe piaţa muncii; b) evoluţia situaţiei economice: în timpul crizelor şi recesiunilor, scăderea producţiei face ca cererea de forţa de muncă să scadă, şomajul să ia proporţii şi evident să scadă salariile. În perioada de avânt, când se înregistrează creşteri ale producţiei, cererea de forţă de muncă va fi mai mare şi ca urmare a acestui fapt, salariile vor înregistra o tendinţa de creştere; c) politica de salarizare. Ea constă dintr-un ansamblu de măsuri luate de întreprinzători sau de stat, cu privire la nivelul salariilor pe sexe, regiuni, categorii şi forme de salarizare. Salariul real reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii pe care indivizii şi le pot procura cu salariul nominal. El reflectă puterea de cumpărare a salariului nominal.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
Raporturile dintre salariul nominal şi cel real sunt în funcţie de costul vieţii şi se poate exprima astfel: S Sr = n Cv Creşterea costului vieţii neînsoţită de o sporire proporţională a salariului nominal antrenează scăderea salariului real. Dinamica salariului real este supusă acţiunii mai multor factori: a) salariul nominal care se află în raport direct proporţional cu cel real; b) preţurile mărfurilor şi a tarifelor pentru servicii, impozitele, taxele, acţionează invers proporţional asupra salariului real; c) puterea de cumpărare a banilor; la un salariu nominal dat, cu o unitate monetară se pot cumpăra mai multe sau mai puţine mărfuri, în funcţie de valoarea mai mare sau mai mică a ei; d) revendicările sindicatelor. Dar nivelul de viaţă al unei persoane este în funcţie şi de salariul social ce reprezintă unul din rezultatele cele mai evidente ale politicii de redistribuire a veniturilor. Salariul social reprezintă acea parte din venitul naţional, prin care societatea intervine pentru a spori veniturile unor categorii de salariaţi sau ale unor grupuri din cadrul acestora care se confruntă cu riscuri mai mari cum sunt accidentele de muncă, bolile profesionale, şomajul etc. Salariul social poate fi împărţit în două categorii: • salariul social afectat, reprezintă suplimentul de venit alocat în mod regulat unor categorii de salariaţi în funcţie de situaţia lor familială; • salariul social amânat, acordat pentru riscuri comune tuturor persoanelor. El se consideră amânat până la survenirea unor riscuri legate de boli, accidente, etc. De asemenea, lucrătorii pot primi şi salariul colectiv, atribuit tuturor salariaţilor unei întreprinderi ca urmare a participării la rezultatele acesteia sau prin alte facilităţi. Realitatea economică ne arată că există deosebiri naţionale între salarii determinate de o serie de factori: În primul rând, deosebirile naţionale în mărimea salariilor sunt determinate de variaţia diferită a preţului forţei de muncă de la o ţară la alta. După cum se ştie, valoarea mijloacelor de subzistenţă şi a serviciilor necesare traiului, cantitatea şi calitatea acestora depind de gradul de civilizaţie şi modul traditional de viaţă etc. componente care diferă de la o naţiune la alta. În al doilea rând, intensitatea muncii diferă de la o ţară la alta; munca intensivă dintr-o ţară, producând în aceeaşi unitate de timp mai multă valoare decât munca mai puţin intensivă din altă ţară, îşi va găsi expresia, desigur, într-o sumă de bani mai mare. În ţările dezvoltate, în care productivitatea muncii este mai mare, se produc mărfuri cu o valoare naţională pe unitate de produs mai mică decât în celelalte ţări. De asemenea, considerând identice celelalte elemente - durata zilei de muncă, intensitatea muncii, valoarea banilor etc. - capacitatea de cumpărare a salariului nominal al lucrătorilor dintr-o ţară cu o productivitate naţională a muncii mai ridicată este mai mare decât cea a muncitorului dintr-o ţară cu o productivitate a muncii mai scăzută. Deosebirile naţionale între salarii depind şi de alţi factori, diferiţi de la o ţară la alta: cererea şi oferta de forţă de muncă, conjunctura economică favorabilă sau nefavorabilă, nivelul de organizare a sindicatelor etc.
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
10.3.2. Renta funciară şi formele ei Limitată iniţial la terenurile agricole, extinsă apoi la exploatările miniere, la terenurile din construcţii, la activitatea consumatorului, a vânzătorului, de transfer de raritate, industrială sau comercială etc. renta este generalizată azi la orice bun cu calităţi deosebite folosit în activitatea economică. Renta funciară îşi are originea în raritatea terenurilor fertile, respectiv în insuficienţa ofertei de produse agricole de a satisface o cerere în creştere. Pământul constituie un factor primar al producţiei diferenţiat de ceilalţi factori în ce priveşte cantitatea disponibilă care poate fi considerată ca fiind aproximativ constantă. De asemenea, pământul se deosebeşte de celelalte resurse naturale prin faptul că pe termen scurt este posibil să se obţină un flux constant de producţie fără a se reduce cantitatea disponibilă din acest factor. O altă particularitate a pământului constă în faptul că el nu poate fi deplasat dintr-un loc în altul. Cererea pentru factorul productiv pământ constituie o cerere derivată a serviciilor pe care acesta le oferă. Curba cererii serviciilor pământului derivă din curba valorii produsului marginal al pământului. Poziţia curbei serviciilor pământului şi forma ei depind de tehnologia folosită în agricultură, de cantităţile de factori utilizaţi şi de cererea pentru produsele agricole. Fig. 10.18. reflectă curba cererii pentru serviciile pământului, DT. Oferta factorului productiv pământ se consideră, în mod tradiţional, ca fiind fixă. Dar, în realitate, aceasta nu este total inelastică. Este posibil să se obţină noi suprafeţe de pământ prin intermediul îndiguirilor, desecări etc. Pământul poate fi îmbunătăţit prin fertilizare, arat, afânat etc. În aceste condiţii oferta pentru o oarecare categorie de teren poate să crească cheltuind munca omenească pentru îmbunătăţirea lui. Desigur, putem să acceptăm că suprafaţa de pământ existentă într-o economie este în general fixa (fig.10.18.).
Curba cererii serviciilor pământului şi ofertei de pământ se intersectează în punctul E0, căruia îi corespunde pe ordonată r0 reprezentând preţul de echilibru al serviciilor pământului. Preţul r0 era denumit de economiştii clasici "renta" pământului. Proprietarul de pământ primeşte o rentă, r0 ce reflectă valoarea productivităţii pământului. Crescând cererea de produse agricole se ridică şi preţul acestora şi, în consecinţă, valoarea produsului marginal al pământului. Grafic, curba serviciilor pământului se deplasează în sus şi la dreapta şi, cum oferta de pământ este fixă, creşterea în valoarea produsului marginal al pământului se va transfera în întregime
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
asupra preţurilor primite de proprietarii de pământ, care vor spori până vor atinge o nouă situaţie de echilibru în punctul E1. Principala formă de rentă este renta funciară sau renta pământului, ce se formează în agricultură şi în silvicultură. Aceasta reprezintă o sumă de bani plătită de arendaşi proprietarului funciar pentru dreptul de a exploata pe termen limitat terenul acestuia. Renta funciară rezultă din preţul ridicat al produselor agricole a căror cerere în creştere se confruntă cu oferta puţin elastică, datorită caracterului limitat al pământului ca principal factor de producţie în agricultură. Ea este egală cu diferenţa dintre preţul de vânzare al produsului agricol şi preţul de producţie plus profitul normal al arendaşului. În agricultură suprafeţele de teren cu o fertilitate ridicată sunt limitate ca şi oferta de pământ. Există totodată diferenţe între suprafeţele de pământ privind poziţia lor faţa de pieţele de desfacere şi de aprovizionare. Parcelele de pământ cu un grad mare de fertilitate şi o poziţie favorabilă faţă de piaţă nu sunt suficiente pentru a satisface cererea de consum de produse agricole ale societăţii. Din acest motiv sunt atrase în agricultură şi terenuri cu fertilitate redusă, ceea ce semnifică faptul că la cheltuieli egale, pe terenuri diferite de fertilitate, se obţin randamente inegale. Deosebirile de fertilitate între terenuri, ca şi diferenţele de poziţie faţă de pieţele de aprovizionare şi desfacere generează renta diferenţială. Preţul de vânzare al produselor agricole se formează în mod diferit faţă de mecanismul cunoscut. Cheltuielile de producţie pe unitatea de produs vor fi mai mari pe terenurile mai puţin favorabile organizării producţiei, productivitatea muncii fiind mai mică. În cazul poziţiei mai proaste faţa de pieţe şi căi de comunicaţie, preţul mai ridicat se datoreşte cheltuielilor suplimentare de transport şi de circulaţie. În aceste condiţii, nivelul preţurilor de vânzare pe piaţă a produselor agricole va fi determinat de cheltuielile efectuate pe terenurile cu fertilitatea cea mai scăzută, sau de cele cu poziţia cea mai dezavantajoasă. Această particularitate a formării preţurilor în agricultură, duce la obţinerea unui profit suplimentar de către arendaşii care şi-au plasat capitalurile în terenuri mai avantajoase din punctul de vedere al fertilităţii, al poziţiei şi al randamentului investiţiei suplimentare. Valoarea produsului marginal pentru o suprafaţă de teren cu fertilitate mare va depăşi valoarea produsului marginal pentru o suprafaţă similară, dar cu fertilitate mai scăzută. Situaţia este asemănătoare şi în cazul diferenţei de poziţie. Pentru explicarea procesului de formare a rentei diferenţiale vom lua următorul exemplu: trei loturi egale ca suprafaţă; pe toate se investesc capitaluri egale (100 de unităţi băneşti); rata medie a profitului 20%. Condiţiile enumerate până aici sunt deci similare pentru toate loturile. Fertilitatea celor trei parcele este diferită (lotul A reprezintă un pamânt cu o fertilitate scăzută, lotul B un pământ cu fertilitate mijlocie, iar lotul C cu o fertilitate ridicată). Datorită diferenţelor de fertilitate, productivitatea muncii pe aceste trei terenuri se va materializa în cantităţi inegale de cereale, respectiv în 4, 5 si 6 tone. Pe baza acestor ipoteze, situaţia se prezintă astfel:
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
Tabelul nr. 10.1. Clasa de producţie A B C Chelt. de prod. pt. întreaga recoltă 100 100 100 Producţie de grâu (tone) 4 5 6 Rata medie a profitului 20 20 20 Profitul mediu 20 20 20 Preţul individual al întregii pe unitatea recolte de produs 120 30 120 24 120 20
În toate cele trei cazuri, arendaşul va obţine un profit de 20 dolari. Preţul unei tone de grâu de pe lotul A este de 30 de dolari, de pe lotul B de 24 dolari, de pe lotul C de 20 dolari. Preţul la care se vor vinde cele 15 tone de grâu va fi determinat de preţul individual al grâului produs pe lotul A, cu condiţia ca cererea să fie suficient de mare pentru a cuprinde produsele şi de pe lotul A. Arendaşii vor obţine următoarele sume: Tabelul nr. 10.2. Clasa de producţ ie A B C Preţul de vânzare din care: pe unit. al Compens Profitul Surplus de profit de întregii a-rea mediu faţă de profitul produs recolte capitalul mediu (renta (regulato ui diferenţială) r) investit 30 120 100 20 0 30 150 100 20 30 30 180 100 20 60
Surplusurile obţinute pe loturile B şi C (30 de dolari şi 60 de dolari) peste profitul mediu, încasate de arendaşi la vânzarea recoltei, vor fi pretinse de proprietarii acestor loturi şi vor fi însuşite sub formă de rentă funciară. Proprietarul lotului B va obţine o rentă diferenţială de 30 de dolari, iar al lotului C de 60 de dolari. Unii specialişti consideră că şi terenurile cu cea mai scăzută fertilitate sau cu poziţia cea mai proastă vor da rentă. Datorită faptului că cererea de produse agricole este mai mare în comparaţie cu oferta, preţurile acestor produse vor creşte astfel încât se va obţine un surplus de venit şi de pe aceste terenuri, surplus cunoscut sub denumirea de rentă absolută. Renta funciară absolută reprezintă suma încasată de proprietarul funciar de la arendaş drept chirie pentru terenul arendat, indiferent de calitatea şi poziţia acestuia, pentru utilizarea lui în activitatea economică. În unele situaţii poate exista şi renta de monopol. Ea este determinată de posibilitatea vânzării anumitor produse agricole la preţuri de monopol. Acest preţ, ca instrument de formare a rentei de monopol, este reglementat numai de dorinţa de a cumpăra şi de capacitatea de plată a cumpărătorilor. Renta de monopol reprezintă suma ce se încasează de proprietarii unor suprafeţe de teren de pe care se obţin produse în cantităţi foarte reduse cu calităţi excepţionale foarte căutate de consumatori.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
Renta se poate obţine şi de pe terenurile care nu sunt destinate agriculturii, cum sunt: terenurile folosite în industria extractivă, terenurile de construcţii (civile şi industriale) şi terenurile destinate turismului şi sportului. În industria extractivă se formează renta diferenţială. Exploatarea zăcămintelor se face în condiţii extrem de inegale, de aceea cheltuielile pe unitatea de produs pot fi mai mari sau mai mici. Ca urmare a condiţiilor naturale, productivitatea muncii este inegală. Întreprinderile de exploatare ce dispun de terenuri mai bune efectuează cheltuieli mai mici pe unitatea de produs decât întreprinderile care nu beneficiază de un asemenea monopol natural. Datorită faptului ca bogăţiile subsolului sunt limitate şi se exploatează în condiţii foarte diferite, preţul produselor industriei extractive este determinat de cheltuielile de producţie efectuate pe terenurile cele mai sărace, bineînţeles dacă produsele de pe terenurile respective sunt necesare satisfacerii diferitelor trebuinţe. Pe baza mecanismului specific de formare a preţului de piaţă de pe terenurile bune şi foarte bune se realizează un profit suplimentar. Cantitativ, el reprezintă diferenţa dintre preţul de vânzare şi preţurile individuale ale produselor obţinute pe terenurile bogate sau foarte bogate în anumite zăcăminte. Asemănător stau lucrurile şi în cazul diferenţei de poziţie. Premisa rentei diferenţiale o constituie, în acest caz, cheltuielile de transport şi de circulaţie mai mici, efectuate pe terenurile cu o poziţie mai bună. Pe terenurile de construcţii, renta este încasată de către posesorul suprafeţelor respective. În formarea acestei rente rolul determinant revine poziţiei. Tendinţa de creştere a rentei de pe terenurile de construcţii se datorează mai multor factori: sporirea populaţiei urbane; mărirea capitalului încorporat solului sau plasat pe suprafaţa sa (reţele de apă şi canalizare, construcţii industriale, căi ferate, etc). Renta de raritate revine posesorului de factori de producţie sau de alte bunuri economice rare, pentru a căror utilizare se plăteşte un preţ mai ridicat. Renta de transfer reprezintă suma de bani obţinută în urma modificării destinaţiei unor factori de producţie, prin care se asigură o folosire mai rentabilă a acestora. 10.3.3. Preţul pământului În economia de piaţă pământul este o marfă, se vinde şi se cumpără. Se pune deci problema preţului pământului. Preţul depinde de două mărimi: cuantumul arenzii şi rata dobânzii. R Prpå m. = d' Să presupunem că o anumită parcelă de pământ, dată în arendă, aduce proprietarului ei un venit anual de 1.000$. Preţul de vânzare al acestei parcele va trebui să fie egal cu suma care, depusă la bancă, va aduce o dobândă egală cu 1.000$. Dacă rata dobânzii este de 4%, atunci preţul pământului va fi egal cu: 1.000/4 x 100 = 25.000$. De aceea, preţul pământului este denumit rentă funciara capitalizată, adică acea rentă care fiind transformată în capital aduce deţinătorului banilor respectivi un venit egal sub formă de dobândă. Mărimea şi evoluţia preţului pământului sunt influenţate de o serie de factori: raportul dintre cerere şi ofertă; cererea şi oferta de produse agricole; mărimea şi evoluţia rentei; rata dobânzii bancare; clasa de fertilitate a solului; categoriile de folosinţa - arabil, vii, livezi, fâneţe naturale etc. 10.4.2. Dobânda, concept şi funcţii. Rata dobânzii
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
În general, dobânda este analizată în legătură cu împrumuturile băneşti şi considerată în sens restrâns, după unii autori, că reprezintă: "plata pentru o sumă împrumutată"3; "recompensă pentru renunţarea la lichiditate pe o anumită perioadă de timp"4; "preţul pe care oamenii îl plătesc pentru a obţine resursele acum în loc să aştepte până vor câştiga banii cu care să cumpere resursele; o primă plătită pentru a intra în stăpânirea curentă a resurselor"5. Dobânda, în sens larg este generalizată la totalitatea resurselor utilizate în calitate de capital. În această optică, dobânda este "un excedent ce revine sub formă de venit proprietarului oricărui capital utilizat în condiţii normale"6; este "preţul specific plătit pentru orice capital care constituie o alta categorie de factori de producţie"7. Dobânda nu este doar o caracteristică a capitalului împrumutat, ci a oricărui capital, ce determină o sporire a resurselor viitoare. Sursele capitalului de împrumut sunt următoarele: • Economiile gospodăriilor familiale concentrate în cadrul instituţiilor bancare şi utilizate de către bănci în acordarea de imprumuturi; • Economiile firmelor depuse la bănci; • Economiile guvernului care apar atunci când veniturile bugetare sunt mai mari decât cheltuielile. Aceste surse alcătuiesc oferta de capital de împrumut. Cererea de capital se manifestă din partea: • Populaţiei, ce vizează obţinerea de împrumuturi pentru procurări de bunuri de folosinţă îndelungată; • Firmele care solicită împrumuturi în vederea dezvoltării activităţilor lor; • Administraţiilor publice ce urmăresc obţinerea de împrumuturi pentru activităţile din structura lor. Oferta şi cererea de împrumuturi se întâlnesc pe piaţa capitalului de împrumut şi pot fi studiate cu ajutorul curbelor cererii şi ofertei. Dobânda are un rol important în cadrul mecanismului de funcţionare a economiei, îndeplinind următoarele funcţii: a) influenţează repartiţia factorilor de producţie, orientându-i către destinaţiile care asigură folosirea lor cea mai eficientă; b) pârghie de stimulare a economisirii unei părţi din venituri; c) modalitate de asigurare a unui profit normal băncilor; d) pârghie de redistribuire a venitului. Preţul plătit pentru a dispune timp de un an de 100 unităţi monetare este rata dobânzii. Rata dobânzii exprimă randamentul anual al fondurilor împrumutate exprimat procentual. În orice economie ea se determină ca un raport procentual dintre mărimea absolută a dobânzii anuale plătite şi creditul acordat: D d ' = ⋅100 , unde: C d' = rata dobânzii;
3 4 5 6 7
Henri Guitton, Economie politique, Dalloz, 1976, p.275. J.M. Keynes, op. cit., p.187. Paul Heyne, Modul economic de gândire, Editura Didacticå şi Pedagogicå, Bucureşti, 1991, p.203. x x x Economie politicå, op. cit., p.266. P.A. Samuelson, William D. Nordhaus, op.cit., p.834.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
D = mărimea dobânzii anuale; C = creditul acordat. Dobânda totală (D) este direct proporţională cu mărimea creditului (C), durata lui în ani (T) şi rata dobânzii (d'). d' C ⋅ T D= 100 În cadrul unei economii există o diversitate de rate ale dobânzii. Gama ratelor dobânzii depinde în principal de risc, de perioada de timp avută în vedere şi de rata inflaţiei. Rata nominală a dobânzii exprimă creşterea valorii monetare a unei investiţii. Ea ne arată câte unităţi monetare adiţionale vom dobândi în viitor dacă investim astăzi o unitate bănească. În perioada în care inflaţia se resimte în economia unei ţări, rata nominală a dobânzii trebuie corelată cu rata inflaţiei obţinându-se astfel rata reală a dobânzii.
Rata reală a dobânzii măsoară randamentul unei investiţii ca fiind creşterea cantităţii de bunuri şi servicii ce se pot cumpăra într-o anumită perioadă de timp. 10.4.3. Valoarea prezentă a fluxurilor de venituri viitoare Estimarea valorii prezente a unui venit viitor poartă denumirea de actualizare. Rata dobânzii poate fi utilizată ca rată de actualizare în ipoteza în care nu există risc şi incertitudine. Să vedem ce legătură există între productivitatea netă sau randamentul net al unei investiţii şi preţul său. Pentru simplificare, presupunem că investiţia se limitează la introducerea unei maşini într-un proces economic productiv. Ştim că productivitatea capitalului este legată de un flux viitor de output sau venit. Deci putem calcula ce valoare vom da acestui flux de output (venit) obţinut în viitor. Pentru a efectua acest calcul, vom începe cu un exemplu simplu. Considerăm o persoană care dispune de un venit limitat la 1.000 u.m. Acesta poate fi alocat creşterii consumului său sau poate fi împrumutat altei persoane. Presupunem că se va opta pentru a doua alternativă. Dacă suma de bani a fost împrumutată pentru 1 an, iar rata dobânzii anuale pe piaţă este de 10%, cel care a împrumutat banii respectivi la sfârşitul anului va înapoia 1.100 u.m. Calculul sumei de restituit s-a efectuat cu ajutorul formulei: VF = VA(1 + i) în care: VF - valoarea finală; VA - valoarea actuală; i - rata dobânzii pe piaţă. Presupunem acum că aceeaşi persoană decide să împrumute cele 1.000 u.m. pe timp de trei ani, încasând în final întregul capital şi dobânzile aferente. În acest caz, cele 1.000 u.m. vor creşte de la an la an cu rata dobânzii de piaţă. La sfârşitul primului an: VF1 = VA(1 + i) 1.100 = 1.000(1 + 0,1) La sfârşitul celui de-al doilea an: VF2 = VF1 (1 + i) 1.210 = 1.100 (1 + 0,1)
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
La sfârşitul celui de-al treilea an:
VF3 = VF2 (1 + i) 1.331 = 1.210(1 + 0,1) Dacă dorim să calculăm direct suma pe care o va percepe la sfârşitul anului trei avem: VF3 = VA(1 + i)(1 + i)(1 + i) VF3 = VA(1 + i)3 1.331 = 1.000(1 + 0,1)3 iar pentru o perioadă de n ani avem: VFn = VA(1 + i)n , de unde: VFn VA = (1 + i)n În cazul unui flux de venituri viitoare, valoarea prezentă rezultă prin însumarea valorilor prezente ale tuturor veniturilor ce se obţin în viitor. VF VF2 VFn VA = 1 + +.....+ 2 1 + i (1 + i) (1 + i)n Cum se poate observa, valoarea actualizată este invers proporţională cu rata dobânzii; cu cât mai mare va fi aceasta cu atât mai mică va fi valoarea actualizată.
10.4.7. Profitul: determinarea şi determinanţii săi Profitul este una din categoriile economice cele mai controversate din teoria economică. Pe plan teoretic nu există o definiţie unanim acceptată, în timp ce în plan contabil, profitul rezultă din contul profituri şi pierderi. 10.4.7.1. Conţinutul, rolul şi funcţiile profitului Sub raport cantitativ, în sensul larg al cuvântului, profitul este înţeles ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile efectuate de către o unitate economică. Prezenţa profitului demonstrează că agenţii economici îşi acoperă integral cheltuielile din venituri proprii şi obţin un excedent de valoare în expresie bănească. În sens restrâns, profitul reprezintă o formă importantă a produsului net care se autonomizează în procesul de repartizare şi utilizare a unei părţi din valoarea nou creată la nivel microeconomic. În literatura de specialitate, profitul, în sens general, este definit ca fiind rezultatul financiar pozitiv al unei activităţi lucrative, reprezentând diferenţa dintre încasările realizate şi cheltuielile ocazionate de aceasta. Mai mult chiar, unii autori consideră că "profitul brut reprezintă suma rezultatelor financiare pozitive într-un anumit interval de timp (lună, trimestru, an) obţinute de o persoană fizică sau juridică din sectoarele de activitate"8. Acest sens general al profitului oferă o imagine asupra modalităţilor de desfăşurare a activităţilor în unităţile economice, dacă acestea reuşesc din veniturile obţinute, în urma vânzării producţiei, să-şi acopere cheltuielile ocazionale de obţinerea producţiei respective. Profitul îndeplineşte rolul de pârghie principală şi instrument de conducere a unitătilor economice şi stimulare a lucrătorilor în desfăsurarea unei activităţi eficiente. El constituie, aşa cum sublinia Fr. Perroux "motorul esenţial al societăţii. Proprietarii, oricare ar fi ei agricoli sau industriaşi, au interesul de a produce, pe cât mai mult posibil bogăţii punând în aplicare cele mai bune mijloace. Concurenţa între ei,
8
André Page, Economie politique, Dalloz, Paris, 1979, p.80.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
fiscalitatea şi alţi factori, îi obligă să restituie o parte din acest profit colectivităţii. Cu toate că repartiţia finală a bogăţiei nu este echitabilă, eficacitatea acestui motor nu poate fi contestată"9. Mărimea şi dinamica profitului reflectă în mod sintetic calitatea întregii activităţi a unităţilor economice, constituind principalul indicator calitativ. Profitul nu poate să joace rolul de indicator calitativ şi de incitator economic - spune Jean Fourastie decât dacă se formează într-o oarecare atmosferă economică, aceea în care preţurile de cost sunt corect calculate, unde preţurile rezultă dintr-o piaţa liberă, unde preţurile de vânzare se formează fără a fi impuse de stat"10. Într-o formulare scurtă, cel mai des întâlnită, profitul sau beneficiul este venitul total minus costul total. Dacă în ceea ce priveşte venitul total nu există deosebiri de păreri, ele apar în legătură cu ceea ce reprezintă costul total în funcţie de care se precizează şi formele profitului. Din punct de vedere contabil, costul cuprinde doar cheltuielile efectuate cu factorii productivi alţii decât cei aflaţi în proprietatea întreprinzătorului şi utilizaţi în activitatea economică. Conform acestei opinii, profitul îmbracă următoarele forme11: a) profitul brut ce reprezintă cifra de afaceri minus remuneraţia aporturilor productive altele decât cele ale întreprinzătorilor; b) profitul minimal sau profitul necesar reprezintă suma remuneraţiilor minime pentru diferite aporturi productive ale întreprinzătorului şi sub care acesta încetează să-şi mai aducă contribuţia. Acest profit apare ca un agregat de mai multe remuneraţii distincte: • dobânda la capitalul propriu al întreprinzătorului calculată după rata în vigoare pe piaţa monetară; • salariul de conducere pentru munca proprie depusă în întreprindere de către întreprinzător ce este o evaluare, prin analogie, după care acesta se pune în serviciul unei terţe persoane; • chiria pentru clădirile proprii puse în serviciul activităţii economice; • dividendele plătite acţionarilor; • renta pentru pământul proprietate a întreprinzătorului utilizat de firmă. c) profitul pur, reprezintă eventualele diferenţe pozitive între profitul brut şi profitul minimal. În societăţile pe acţiuni moderne, mai multe categorii socio-profesionale obţin profit pentru că ele exercitată anumite funcţii de întreprinzător şi anume: • membrii Consiliului de administraţie: dividende, profituri speculative; • acţionarii: dividende care variază intr-o oarecare măsură in funcţie de rezultatele întreprinderii; • salariaţii superiori (managerii): participare la beneficii, gratificaţii; • întreprinderea însăşi: beneficiile nedistribuite încorporate în rezerve; • salariaţii: participare la profit etc. d) profitul de monopol care reprezintă venitul obţinut de agenţii economici ce deţin poziţii monopoliste în producţie sau pe piaţă şi vând produsele lor la preţuri de monopol. Dintre susţinătorii proeminenţi ai ideii inexistenţei profitului ci a unor venituri ce reprezintă salarii, dobânzi sau rentă, dar numite în alţi termeni se află doi mari
9 10 11
Dupå Jean Fourastié, La realité économique, Paris, 1978, p.197. Ibidem, p.184. André Page, op.cit., p.81.
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
economişti - Paul Samuelson şi William Nordhaus. După ei, beneficiile reprezintă diferenţa între veniturile totale şi costurile totale fiind un amestec de elemente eterogene. Cei doi autori se întreabă de unde provine şi în ce constă acest venit rezidual căruia i se spune profit. Acest venit trebuie privit din mai multe puncte de vedere12: • beneficiile ca randamente implicite; un venit care în mod inevitabil rezultă din aportul adus de unul sai mai mulţi factori de producţie şi care, în virtutea acestui fapt, trebuie sa le revină lor; • beneficiile ca retribuire pentru asumarea riscurilor; în economia de piaţă, unde se manifestă pentru întreprinzători permanent incertitudinea cu privire la prezent şi viitor, aceştia suportă riscul în afaceri. În aceste condiţii profitul este considerat ca răsplată pentru asumarea riscului; • beneficiile ca randamente monopoliste; venit obţinut de regulă, de către firmele care câştigă şi-şi menţin o poziţie de monopol pe piaţă. Prin manipularea preţului, dar şi a altor factori, câştigul lor este mult mai mare decât în condiţii normale, tocmai datorită poziţiei lor de monopol. Mărimea şi dinamica profitului pot fi relevate cu ajutorul a doi indicatori: masa şi rata profitului. Masa profitului este suma totală obţinută sub formă de profit de un agent economic, de o ramură sau de economia unei ţări şi stabilită ca diferenţă între venituri şi costuri. Rata profitului se determină ca un raport procentual între masa profitului şi costurile realizate pentru obţinerea acestuia, volumul capitalului sau cifra de afaceri. pr ' = P ⋅ 100 ; CP · pr ' =
P ⋅100 ; K
¸ pr ' =
P ⋅100 ; CA
în care: pr' - rata profitului; P - masa profitului; CP - costurile de producţie; K capitalul folosit; CA - cifra de afaceri. Rata profitului reflectă gradul de rentabilitate pe produs, agent economic, ramură sau economia naţională. Pentru posesorul de capital, mărimea profitului însuşit este în funcţie de mai multi factori: • nivelul costului bunului sau serviciului la producerea căruia participă capitalul, cu care este invers proporţional; • nivelul preţului de vânzare a bunului sau serviciului produs, cu care este direct proporţională; • cantitatea de bunuri sau servicii realizată cu care, de asemenea, este direct proporţională; • structura şi cantitatea bunurilor şi serviciilor realizate cu participarea capitalului ce poate exercită o influenţă direct proporţională dacă în componenţa sa sporesc produsele şi serviciile cu profit ridicat - sau invers proporţională - dacă acestea scad în favoarea celor cu profit mic; • viteza de rotaţie a capitalului, cu care este direct proporţională. Principalele funcţii ale profitului sunt următoarele: • orientare generală a activităţii economice. Profitul stimulează iniţiativa economică, atât a proprietarilor cât şi a întreprinzătorilor, el determină acceptarea
12
Paul A. Samuelson, William D. Nordhaus, op. cit., p. 844.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
riscului de către întreprinzători şi, prin aceasta, contribuie la stimularea producţiei de bunuri şi servicii; • sursă principală de autofinanţare. Profitul permite degajarea surselor necesare dezvoltării economice, finanţarea operaţiunilor riscante constituind sursa de bază a creşterii economice; • mijloc de control al eficacităţii firmelor. Profitul este indicatorul principal de care conducerea firmelor ţine seama în elaborarea politicilor şi strategiilor lor economice. El generează un spirit de economisire, transmis de la nivelul conducerii fiecărei firme până la ultimul salariat al acesteia; • instrument de stimulare economică: participarea la beneficii, stimulente materiale etc; • indicator sintetic al activităţii economice. Toate firmele, indiferent de mărimea sau forma lor, îşi organizează şi desfăşoară activitatea sub semnul profitului, urmărind profitul care se prezintă ca fiind criteriul cel mai important de apreciere a activităţii globale a acestora şi, desigur, singura sursă de dezvoltare a lor; • sursă de venit pentru bugetul statului, prin care se asigură funcţionarea unor activităţi nonprofit, dar care sunt absolut necesare pentru dezvoltarea generală a societăţii. 10.4.7.2. Maximizarea profitului În legătură cu maximizarea profitului trebuie să avem în vedere că ne referim la profitul total. În mod curent P = IT - CT, unde: P - profitul; IT - veniturile totale; CT - costurile totale. CT = PxQ şi, în consecinţă, CT = f(Q) IT = PxQ şi, în consecinţă, IT = f(Q) adică profiturile sunt în funcţie de volumul producţiei. Pentru a maximiza profitul trebuie să determinăm volumul de output pentru care diferenţa între IT si CT sa fie maximă. Prima regulă ce se impune a fi respectată de întreprindere este că nu trebuie să producă dacă încasările sale totale nu sunt egale sau superioare costurilor totale variabile (CTV). Dacă întreprinderea nu acoperă din veniturile totale costurile ocazionate de fabricarea bunurilor şi serviciilor destinate vânzării se vor înregistra pierderi. Condiţiile de maximizare a profitului sunt: • CMa = IMa; • CMa să fie crescătoare; în care: CM - costurile marginale; IMa - veniturile marginale. Plecându-se de la aceste două condiţii, întreprinderea va maximiza beneficiile sau va minimiza pierderile. Acest aspect se poate demonstra în maniera următoare: ΔBn = Bn − Bn−1 = (ITn − CTn ) − (ITn−1 − CTn−1 ) unde ΔBn - modificarea în volumul profitului prin trecerea de la a produce n - 1 unităţi de output la n unităţi. Relaţia poate fi scrisă şi astfel: ΔBn = (ITn − ITn−1 ) − (CT1 − CTn−1 ) atunci: ITn − ITn−1 = IMan , şi CTn − CTn−1 = CMan
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
în consecinţă: ΔBn = IMan − CMan . De aici se deduce că DBn este mai mare decât zero. IMan > CMan. Aceasta presupune că întreprinderea poate să crească profitul sporind outputul. Folosind derivatele, această condiţie se poate exprima astfel: dB dIT dCT dIT dCT = − =0 ⇒ = ; IMa = CMa dQ dQ dQ dQ dQ În consecinţă, presupunând că este interesată să producă (IT ≥ CTV), întreprinderea poate creşte volumul producţiei dacă venitul marginal este superior costului marginal (IMa > CMa) si va face acest lucru până când IMa = CMa. Dar această primă condiţie necesară nu este suficientă pentru a asigura maximizarea profitului. Este necesar, de asemenea, ca panta curbei CMa să fie deasupra pantei curbei IMa. În mod formal, a doua condiţie este: d 2 B dIMa dCMa = − <0 d 2Q dQ dQ sau dIMa dCMa < dQ dQ Fig. 10.22 arată mai clar a doua condiţie de maximizare a profitului.
Curba CMa are forma tipică de U. Curba cererii D este total elastică. Prima condiţie a maximizării profitului (IMa = CMa) se indeplineşte atât în outputul Q0 cât şi în Q1. Desigur, întreprinderea nu şi-a maximizat profitul pentru cantitatea Q0 produsă, dimpotrivă la acest nivel de producţie ea va înregistra pierderi, adică CT > IT (suprafaţa abQ0O este sub curba CMa, care reprezintă costurile totale şi este superioară suprafeţei P0bQ0O aflată sub curba IMa ce reprezintă veniturile totale). La nivelul de producţie Q2 întreprinderea obţine întotdeauna pierderi, adică suprafaţa abcQ20 a costurilor totale este superioară suprafeţei P0bdcQ20 a încasărilor totale. Firma va continua să crească producţia mai mult de la Q2 până la Q1, deoarece la acest nivel de output IMa > CMa, iar fiecare unitate adiţională de producţie între aceste nivele adaugă profit.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
Beneficiile sunt reprezentate prin suprafaţa egf. Între Q3 şi Q1 costurile totale sunt reprezentate prin suprafaţa gfQ1Q3 fiind mai mici decât încasările totale reprezentate prin suprafaţa efQ1Q3; diferenţa dintre ele reprezintă beneficii (suprafaţa efg). La nivelul de output Q1, întreprinderea maximizează profitul. Acestea sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite de agenţii economici dacă doresc să maximizeze profitul. Condiţiile prezentate sunt aplicabile la toate întreprinderile oricare ar fi tipul de piaţă în care ele acţionează.
III. TEORIE MACROECONOMICĂ
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ 11. INTRODUCERE ÎN MACROECONOMIE
11.4. Măsurarea rezultatelor macroeconomice. Indicatorii macroeconomici sintetici
11.4.1. Măsurarea rezultatelor: funcţii, sisteme de calcul, principii şi metode
Rezultatele activităţii la nivel de ansamblu al economiei naţionale dintr-o perioadă de timp determinată, de regulă un an, se reflectă cifric prin indicatori macroeconomici. Măsurarea rezultatelor economice prin asemenea indicatori îndeplineşte o serie de funcţii esenţiale: a) Indicatorii macroeconomici au rolul de evidenţă statistică, prin care se sintetizează informaţiile privind rezultatele activităţilor dintr-o economie naţională, într-o perioadă determinată, măsurând potenţialul său economic; b) Pentru agenţii economici ei constituie punctul de plecare în luarea deciziilor privind dimensiunea, structura şi calitatea ofertei şi cererii de bunuri economice viitoare, şi pe baza acestora atragerea şi utilizarea factorilor de producţie; c) Pe baza lor se fac comparaţii internaţionale, prin care se pun mai bine în evidenţă valoarea performanţelor obţinute pe plan naţional, nivelul de dezvoltare economică atins de o ţară şi locul ei în economia mondială. Măsurarea rezultatelor de ansamblu ale economiei naţionale se bazează pe o anumită teorie şi concepţie metodologică. Sub acest aspect s-au distins două sisteme: sistemul conturilor naţionale (SCN) - specific ţărilor cu economie de piaţă şi sistemul producţiei materiale (SPM) folosit în ţările cu economie centralizat planificată. a) Primul sistem se fundamentează pe teoria factorilor de producţie elaborată de către Jean Baptiste Say, conform căreia fiecare factor este recompensat în funcţie de contribuţia sa la activitatea economică. Prin urmare, în calculul indicatorilor macroeconomici se porneşte de la veniturile factorilor de producţie. b) Cel de-al doilea sistem are la bază teoria muncii productive, conform căreia munca depusă în sfera producţiei materiale, inclusiv în domeniul serviciilor de producţie crează bunuri economice, deci este productivă. Deşi, între timp, această teorie a evoluat, în sensul lărgirii sferei de cuprindere a muncii productive, totuşi, cele mai multe dintre activităţile din domeniul serviciilor nemateriale (servicii de consum, servicii publice etc.) sunt considerate în continuare neproductive. Indicatorii macroeconomici calculaţi în cadrul acestui sistem (Produsul social, Venitul naţional etc.) au o sferă de cuprindere mai mică faţă de cei calculaţi prin sistemul conturilor naţionale. Sistemul producţiei materiale a fost caracteristic fostelor ţări socialiste şi pe măsura tranziţiei lor la economia de piaţă este înlocuit cu sistemul conturilor naţionale, ai cărui indicatori sunt urmarea evaluării tuturor bunurilor materiale şi serviciilor materiale şi nemateriale obţinute în activitatea economică într-o perioadă dată (de regulă un an). Măsurarea rezultatelor macroeconomice prin sistemul conturilor naţionale se bazează pe o serie de principii: a) se evaluează ansamblul activităţii economice, activitatea productivă fiind extinsă şi asupra serviciilor nemateriale, legate de consumul populaţiei şi al administraţiei de stat;
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
b) indicatorii sintetici de rezultate cuprind numai bunurile şi serviciile care sunt vândute pe piaţă. Drept urmare, ei nu includ bunurile şi serviciile produse de menaje şi care nu sunt destinate vânzării, serviciile membrilor de familie pentru întreţinerea gospodăriei; c) produsele şi serviciile se includ în calcul numai în condiţiile în care sunt urmarea activităţii în intervalul de timp pentru care se determină respectivii indicatori. Nu sunt luate în calcul bunurile şi serviciile care reprezintă revânzări, când tranzacţiile sunt doar o schimbare a titlului de proprietate; d) rezultatele activităţilor economice măsoară numai valoarea bunurilor şi serviciilor pentru uz final, (cu excepţia Produsului Global Brut). Pentru a se evita înregistrările repetate, nu se include în calcul consumurile intermediare - adică bunurile materiale şi serviciile consumate în perioada respectivă în vederea producerii altor bunuri materiale şi servicii; e) evaluarea rezultatelor făcându-se pornind de la veniturile factorilor de producţie antrenaţi în activitatea economică, nu include transferurile băneşti care au loc între agenţii economici sub forma pensiilor, ajutoarelor de şomaj, burse, alocaţii de la guvern etc. care nu sunt însoţite de un flux invers de bunuri materiale şi servicii; f) delimitarea rezultatelor în funcţie de teritoriul pe care-şi desfăşoară activitatea agenţii economici. Însumarea rezultatelor activităţii tuturor agenţilor economici din interiorul ţării conduce la obţinerea produsului sau venitului intern. Dacă se elimină rezultatele agenţilor economici străini de pe teritoriul ţării pentru care se face calculul şi se adaugă rezultatele agenţilor naţionali care îşi desfăşoară activitatea în afara ţării, rezultă indicatori care evidenţiază produsul sau venitul naţional. g) În funcţie de sistemul de evidenţă şi de măsurare utilizat, rezultatele macroeconomice se exprimă prin indicatori economici în formă brută (se includ alocaţiile pentru consumul capitalului fix) şi netă (nu se includ alocaţiile pentru consumul capitalului fix). Indicatorii care reflectă rezultatele macroeconomice determinaţi prin sistemul conturilor naţionale pot fi calculaţi prin trei metode7: a) metoda de producţie - prin care are loc agregarea produselor şi serviciilor finale obţinute de agenţii economici în perioada de calcul (de regulă un an). Prin această metodă, din valoarea totală a producţiei se elimină consumul intermediar, iar în cazul indicatorilor în formă netă se exclud şi alocaţiile pentru consumul capitalului fix; b) metoda utilizării producţiei finale - ce constă în agregarea cheltuielilor totale ale agenţilor economici cu bunuri materiale şi servicii ce compun producţia finală. Se însumează cheltuielile menajelor pentru bunuri materiale şi servicii de consum, cheltuielile publice pentru bunuri materiale şi servicii, cheltuieli pentru bunuri de investiţii şi exportul net (diferenţa dintre export şi import); c) metoda costurilor sau valorii adăugate - prin care se însumează elementele care reflectă compensarea factorilor de producţie (salariu, profit, dobândă, rentă etc.), alocaţiile pentru consumul de capital fix (forma brută a indicatorilor) şi impozitele indirecte (cu excepţia venitului naţional). 11.4.2. Indicatorii macroeconomici Pe baza informaţiilor oferite de contabilitatea naţională, se calculează, în principal, următorii indicatori sintetici ce reflectă rezultatele macroeconomice.
7
Lazår C., Gorincu Gh., Enache L. Teorie economicå generalå, Economica, Bucure¿ti, 1993, p.157 - 158.
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
• Produsul global brut (PGB) - ce exprimă valoarea totală a bunurilor materiale şi serviciilor obţinute într-o anumită perioadă, de regulă, un an. Se calculează ca sumă a producţiei brute de bunuri materiale şi servicii realizate de toate sectoarele naţionale, cu sau fără caracter de marfă, într-o perioadă de timp (de regulă un an).
PGB = ∑ PGi = ∑ PFi + ∑ Ci
i =1 i =1 i =1 n n n
(11.2.)
unde: PGB - produsul global brut PGi - produsul global realizat în fiecare sector de activitate PFi - produsul final realizat în fiecare sector de activitate Ci - consumul intermediar din fiecare sector de activitate i = numărul de sectoare economice. PGB cuprinde o serie de înregistrări repetate, incluzându-se şi valoarea bunurilor materiale şi serviciilor primite de la alţi producători şi folosite pentru producerea de noi bunuri economice (consumul intermediar - respectiv materii prime, materiale, energie, semifabricate etc.). • Produsul intern brut (PIB) - exprimă valoarea brută de piaţă a bunurilor economice finale produse în interiorul unei ţări într-o anumită perioadă, de regulă, un an, de către agenţii economici autohtoni şi străini. Baza de calcul a acestui indicator o constituie valoarea adăugată brută a agenţilor economici interni sau cheltuielile efectuate în economie pentru bunuri finale. Atributul de brut provine de la faptul că se cuprind şi alocaţiile pentru consumul de capital fix (amortizarea). Sunt avute în vedere numai produsele şi serviciile finale, adică ajunse, în cadrul acelei perioade, în ultimul stadiu al circuitului economic. Prin urmare, el se determină pornind de la PGB din care se scade consumul intermediar: PIB = PGB − Ci (11.3.) unde: PIB - produsul intern brut; Ci - consumul intermediar. PIB este evaluat la preţurile pieţei. Bunurile materiale şi serviciile finale cuprinse în acest indicator sunt destinate consumului personal, consumului public, formării brute a capitalului (înlocuirea şi creşterea capitalului fix şi variaţia stocurilor) şi exportului net: (11.4.) PIB = C per + C pub + FBCF + (E − I )
unde: Cper - consum personal privat; Cpub.- consum public (guvernamental); FBCF formarea brută a capitalului fix şi variaţia stocurilor; E - exportul; I - importul. • Produsul intern brut (PIB) exprimă valoarea adăugată netă de piaţă a bunurilor materiale şi serviciilor finale produse de agenţii economici autohtoni şi străini în interiorul unei ţări, într-o anumită perioadă de timp, de regulă un an. Se determină prin scăderea din PIB a consumului de capital fix (amortizarea): PIN = PIB − CCF (11.5.) unde: PIN - produsul intern net; CCF - consumul capitalului fix. • Produsul naţional brut (PNB) reprezintă valoarea adăugată brută a tuturor bunurilor materiale şi serviciilor finale obţinute de către agenţii economici autohtoni care acţionează atât în interiorul ţării cât şi în afara teritoriului naţional, într-o perioadă de timp determinată, de regulă, un an. Se determină pornind de la mărimea PIB la preţurile pieţei la care se adaugă valoarea adaugată brută a agenţilor economici autohtoni din străinătate la preţurile pieţei (Vaas) şi se scade valoarea adaugată brută a agenţilor economici străini în interiorul ţării la preţurile pieţei (Vasi): PNB = PIB + Vaas − Vasi (11.6.)
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
PNB mai poate fi determinat prin corectarea PIB cu veniturile nete primite de la restul lumii: PNB = PIB la preţurile pieţei + remuneraţiile salariale primite de la restul lumii - remuneraţiile salariale vărsate restului lumii + veniturile proprietăţii şi ale întreprinderilor primite de la restul lumii - veniturile proprietăţii şi ale întreprinderilor vărsate restului lumii. Mărimea PNB poate fi mai mare sau mai mică decât cea a PIB în funcţie de soldul (pozitiv sau negativ) dintre PIB-ul creat de agenţii economici autohtoni în străinătate şi PIB-ul creat de agenţii economici străini în interiorul ţării. Dacă soldul este pozitiv, atunci PNB este mai mare decât PIB şi invers. O diferenţă semnificativă între PIB şi PNB poate fi întâlnită, mai ales, în cazul ţărilor în curs de dezvoltare supuse fenomenului de migraţie a forţei de muncă sau aflate sub impactul firmelor multinaţionale care repatriază profitul în ţările lor de origine. Exprimând rezultatele activităţii agenţilor economici ai unei ţări, indiferent dacă îşi desfăşoară activitatea în graniţele naţionale sau în afara acestora, PNB este indicatorul care măsoară cel mai bine potenţialul economic al unei ţări şi, prin urmare, cel mai folosit în comparaţiile internaţionale. Calculat pe baza preţurilor curente dintr-un an este denumit PNB nominal, iar pe baza preţurilor comparabile (ale unui an dat) este denumit PNB real. Prin raportarea acestora se obţine deflatorul PNB, ce reliefează modificările intervenite în nivelul preţurilor sau în puterea de cumpărare a banilor. PNB nominal Deflatorul PNB = (11.7.) PNB real • Produsul naţional net (PNN) exprimă valoarea adăugată netă a bunurilor materiale şi serviciilor finale obţinute de agenţii economici autohtoni, în ţară sau în afara teritoriului naţional, într-o perioadă de timp determinată, de regulă, un an. Se determină prin scăderea din PNB a consumului de capital fix. PNN = PNB − CCF (11.8.) Dacă PNN este determinat prin utilizarea preţurilor factorilor de producţie, atunci el reflectă venitul naţional. • Venitul naţional (VN) reprezintă mărimea agregată a veniturilor obţinute de către proprietarii factorilor de producţie, ca recompensă pentru aportul acestora la producerea bunurilor materiale şi serviciilor. El exprimă atât veniturile din muncă (salarii şi contribuţii), cât şi cele din proprietate (dobânzi, dividende, rente, chirii etc.). Exprimat la preţurile pieţei, venitul naţional se determină pornind de la PNB evaluat la preţurile pieţei din care se scade consumul de capital fix. VN pp = PNBpp − CCF (11.9.) unde: VNpp - venitul naţional la preţurile pieţei; PNBpp - produsul naţional brut la preţurile pieţei. Exprimat la preţurile factorilor de producţie, venitul naţional se determină pornind de la venitul naţional evaluat la preţurile pieţei din care se scad impozitele indirecte nete. VN pf = VN pp − Iin (11.10.) unde: VNpf - venitul naţional la preţurile factorilor de producţie; Iin - impozitele indirecte nete. Dar, Iin = Ii − S (11.11.) unde: Ii - impozite indirecte; S - subvenţiile de exploatare; sau: VN pf = PNBpp − CCE − Ii + S (11.12.)
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
De mărimea şi dinamica venitului naţional depinde volumul şi dinamica cererii finale de bunuri materiale şi servicii de consum, precum şi cea de bunuri de investiţii. Dacă la venitul national se adaugă transferurile nete ale restului lumii se obţine venitul naţional disponibil: VNd = VN + Tnr (11.13.) unde: VNd - venitul naţional disponibil; Tnr - transferurile nete ale restului lumii. Însă, pe fiecare individ îl va interesa venitul personal de care el va dispune pentru a face faţă nevoilor sale. Venitul personal se determină pornind de la venitul naţional din care se scad veniturile care nu revin menajelor (aşa cum sunt profiturile nedistribuite de societăţile comerciale, impozitele asupra acestora, cotizaţii pe care societăţile comerciale le plătesc pentru asigurări sociale, etc. şi se adaugă transferurile statului spre menaje sub formă de pensii, indemnizaţii de şomaj, ajutoaree, burse etc. Vp = VN − Prnd − I prnd − CAS + Ts (11.14.) unde: Vp - venitul personal; Prnd - profituri nedistribuite de societăţile comerciale; Iprnd - impozitele asupra profiturilor nedistribuite de societăţile comerciale; CAS cotizaţii pentru asigurări sociale plătite de societăţile comerciale; Ts - transferuri ale statului spre menaje. Venitul personal disponibil se determină pornind de la venitul personal din care se scad impozitele directe asupra veniturilor personale. Vpd = Vp − I dvp (11.15.) unde: Vpd - venitul personal disponibil; Idvp - impozitele directe asupra veniturilor personale. Venitul personal disponibil reflectă veniturile menajelor care pot fi utilizate pentru procurarea de bunuri materiale şi servicii necesare satisfacerii nevoilor de viaţă şi funcţionării societăţii (consum) şi pentru economisire.
13. ŞOMAJUL 13.2. Originile, natura şi formele şomajului 13.2.1. Abordarea devenită «clasică» A şoma înseamnă, potrivit statisticii, a nu lucra în mod oficial, adică lipsa, pentru o anumită perioadă de timp, a unui loc de muncă cu consemnarea acestui fapt în evidenţa instituţiei specializate în ţara respectivă cu problemele muncii şi ocrotirii sociale. Inactivitatea poate fi însă rezultanta voinţei individuale, deci cu o motivaţie subiectivă sau, dimpotrivă, a nu lucra poate traduce situaţia în care cel doritor şi apt de muncă nu găseşte un loc disponibil din motive independente de propria sa voinţă. Şomajul poate fi, în consecinţă, voluntar sau involuntar. Este, aceasta, clasificarea de principiu pe care o reţine întreaga literatură de specialitate. Referindu-se la şomajul voluntar, Keynes considera că acesta este "datorat refuzului sau imposibilităţii pentru purtătorul forţei de muncă de a accepta o retribuţie corespunzătoare valorii produsului care-i poate fi atribuit, refuz sau imposibilitate bazate pe anumite prevederi legale, pe uzanţe sociale, pe înţelegeri în vederea negocierii contractelor colective, pe adaptarea lentă la schimbări sau pe simpla încăpăţânare proprie naturii umane"1.
1
J.M. Keynes, op. cit., p.44.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
Cu precizarea că termenul «voluntar» nu înseamnă aici că indivizii sunt mulţumiţi de situaţia lor ci că ei preferă încă să şomeze decât să accepte anumite condiţii pe care le oferă piaţa muncii, reţinem că economistul Keynes nu numai că a definit, prin cele de mai sus şomajul voluntar, dar a stabilit şi principalele situaţii cauzatoare ale refuzului de a munci în anumite circumstanţe, refuz care conduce la şomajul voluntar. Înscrierea variatelor forme pe care le îmbracă şomajul la una din cele două rubrici, voluntar sau involuntar, nu este, întotdeauna, o întreprindere simplă. Există puncte de contact şi interferenţă care le fac, uneori, greu departajabile. Să ne oprim mai întâi la şomajul clasic şi neoclasic, prin excelenţă voluntar, datorat, in principal, rigidităţii poziţiei salariaţilor. Este ştiut că în virtutea mecanismelor autoreglatoare ale economiei, clasicii considerau că tot ceea ce se economiseşte se transformă, automat, în investiţii. O problemă a lipsei locurilor de muncă nu se punea, deci. Ideea autoreglării şi a ocupării depline şi-a găsit formularea cea mai concisă, dar şi cea mai precisă, în «legea debuşeelor» a lui J.B. Say: orice producţie îşi crează cererea corespunzătoare şi, ca atare, nu există nici un motiv care să reducă imboldul la a investi şi a crea noi locuri de muncă. Neoclasicii, consideră, la rându-le, piaţa forţei de muncă o piaţă printre altele, supusă aceloraşi reguli ale concurenţei. Cererea de munca se confruntă, aici, liber, cu oferta de muncă. Rezultatul constă în formarea unui nivel al salariului real care permite deplina ocupare şi, implicit, echilibrul pe piaţa muncii. Arthur Cecile Pigou nota în acest sens: "În condiţii de concurenţă perfect liberă între muncitori şi de mobilitate perfectă a mâinii de lucru, natura relaţiei între salariul real pe care îl cer oamenii şi funcţia cererii de mână de lucru va fi foarte simplă. Întotdeauna va acţiona o puternică tendinţă ca raportul dintre salarii şi cerere să se prezinte astfel încât toată lumea va fi efectiv ocupată"2. Aşadar, în bună logică cu o astfel de concepţie, orice individ poate găsi şi ocupa un loc de muncă cu condiţia să accepte o reducere a salariului cerută de necesitatea folosirii depline. Fig. 13.1. edifică asupra acestui lucru.
Interpretarea graficului este următoarea: - O = oferta de muncă - D = cererea de muncă
2
A.C. Pigou, The Theory of Unemployment, p.252, dupå J.M. Keynes op. cit., p.288.
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
- E = punctul de echilibru căruia îi corespunde ocuparea deplină a forţei de muncă (Ne) obtinută printr-un nivel al salariului real S/pe. Dacă piaţa muncii devine rigidă şi salariaţii pretind un salariu real Sp1, mai mare decât cel care asigură ocuparea deplină, cererea de muncă din partea întreprinderilor scade la ND, în timp ce oferta de muncă a salariatilor creşte la N0. Diferenţa dintre cele două nivele de folosire ne dă amplitudinea şomajului voluntar. În termenii economiei politice clasice şi neoclasice indivizii sunt «condamnaţi» la şomaj pentru că nu se supun legilor pieţei libere; pentru că nu sunt dispuşi să-şi ofere forţa de muncă la un salariu real care, deşi ar permite deplina ocupare, nu este pe măsura aspiraţiilor lor; «înţelegerile privind negocierea contractelor colective», ca să folosim cuvintele lui Keynes, se produc sub zodia «încăpăţânării proprii naturii umane», cererile de salarii mari sunt nerealiste faţă de posibilităţile plătitorilor. În logica şomajului voluntar se înscrie şi aşa numitul şomaj «fricţional» sau tranzitoriu. Între cei care cer şi cei care oferă muncă se produc «fricţiuni» permanente. Ei nu pot fi puşi faţă în faţă, pe total şi pe structură, instantaneu, spre a-şi face cunoscute cererile şi, respectiv, ofertele lor. Informaţia pe piaţa muncii nu este perfectă. Căutătorii de locuri de muncă sunt conştienţi că aceeaşi muncă este plătită diferit în locuri diferite. Într-un atare context, posesorul forţei de muncă este dispus să-şi consacre o parte a timpului său cautării informaţiei necesare care îl conduce spre un loc de muncă adecvat. Este vorba de o decizie voluntară, individuală şi raţională. "Cautarea se încheie atunci când rentabilitatea sa marginală (câştigul de salariu ce se speră a se obţine căutând, o zi în plus, de exemplu) devine egală cu costul său marginal (salariul pierdut prin refuzul de a munci pe durata acestei zile de căutări suplimentare)"3. Şomajul voluntar sau fricţional capătă pondere îndeosebi în acele economii în care forţa de muncă manifestă o mare înclinaţie pentru a schimba frecvent locul de muncă, fie pentru a-şi ameliora condiţia de viaţa, fie, pur şi simplu, pentru a cunoaşte şi alt mediu sau zone ale ţării. Dezechilibre temporare între cererea şi oferta de muncă apar frecvent în cazul tinerilor sau al femeilor. Tinerii, posesori ai unei diplome, sunt adesea contrariaţi şi puţin pregătiţi să accepte că între idealul lor profesional şi ceeea ce li se oferă şi li se cere să facă la terminarea studiilor există anumite diferenţe. Până ce se vor convinge că piaţa îşi impune, în ultimă instanţa, implacabilele-i condiţii, ei vor căuta ceva mai bun. De asemenea, problema căutării unui loc de muncă, ca şi durata acestei căutări este, la tineri, şi în funcţie de faptul dacă sunt căsătoriţi şi au, deci, sarcini şi cheltuieli proprii de acoperit sau sunt incă întretinuţi de familiile din care provin; nevoia şi urgenţa găsirii unui loc de muncă este mult mai mare în primul caz decât în al doilea. În cazul femeilor, judecăţile statistice cu privire la şomaj sunt foarte labile. Dacă timpul folosit de o femeie în gospodărie, pentru menaj sau creşterea copiilor, neremunerat, este socotit neocupare, faptic şi obiectiv nu poate fi vorba decât despre un şomaj aparent. Dacă, însă, procesul de creştere şi educaţie a copiilor s-a încheiat, iar respectiva femeie doreşte să se încadreze şi nu găseşte un loc de muncă, se trece de la un şomaj aparent la unul deghizat, dar real, care nu schimbă însă cu nimic datele statisticii. Comportamentul feminin conduce însă la şomaj fricţional pentru că decizia de a se încadra sau nu depinde de o serie întreagă de împrejurări. O femeie poate solicita la un moment dat un loc de muncă şi crea, astfel, dezechilibre tranzitorii pe piaţa muncii şi pentru motivul că, între timp, anumite surse de venit, care iniţial nu
3
Jacques Généreux, op. cit., Tome 2. Macroéconomie et comptabilité nationale, p.76.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
faceau necesară angajarea, au dispărut (pierderea soţului, divorţ, etc.). De asemenea, costul de oportunitate explică în foarte multe situaţii de ce femeile adulte preferă să rămână acasă decât să se angajeze: diferenţa dintre venitul posibil de dobândit prin angajare şi cel obţinut (sau economisit) rămânând să se ocupe de gospodărie, are o mare influenţă asupra deciziei ce trebuie luată. În categoria mare a şomajului voluntar intră şi o parte a celui numit structural. El se datorează dezechilibrelor create între cererea şi oferta de muncă. Structurile socio-profesionale nu mai corespund structurii economice şi tehnice în evoluţie. Unei cereri suple, în permanentă mişcare, îi corespunde o ofertă rigidă, pe ansamblu şi, mai ales, pe structură. Conflictul cerere-ofertă pe piaţa muncii poate apare ca urmare a unor dezechilibre structurale produse în dezvoltarea economică, în proporţiile dintre ramurile şi subramurile economice, în repartizarea industriei în teritoriu, în aplicarea defectuoasă a unor politici industriale sau agrare, în dezvoltarea urbanistică etc. Supleţea, mobilitatea şi voinţa de adaptare trebuie să vină din ambele părţi, atât a ofertei cât şi a cererii de muncă. Factori de natură diversă, obiectivi sau subiectivi, aleatori sau cu acţiune constantă intervin şi fac dificilă concordia celor două părţi. Posibilităţile materiale şi spirituale, dorinţele, obiceiurile, tradiţia, politica demografică, etc., influenţează profund oferta pe piaţa muncii. Sistemul de instruire ca şi cel de promovare şi perfecţionare au aceeaşi influenţă. Dacă sistemul de învăţământ şi perfecţionare nu produce diplome cu acoperire, în cantitatea, de calitatea şi structura necesare economiei şi dacă acest sistem nu ţine pasul şi, de fapt, nu anticipează schimbările intervenite în structurile economice şi tehnice, şomajul structural îşi face manifestă prezenţa. Imigraţia şi emigraţia pot, de asemenea, crea distorsiuni în structura raportului cerere ofertă. Un aflux al forţei de muncă străine poate crea în rândul populaţiei indigene schimbări de atitudine; de obicei străinii sunt orientaţi şi condiţionaţi să accepte slujbele cele mai puţin agreabile şi mai prost plătibile. Distorsiuni profunde şi cu consecinţe deloc neglijabile pot avea originea în chiar interiorul cererii de muncă, datorate, în principal progresului tehnic. Şomajul tehnologic, ca o variantă a celui structural, nu este rezultatul introducerii, pur şi simplu, a progresului tehnic. Modul în care se aplică, de obicei în valuri şi neuniform pe sectoarele economiei şi, indeosebi, felul în care forţa de muncă receptează, oferă răspuns la schimbările tehnologice, se constituie, mai degrabă, în cauze ale şomajului tehnologic. Rupturile de echilibru se produc de obicei la schimbarea unui mod tehnic de producţie cu altul, mai nou, cerut de noile condiţii şi de restricţiile pe care le impun raritatea resurselor. Dacă o «criză tehnică» este însoţită şi de o criză a adaptării, şomajul tehnologic devine fapt evident. De principiu însă, înlocuirea muncii de către capitalul tehnic înseamnă un progres şi o uşurare pentru om şi ea nu aduce obligatoriu şomaj pentru că este aproape organic însoţită de o dezvoltare şi o multiplicare a serviciilor din amonte, cu mari posibilităţi de ocupare. Serviciile de producţie şi, odată cu ele, micile întreprinderi capabile să se adapteze din mers şi care în ţările dezvoltate constituie adevarate salbe în jurul marilor firme şi a marilor oraşe, asigurându-le mobilitatea şi posibilitatea înfruntării unor conjuncturi nefavorabile, ocupă un procent semnificativ şi în creştere din forţa de muncă. Încadrarea şomajului structural la rubrica mare a şomajului voluntar este permisă şi de înţeles numai în măsura în care cei afectaţi de multiplele împrejurări relatate mai sus nu conştientizează că profesia, meseria şi calificarea lor sunt mai puţin cerute , s-au devalorizat pe piaţa muncii şi că nu vor găsi în această situaţie o slujbă decât dacă acceptă un salariu mai mic, pentru aceleaşi locuri de muncă sau pentru altele, salariu care asigură, în noile condiţii, echilibrul pe piaţa muncii. Nu are importanţă
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
aici de ce muncitorul X sau Y a fost disponibilizat (restrângerea activităţii unui sector, schimbarea tehnologiei de fabricaţie etc.), ci de ce el sau întregul colectiv din care face parte refuză o reducere a salariului suficientă pentru ca respectiva activitate să rămână rentabilă şi concurenţială cu păstrarea întregului personal angajat sau de ce el, laborant în industria chimică, spre exemplu, deşi i-ar fi posibil, refuză statutul de ospătar într-un restaurant şi a avea, astfel, un loc de muncă. Dimpotrivă, în situaţia în care cel ameninţat cu pierderea locului de muncă ca urmare a unor mutaţii structurale produse în economie se împacă şi acceptă noua situaţie, respectiv un salariu mai redus corespunzător noului raport tensional cerereofertă la calificarea sa pe piaţa muncii, dar cu toate acestea lucrul nu este posibil pentru că respectivul loc de muncă dispare sau altele cu care este compatibil socio-profesional nu există pur şi simplu, atunci respectivul şomaj structural îmbracă haina şomajului involuntar. În categoria şomajului voluntar poate, dintr-un anumit punct de vedere, să fie inclus şi cel indus de însăşi îndemnizaţia de şomaj. Explicabilă şi motivată social, îndemnizaţia de şomaj are şi efecte contradictorii: se constată că şomajul, în varianta voluntar, este cu atât mai mare cu cât această îndemnizaţie este mai consistentă; o mărime relativ redusă a acesteia incită la a găsi cât mai repede un loc de muncă, după cum, o sumă mare reduce gradul de intensitate al căutării şi-l determină pe beneficiar în a folosi acest timp mai mult pentru odihnă decât pentru găsirea unui alt loc de muncă. Este în profitul tuturor şi al fiecărui individ în parte ca alocarea resurselor de muncă sa fie cât mai eficientă. Faptul că fiecare îşi caută un loc de muncă la care se poate cel mai bine adapta şi în acelaşi timp este şi bine remunerat, nu are nimic antieconomic; cu condiţia însă ca durata necesară cautării şi schimbării locului de muncă să nu devină o povară financiară greu de suportat pentru stat. Pentru aceasta este necesar ca îndemnizaţia de şomaj sa fie stabilită la un nivel optim. Ea "trebuie să fie astfel încât să incite la cautarea unui loc de muncă şi să evite, pe cât posibil, substituirea, raţională din punct de vedere individual, timpului de căutări cu timpul de odihnă"8 . Optim, aici, mai mult cu semnificaţie de «inhibator»; cuantumul îndemnizaţiei de şomaj trebuie să contracareze atât tendinţa unora de a abandona locul de muncă (indiferent de motive) spre a deveni beneficiari ai îndemnizaţiei, cât şi pe cea a beneficiarilor efectivi de a prefera alternativa unui venit mai mic, compensat însă cu savoarea timpului liber, celei a căutării unui loc de muncă. Nu trebuie, apoi, uitat că îndemnizaţia este supusă aceleaşi politici de indexare ca şi salariile. De aceea muncitorii preferă o îndemnizaţie de şomaj mobilă unei politici de reducere a salariilor necesare rentabilizării activităţii economice. În aceeaşi logică intră şi efectul reducerii impozitelor asupra venitului. Operează aici efectul de venit; în măsura în care indivizii plătesc mai puţin impozit ei vor avea nevoie de mai puţină muncă spre a-şi menţine acelaşi standard de viaţă pe care şi l-au fixat ca obiectiv înainte de reducerea impozitelor. Un efect «pervers» al îndemnizaţiei de şomaj este aşa numitul şomaj la negru. El acoperă acea realitate în care cel înscris în statisticile oficiale şi beneficiază de pe urma îndemnizaţiei prestează, concomitent, o activitate remunerată. Avem de-a face aici cu un şomaj de tip parazit, care, pe lângă evaziunea fiscală provocată, grevează nejustificat şi improductiv bugetul de stat.
8
E. Claassen, P. Salin (sub redac¡ia), L'Occident en désarrai. Turbulences d'une économie prospère,
Dunod, Paris, 1978, p.29-30.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
Cu această ultimă excepţie, a şomajului la negru, şomajul voluntar, în forme mai mult sau mai puţin deghizate, nu reprezintă un rău în sine şi nici o calamitate socială. Posibilitatea de a-ţi permite, voit, să nu munceşti o anumită perioadă, nu se întâmplă oricând şi oriunde. Este necesar a se ajunge în situaţia în care "..... date fiind costurile şi beneficiile (atât băneşti cât şi psihologice) şomerului în raport cu cele ale muncitorului, în condiţii existente cunoscute celui care caută un loc de muncă, acesta din urmă preferă să continue a căuta un loc de muncă care să-i convină mai mult decât să accepte ofertele care îi sunt făcute"9. Reflectând realităţile unei economii care, în mod dinamic, caută criteriile cele mai eficiente pentru alocarea resurselor şi facilitând ajustarea necesară între dezideratele muncitorilor şi nevoile economiei, şomajul voluntar apare ca un fel de rău necesar, acceptat şi considerat normal, natural. Dacă în cazul şomajului voluntar individul are, cel puţin, alternativa unei alegeri, de a prefera, de pildă, să trăiască pe baza «cadoului» făcut prin indemnizaţia de şomaj, decât să accepte o slujbă pentru care primeşte o sumă puţin incitantă, nu la fel stau lucrurile în cazul şomajului involuntar. El nu este nici natural şi nici «un rău necesar», ci un rău pur şi simplu, ce însoţeşte neiertător procesul reproducţiei economice postbelice. El constă în existenţa unor persoane neocupate care, deşi ar fi dispuse sa se angajeze la un salariu determinat în condiţiile pieţei libere, nu are această posibilitate din motive obiective. Cel care s-a preocupat insistent şi a teoretizat fenomenul şomajului involuntar a fost economistul J.M. Keynes. De altfel el este «produsul» marii crize din anii 1929-1933, care a demonstrat lumii că şomajul nu este un fenomen prin excelenţă voluntar şi nici un accident temporar. În baza unei atente analize a teoriei clasice şi neoclasice a şomajului, Keynes a tras concluzia că nu blocajele aparatului de producţie se află la originea acestui fenomen, ci nivelul cererii efective globale (consum + investiţii). Sintetic exprimat, deosebirea dintre analiza sa şi cea de la care a plecat şi pe care a contestat-o inseamnă: a) Negocierile patronat - sindicat pe linia ocupării se produc în termenii salariului nominal şi nu real. Refuzul de a munci se face vis-à-vis de salariul nominal şi nu real. Muncitorii nu se opun reducerii salariului real în condiţiile în care acest lucru merge mână în mână cu creşterea gradului de ocupare. Altfel spus, o reducere a salariului real ca urmare a creşterii preţurilor, salariul nominal rămânând neschimbat, nu atrage o scădere a ofertei de muncă disponibile sub cea efectiv folosită înainte de urcarea preţurilor. Numai dacă reducerea salariului real atinge proporţii intolerabile se întâmpină rezistenţă din partea muncitorilor şi numai dincolo de acest prag ei sunt puşi în situaţia de a şoma involuntar. Keynes se pronunţa pentru menţinerea salariului nominal la un nivel constant din motive de echitate. El crede că reducerile în salariu nominal, cerute de raţiuni economice şi de ocupare, sunt asimilate de salariaţi măsurilor de sancţionare, personală sau colectivă. Dimpotrivă, o diminuare a salariului real, determinat de creşterea preţurilor, pare mai puţin injustă şi, realmente, mai uşor de suportat. b) În optica clasică şi neoclasică, oferta de munca (N) este pusă în relaţie de dependenţa cu salariul real (N = f(S/p). La Keynes, nivelul salariului nominal (S) este funcţie de gradul de ocupare S=g(N) sau, S=S0 + W(N) dacă se admite o anumită rigiditate a salariilor nominale. c) Originile şomajului se află la Keynes nu pe piaţa muncii, ci pe piaţa bunurilor şi pe cea monetară. În consecinţă, curba cererii de muncă nu este decât
9
A. Fourçans, Sauver l'économie, Calman-Lévy, Paris, 1978, p.117.
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
o derivată a curbei cererii globale. Aceasta din urmă determină volumul producţiei, iar volumul producţiei este pus în dependenţă directă cu gradul de ocupare. Marele «mister» al cererii efective explică, aici, totul. Următorul citat edifică din plin asupra concepţiei economistului nostru: "... ca să fie justificat un anumit volum de ocupare, trebuie să existe un volum de investiţii curente suficient de mare pentru a absorbi surplusul producţiei totale peste cantitatea pe care colectivitatea doreşte s-o consume la nivelul dat al ocupării. Căci dacă nu există acest volum de investiţii, încasările întreprinzătorilor vor fi mai mici decât cele necesare pentru a-i determina să ofere volumul respectiv de ocupare"10. Politica de ocupare a forţei de munca este, aşadar, în conceptia lui Keynes, bazată pe raţiuni economice, iar nivelul ca atare al ocupării "....nu depinde de dezutilitatea marginală a muncii exprimată sub forma salariilor reale decât în măsura în care oferta de mână de lucru la un anumit salariu real îi stabileşte ocupării un nivel maxim"11. Keynes vrea să ne spună că economia politică clasică şi neoclasică nu are dreptate decât intr-un caz special deoarece ".... volumul ocupării este legat intr-un mod bine determinat de un nivel dat al salariilor reale - nu invers. Dacă inclinaţia spre consum şi volumul investiţiilor noi au drept consecinţă o cerere efectivă insuficientă, nivelul efectiv al ocupării va fi mai scăzut decât oferta de mână de lucru potenţial disponibilă la salariul real existent, iar salariul real de echilibru va fi mai mare decât dezutilizarea marginală a nivelului de echilibru al ocupării mâinii de lucru"12. În baza unei atari analize este de înţeles cum o insuficienţă a cererii efective face ca procesul de ocupare să se oprească înainte de a fi atins nivelul folosirii complete şi, de aici, şomajul să fie o prezenţă şi în mijlocul abundenţei.
Rezumând analiza prin cele două grafice supraetajate ce urmează, concepute, primul în termenii salariului nominal, iar cel de-al doilea în cei ai salariului real13 constatăm că:
10 11 12 13
J.M.Keynes, op.cit., p.64. Ibidem, p.66. Ibidem. Concep¡ia graficului este preluatå din Gilbert Abraham-Frois, Dinamique économique, Dalloz, Paris, 1989,
p.207.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
• Salariul nominal S0, care depinde de nivelul de ocupare N, nu se modifică pe intervalul 0-N3 (poziţia a) chiar dacă N trece de la N1 la N2 şi N3. Doar dincolo de N3, corespunzător unei reduceri a salariului real la limita extremă, datorită creşterii preţurilor, situaţie în care întreprinderile sunt obligate să ajusteze salariile nominale pentru a angaja şi a face faţă cererii efective în creştere, se înregistrează şi o tendinţă de creştere a salariului nominal. • Creşterea gradului de ocupare de la N1 la N2 determinată de creşterea debuşeelor şi posibilităţilor de dezvoltare a condus (poziţia b) la reducerea salariului real de la S/p1 la S/p2. Salariul nominal rămânând constant, ajustarea s-a făcut prin preţuri. Keynes consideră (de data aceasta în bună logică neoclasică) că mărimea cererii efective orientează şi antrenează producţia în zone cu randamente descrescânde. Ca urmare, cresc costurile şi, implicit, preţurile; salariul real scade în condiţiile în care salariul nominal rămâne constant, prin ipoteză; • Salariaţii mai acceptă o reducere a salariului real de la S/p2 la S/p3 dacă aceasta este însoţită de creşterea cererii de muncă de la D2 la D3 şi, corespunzător, a gradului de ocupare de la N2 la N3. Dincolo de punctul N3 nu mai este posibilă creşterea gradului de ocupare. De la acest prag, reducerea în continuare a salariului real nu mai poate fi, din motive obiective, acceptată. Pentru mărirea gradului de ocupare în raport cu cererea efectivă în creştere firmele vor trebui să marească salariile nominale. Dacă nu o fac salariaţii sunt puşi în situaţia de a şoma involuntar. Este de înţeles că salariaţii vor şoma involuntar şi dacă cererea efectivă este insuficientă, dacă procesul ei de creştere se opreşte înainte ca salariul real să ajungă la limita minimă admisă. Şomajul explicat de Keynes şi pus pe seama variaţiilor cererii efective globale are un puternic caracter conjunctural, ciclic. Tot conjunctural este şi genul de şomaj explicabil prin modul defectuos în care se realizează legătura dintre nivelul salariilor, pe de o parte, şi cel al preţurilor şi productivităţii muncii, pe de altă parte. Este ştiut că într-o economie sănătoasă creşterea salariului trebuie să fie devansată de creşterea productivităţii muncii şi, deci, a producţiei. Lucrurile nu se derulează însă intotdeauna pe acest traiect. Analiza dinamicii vieţii economice reţine faptul că mărirea preţurilor, profitabilă pentru unităţile economice este, în acelaşi timp, incitantă la a angaja. Aceasta în pofida concepţiei neoclasice marginaliste potrivit căreia productivitatea marginală a factorilor de producţie este descrescătoare şi, deci, suplimentul de producţie obţinut prin angajarea unui nou muncitor scade continuu. Atâta timp cât costurile de producţie, socotite monetar, nu sunt grevate în aceeaşi proporţie de creşterea preţurilor, întreprinderea va fi înclinată să angajeze şi, efectiv o va face, mărind astfel proporţiile producţiei. Acest unilateral boom pentru întreprinderi poate lua însă repede sfârşit. Muncitorii devin conştienţi că mărirea generală a preţurilor afectează puterea lor de cumpărare. Pentru aceasta ei vor cere o indexare a salariilor în raport cu rata anticipată a inflaţiei plus o primă de risc care să păstreze nealterate clauzele contractului de angajare. Se ajunge atunci în situatia în care salariile nominale cresc mai repede decât preţurile şi producţia. Unităţile economice se vâd silite să-şi reducă volumul producţiei, diminuând, cel mai adesea, numărul de locuri de muncă. Reţinând ca importante şi reale aceste fenomene, adăugăm că folosirea forţei de muncă şi, implicit, şomajul nu se reduce la o problemă de contabilitate între creşterea salariilor nominale şi creşterea preţurilor şi nu poate fi gândită detaşat de realizarea condiţiilor de reproducţie în general.
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
Revenind, astfel, la şomajul structural şi tehnologic reamintim că încadrarea acestuia în categoria şomajului voluntar este motivată logic numai atunci când cel aflat într-o atare situaţie refuză salariul de echilibru de pe piaţa muncii. Altfel, dacă acceptarea acestui nivel de salarizare este fapt evident, dar ocuparea nu este posibilă din lipsa efectivă a locurilor de muncă, acest tip de şomaj primeşte atributul involuntar. Tot involuntar şomează şi cei rezultaţi dintr-o creştere demografică «şoc», şi ajunşi pe piaţa muncii în condiţiile în care aceasta nu este încă pregătită să-i asimileze. Afirmarea imperioasă a nevoii de a lucra a unor persoane apte de muncă, dar care, din diverse motive, nu au lucrat până acum, în situaţia în care cererea de muncă nu face faţa acestei cerinţe, conduce la acelaşi rezultat. Involuntar, chiar dacă sezonier, şomează şi cei afectaţi de caracterul discontinuu al unor procese de producţie din agricultură, construcţii, silvicultură, lucrări publice etc.
13.2.2. Tendinţe noi în abordarea originii şomajului Dinamica teoriei despre şomaj, exprimarea unor puncte de vedere diverse şi adesea contradictorii este un reflect al dinamicii fenomenului ca atare. Pentru clasici şi neoclasici un şomaj voluntar de 1% şi unul involuntar de 2-3%, datorat insuficienţei capacităţilor de producţie se înscrie în linia unei evoluţii normale a economiei. Un şomaj de 10%, caracteristic anilor 1929-1933 a fost luat drept unitate de măsură pentru a caracteriza o mare depresiune. În perioada postbelică, cu mari variaţii, atât în timp, determinate de evoluţia economică ciclică, cât şi în spatiu, pe zone şi ţări, şomajul s-a situat între 2 şi 9%. Statisticile internaţionale evidenţiază faptul că, în general, şomajul aşa-zis normal are în SUA o rată de 2-3 ori mai mare decât în Europa. Aceasta nu inseamnă însă că starea depresionară a Americii este mai alarmantă cu un multiplu de 2 sau 3 decât cea a Europei. Nu, ceea ce explică o atare situaţie este14: a) mobilitatea forţei de muncă şi dorinţa în rândul personalului american de a schimba locul de muncă este puternică; b) în SUA şomajul în rândul populatiei de culoare este încă foarte mare, de aproximativ 20-25%. Schimbările structurale din economia mondială, fenomenul dezindustrializării, dar mai ales "evoluţia prin stagflaţie", determină o creştere generală a ratei şomajului. Nu puţine sunt astăzi ţările care înregistrează rate ale somajului de peste 10%. Punând în cauză pacea socială, dramaticul fenomen aduce mereu în actualitate, cu o constanţă obsesivă, geniala idee a lui Keynes potrivit căreia orice politică economică ce se vrea cu sorţi de izbândă trebuie să-şi facă din folosirea forţei de muncă obiectivul numărul unu. Rămânând la convingerea că J.M. Keynes a marcat, pentru multă vreme, teoria şi politica economică a folosirii mâinii de lucru, ne vedem în acelaşi timp datori ca, urmărind finalitatea ideilor şi terapeuticii sale să reliefăm tendinţele noi în evoluţia şomajului şi indeosebi a factorilor cauzatori. Preocupat de o atare problemă, Gilbert Abraham Frois ajunge la următoarele concluzii15: a) "Şomajul nu provine în întregime dintr-o insuficienţă a cererii". Deşi insuficienţa cererii rămâne o cauză esenţială şi actuală a şomajului, el, ca şi alţi
14 15
Vezi Emil Classen, op.cit., p.25. G. Abraham-Frois, op. cit., p.410-414,.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
economişti16, consideră că şomajul contemporan poate avea şi alte cauze şi forme de manifestare precum: - O insuficienţă a locurilor de muncă determinată de un echipament industrial redus, urmare a unei acumulări şi investiţii anterioare slabe (cazul ţărilor slab dezvoltate şi în curs de dezvoltare) sau de un excedent de ofertă de muncă în raport cu capitalul fix existent, urmare şi el fie a unui puternic exod rural, fie a imigraţiei. În felul acesta, şomajul "clasic", explicabil prin capacităţi de producţie ce nu pot absorbi în întregime forţa de muncă, coabitează cu şomajul de tip keynesist, cauzat, în principal, de insuficienţa investiţiilor; - Se manifestă, indeosebi după cel de-al doilea şoc petrolier, un şomaj clasic de o factură deosebită: rămân capacităţi de producţie disponibile, dar neutilizate, pentru că, din raţiuni de constrângeri exterioare şi în principal sub efectul concurenţei internaţionale, întreprinzătorii "privilegiază investiţiile de productivitate în detrimentul celor de capacitate"17. O rentabilitate comparativă nesatisfăcătoare face deci ca anumite locuri de muncă să rămână neocupate; - Şomajul fricţional are tendinţa să crească, iar această creştere este total independentă de relansarea cererii efective. La baza fenomenului stau două cauze: creşterea mobilităţii forţei de muncă şi reducerea timpului de angajare ca urmare a unor rapide şi profunde restructurări industriale. b) "Crearea unui anumit număr de locuri de muncă nu diminuează în aceeaşi măsură şomajul". Aceasta pentru că numărul candidaţilor la un loc de muncă a crescut în ultima vreme ca urmare a următoarelor imprejurări: s-a mărit în general vârsta de pensionare, a crescut oferta de muncă din partea tinerilor, a crescut rata de activitate în rândul femeilor şi, în sfârşit, apariţia şi extinderea unui fenomen numit "şomaj adiţional": soţia inactivă a unui fost salariat care şi-a pierdut slujba este tentată să intre pe piaţa muncii (şi să se evidenţieze cu această ocazie în registrele de şomaj) pentru a compensa, angajându-se, pierderea suferită de soţul său. c) "Creşterea producţiei nu antrenează în mod necesar creşterea locurilor de muncă". În opoziţie cu logica keynesistă, în prezent, investiţia nu mai este, sau nu în primul rând, una de extindere a capacităţilor de producţie şi deci creatoarea unor locuri noi de muncă, ci dimpotrivă, este una de productivitate, una care se face în zonele deja cu propductivitate maximă sau spre a ameliora productivitatea unor factori rari, deficitari. O analiză interesantă a acestei probleme, a modului în care investiţia nouă şi progresul tehnic se repercutează asupra gradului de ocupare a făcut-o Alfred Sauvy. El distinge în acest sens patru tipuri de progres tehnic, şi anume18: - progresul "refouleur", a cărui introducere elimină locurile de muncă; - progres "neutru", aplicarea sa nu afectează numărul locurilor de muncă; - progres "multiplicator", care deschide noi posibilităţi pentru crearea de locuri de muncă; - progres "intens" prin "deversare", prin aceasta el înţelegând "utilizarea în afara ramurii progresiste de venituri suplimentare rezultând din inovaţie". "Şi, intr-adevăr, un nou echipament poate, într-o primă fază, să reducă locurile de muncă într-o
16
Vezi E. Malinvaud, Réexamen de la théorie du chomage, Caiman-Lévy, Paris, 1980 ¿i Les causes de la G.A. Frois, op.cit., p.411. A. Sauvy, La machine et le chômage, Dunod Paris, 1980, citat dupå Roland Morin, Theorie des grands
montée du chômage en France, în Problemes économiques, nr. 1989, 10 sept.1986.
17 18
problemes economiques contemporains, Fascicule 1, Fundation Nationale des Sciences Politiques, Paris, 1986-1987, p.245.
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
anumită ramură. Într-o fază următoare însă, câştigurile rezultate în urma creşterii productivităţii muncii pot să antreneze o reducere a preţurilor şi, dacă consumul este elastic la preturi, o creştere a producţiei şi a gradului de folosire în ramura în cauză. Dar câştigurile de productivitate pot de asemenea să se traducă printr-o creştere a veniturilor care «se deversează» spre alte consumuri şi să poată astfel contribui la creşterea gradului de folosire în alte ramuri, şi îndeosebi în domeniul serviciilor. Efectul multiplicator al acestei «deversări» va fi cu atât mai intens cu cât salariile din «sectoarele de primire» vor fi mai puţin ridicate"19. Ceea ce a vrut să evidenţieze A. Sauvy, prin acest efect de multiplicare pe care progresul tehnic îl provoacă pe piaţa locurilor de muncă şi, în principal, în domeniul serviciilor, exprimă o idee pe care realitatea actuală pare să o confirme; supoziţiile cu pretenţia de concluzie dovedită a lui G.A. Frois, anume că "unei creşteri a producţiei nu-i corespunde o creştere corespunzătoare a locurilor de muncă", are valabilitate numai dacă nu ţinem seama de acest benefic efect de multiplicare pe care introducerea progresului tehnic îl are. De asemenea, ea ne pune în gardă că relaţia producţie sau creştere economică, pe de o parte, si numărul locurilor de muncă, pe de altă parte, nu trebuie privită şi analizată de o maniera simplistă.
13.3. Remedii; soluţii şi politici anti-şomaj 13.3.1. Motivaţia luptei impotriva şomajului În condiţiile în care omul, cu forţa sa de muncă, constituie resursa regenerabilă cea mai preţioasă şi practic nelimitată, folosirea sa la nivelul cel mai eficient şi mai deplin posibil s-a constituit şi rămâne o constantă a preocupărilor tuturor factorilor de decizie. Altfel spus, găsirea celor mai potrivite căi de luptă împotriva şomajului constituie o necesitate obiectivă. Varietatea şi complexitatea fenomenului, a formelor sale de manifestare, a implicaţiilor multiple, directe sau indirecte în aproape toate componentele organismului economico-social fac deosebit de dificilă o asemenea sarcină. Aceasta nu înseamnă însă nici fatalism nici pasivitate. Dimpotrivă, cu grade de preocupări ce au variat în funcţie de împrejurări concret istorice şi de gravitatea fenomenului, guvernele au căutat intotdeauna remedii şomajului. Soluţiile preconizate s-au înscris pe o gamă foarte variată, aşa cum variată a fost şi este manifestarea fenomenului. Înainte de a ne referi la ele, câteva precizări prealabile găsim necesar să facem: - N-a existat şi nu există o singură soluţie, definitiv şi peste tot valabilă la şomaj; există sau poate exista un sistem de soluţii, producător de efecte într-un anumit context istoric şi în anumite cadre: regionale, naţionale, etc.; - Nu putem vorbi de o soluţie sau de soluţii "pure", valabile numai în terapia şomajului. Ele trebuie corelate şi integrate în sistemul de ansamblu al măsurilor anti-criză, din care şomajul nu este decât o dimensiune. Caracterul organic, integrat al sistemului economic ne obligă să reflectăm şi să ţinem seama de efectele colaterale, uneori nedorite, pe care o măsură anti-somaj le poate provoca; - Experienţa practică, suficient de îndelungată, a scos în evidenţă faptul, puţin îmbucurător, că terapeutica şomajului nu s-a dovedit a fi radicală. Istoria evoluţiei faptelor economice obligă la a admite ideea că lumea s-a obişnuit cu şomajul şi că ceea ce-i rămâne de făcut, şi nu e puţin, e de a găsi mijloacele necesare pentru a-l menţine în limite rezonabile;
19
Ibidem.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
- Deşi cu rădăcini în variate domenii şi sfere ale economicului, socialului, politicului, psihologicului, etc., şomajul rămâne în principal un rezultat al modului în care se derulează procesele reproducţiei în ansamblu. El este strâns legat de creşterea economică şi, de aceea, cele mai multe soluţii vizează acest domeniu. Creşterea şi diversificarea producţiei, modernizarea şi reînnoirea sa continuă, corelată cu o pregătire corespunzătoare a forţei de muncă se degajă a fi, astfel, calea principală de limitare a şomajului. Teoria, dar mai ales practica economică, în funcţie de timp, loc, natura şomajului şi poziţia socială exprimată, au impus anumite soluţii, a căror cunoaştere se dovedeşte utilă atât în plan pur teoretic, doctrinar, cât şi al politicilor economice pe care le poate inspira. Ele poartă, de cele mai multe ori, amprenta fizionomiei curentului de gândire economică în interiorul şi pe terenul cărora s-au conturat.
13.3.2. Soluţii la clasici şi neoclasici Pentru clasici şi neoclasici, şomajul era o piedică efemeră şi uşor surmontabilă prin simpla declanşare a automatismelor economice: dacă şomajul apare şi creşte la un moment dat, salariile scad, forţa de muncă se ieftineşte, costul se reduce, ceea ce permite producătorului să mărească producţia şi, din nou, să angajeze, făcând astfel să dispară şomajul. Singurul dintre clasici care face excepţie în ceea ce priveşte soluţia oferită pentru şomaj este Malthus. După el nu trebuie acţionat decât asupra ofertei de muncă (devenită excedentară ca urmare a actiunii legii sale a populaţiei) pentru a o aduce la nivelul cererii. Remediile sunt cunoscute: "abstinenţa", "viciul" şi "nenorocirea". 13.3.3. J.M. Keynes Criza anilor '29-'33, punând serios în cauză valabilitatea preceptelor liberalismului clasic si neoclasic şi "producându-l" pe Keynes, a găsit in relansarea cererii globale, prin stimularea atât a consumului cât şi a investiţiilor, soluţia miracol pentru a limita şomajul. Şi trebuie să recunoaştem că înviorarea investiţiilor pe calea unui credit facil sprijinit pe o politică monetară expansionistă s-a constituit, pentru multe ţări şi pentru o bună bucată de vreme, o soluţie fructuoasă, chiar în nota pesimistă cu care o lansase Keynes, convins că nimic nu garanta apriori că folosirea maxim posibilă a forţei de muncă corespunde deplinei folosiri. În concepţia keynesistă, răspunzătoare deci pentru gradul de folosire a forţei de muncă a rămas creşterea economică. Ideea s-a încetăţenit, a fost acceptată până la rangul de normă: potrivit "legii OKUN" la "nivelul anilor '60 lumea era convinsă că pentru a obţine o reducere a şomajului de 1%, producţia trebuie să crească cu 3%. Deşi s-a dovedit şi se dovedeşte prin natura sa inflaţionistă, relansarea şi impulsionarea cererii efective rămâne în continuare o măsură anti-şomaj ce-şi păstrează valoarea, completată însă cu serioase amendamente în condiţii specifice şi anume: - Investiţiei, sursa principală de locuri de muncă, trebuie să i se acorde o atenţie specială. Ea devine oportună numai în baza unor temeinice analize prospective. Nu poate fi făcută decât pentru debuşee viitoare cunoscute, altfel, beneficul ei efect de multiplicare în planul locurilor de muncă se transformă într-un efect de demultiplicare; - Trebuie găsită, în funcţie de necesităţi, contextul şi perspectivele economiei, relaţia optimă dintre "investiţia de productivitate" - creatoare, prin efectul de multiplicare, a unor locuri de muncă, în alte ramuri, dar pe termen lung - şi, "investiţia de capacitate" - creatoarea unor locuri de muncă în momentul efectuării ei;
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
-Investiţia în producţie trebuie corelată cu cea în om, în pregătirea şi formarea sa profesională; - Stimularea consumului, cea de-a doua componentă a cererii efective, trebuie făcută în limitele pe care relaţia salariu - productivitatea muncii le permite. Aşa cum s-a arătat, atunci când salariul nominal creşte mai repede decât producţia şi productivitatea, apare şomajul conjunctural. Soluţia pentru Keynes era "îngheţarea" sau chiar diminuarea salariului nominal. O atare măsură, în condiţiile actuale are efecte secundare: reduce garanţiile antiinflaţioniste şi contribuie la creşterea şomajului fricţional.
13.3.4. Dilema inflaţie - şomaj În esenţă, remediul keynesian la fenomenul şomaj nu putea fi găsit decât într-o politică economică de credit ieftin care să stimuleze apetitul investiţional. Era nevoie, pentru aceasta, de o emisiune suplimentară de bani de natură să satisfacă preferinţa pentru lichiditate şi să reducă dobânda. Keynes a preconizat şi a oferit o terapeutică completă şi complexă. Sinteza şi esenţa acesteia constă însă într-o creştere inflaţionistă. Practica a confirmat că o expansiune pe piaţa monetară ce a făcut creditul facil a scos multe ţări din marasmul în care le aruncase criza anilor '29-'33. S-a încetăţenit şi a prins contur ideea că pentru a scăpa de şomaj lumea trebuie să accepte un anumit procent al inflaţiei. Legatura dintre inflaţie, fenomen pe care lumea era tentată să nu-l considere un rău în sine din moment ce contribuia la creşterea gradului de ocupare, şi şomaj, a constituit obiectul unor intense preocupări. Astfel, în 1958, economistul neozeelandez A. W. Philips, verifică, pe exemplul Angliei anilor 1861-1957, relaţia dintre nivelul salariilor nominale şi cel al gradului de ocupare. Admiţând că doar o creştere de preţ care o depăşeşte pe cea a productivităţii este asimilabilă unei veritabile inflaţii, Philips construieşte un grafic de următorul tip:
Într-o primă interpretare Curba Philips semnifică faptul că o rată mică a inflaţiei facilitează resorbţia şomajului, după cum, puţin şomaj ajută la frânarea inflaţiei. În baza unei asemenea judecăţi, devenită notorie, lumea avea de ales: ori inflaţie ori şomaj. Nu după mult timp însă, economia mondială avea să fie confruntată cu un fenomen nou - stagflaţia, care admite coexistenţa inflaţiei alături de şomaj. Dilema inflaţie - şomaj a devenit o falsă dilemă. Punctele de vedere exprimate relativ la acest
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
nou fenomen sunt foarte diferite şi ele arată într-o bună măsură evoluţia teoriei economice despre şomaj. De aceea ne vom opri la câteva mai reprezentative20: a) P. Samuelson, inspirat din diagramele lui Philips ajunge, în baza unor minuţioase analize, în pofida evidenţei faptelor, la concluzia că societatea este obligată să aleagă în continuare intre inflaţie şi somaj, "între un nivel de folosire în mod rezonabil ridicat asociat ... cu o creştere moderată, dar continuă a preţurilor pe de o parte, sau o stabilitate rezonabilă a preţurilor, dar asociată cu un grad de şomaj ridicat, pe de altă parte"21. b) Milton Friedman şi Edmund Phelps adoptă o poziţie diferită de cea a lui Samuelson. Ei incearcă să explice falsa dilemă în baza teoriei "anticipaţiilor adaptive", potrivit căreia inflaţia este un fenomen accesibil prognozei şi că rata anticipată a inflaţiei poate fi stabilită în raport cu ratele trecute. În acelaşi timp ei consideră că există o "rată naturală a şomajului" spre care, pe termen lung, economia tinde în mod natural să revină şi care, în plus, este compatibilă cu orice grad al inflaţiei. Pe termen scurt ei admit că o frânare a inflaţiei reduce într-o oarecare măsură şomajul, dar că, odată cu trecerea timpului, şomajul revine la rata sa naturală însă cu preţul unei inflaţii mult mai mari. "Altfel spus, dacă la sfârşitul anilor '50 o rată a şomajului, de exemplu, de 4% era însoţită de o rată a inflaţiei de 2-3%, zece ani mai târziu aceeaşi rată a şomajului de 4%, presupune o rată a inflaţiei de 5-6% ... Simpla menţinere a stabilităţii nivelului de folosire nu este posibilă decât cu pretul unei doze crescânde a inflaţiei"22. Mecanismul prin care se produce un atare fenomen inflaţionist cumulativ este, în concepţia monetariştilor, următorul: se presupune că, inspirată din experienţa curbei lui Philips, puterea publică acceptă şi încurajează o anumită creştere a preţurilor cu scopul de a reduce nivelul şomajului; pentru întreprinzător, o creştere a preţurilor are semnificaţia unei ameliorări a climatului afacerilor, a faptului că produsele lui sunt mai cerute acum decât inainte; acest fapt îl va îndemna să-şi mărească proporţiile producţiei şi în consecinţă să angajeze forţă de muncă suplimentară; în plus el va fi dispus să plătească forţa de muncă la un salariu mai mare decât cel pe care îl oferea anterior; urmarea va fi aceea că tot ceea ce însemna în trecut şomaj voluntar, fricţional, dispare; pentru un salariu mai mare, cei care se găseau în postura căutătorilor de locuri de muncă, în noile condiţii, la un cost de oportunitate tentant, se angajează; dar, boomul iluzoriu, de început, nu ţine mult; creşterea inflaţionistă a puterii de cumpărare se difuzează în întreaga economie şi conduce la o creştere generală a preţurilor; la sarcinile salariale mărite care încarcă costurile se adaugă greutăţile în aprovizionare pe care le întâmpină întreprinzătorul ca urmare a creşterii generalizate a preţurilor; în plus, previziunea sa asupra creşterii vânzărilor nu se adevereşte deoarece puterea de cumpărare a crescut doar în termeni nominali, inflaţionişti şi nu reali; constrâns şi aflat în situaţia incomodă cu salariaţi în plus, cu salarii mai mari şi cu costuri în creştere, fără ca volumul vânzărilor să facă progrese, întreprinzătorul nu are de ales; el procedează la reducerea programului de lucru şi la licenţieri; altfel spus, oferta sa de locuri de muncă revine la situaţia iniţială, dar cu o diferenţa semnificativă: preţurile rămân mai ridicate; de partea cealaltă, a ofertei de
20
Vezi în acest sens: Roland Morin,, Théorie des grands économiques contemporains, op.cit. fascicul II,
p.535-550; J.M. Albertini, A. Silem, Comprendre les théories économiques, Seuil, Paris, 1983, tome 1, p.98-99; P. Picard, Théorie du desequilibre et politique économique, Economica, Paris, 1985, p.91-122; A. Fourçans, Sauver l'économic, Calmann Levy, Paris, 1978, p.104-108; H. Lepage, Demain le capitalisme, Pluriel, Paris, 1978, p.387, etc.
21 22
Citat de H. Lepage, Demain le capitalisme, p.390. Ibidem.
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
muncă, muncitorul aflat în situaţia de şomaj fricţional, înţelegând că nimic nu s-a schimbat în ce priveşte preţul forţei sale de muncă, revine la starea iniţială; oferta de forţă de muncă îşi regăseşte nivelul său precedent, se revine, astfel la "rata naturală" a şomajului. După Friedman şi adepţii monetarismului rata naturală a şomajului nu este o mărime constantă ci una care evoluează în funcţie de modificările structurale ale economiei, legate de date şi fapte reale şi nu monetare. Moneda, în mod paradoxal, apare aici, la ei, ca un factor neutru. Nivelul şomajului nu este legat de nivelul absolut al inflaţiei, ci este rezultatul "diferenţei care se manifestă între concepţia pe care agenţii economici şi-o fac despre ritmul viitor de creştere al preţurilor şi maniera şi gradul în care această anticipaţie se verifică sau nu prin evoluţia ulterioară a preţurilor"23. Numai pe termen scurt se poate lupta impotriva şomajului prin inflaţie; pe termen lung, relaţia de mai sus dispare, nivelul de folosire devine independent de rata inflaţiei şi dependent doar de puterea de anticipaţie a întreprinzătorilor. În alocuţiunea rostită cu ocazia primirii premiului Nobel, M. Friedman, sintetiza astfel concepţia sa despre relaţia inflaţie - şomaj; "Eu cred că existenţa unei relaţii inverse între inflaţie şi somaj este un fenomen tranzitoriu, pe termen scurt, la fel cum consider că apariţia unei relaţii directe între creşterea şomajului şi creşterea ritmului inflaţiei este de asemenea un fenomen tranzitoriu ... care va dispare pe măsură ce agenţii economici îşi vor ajusta, nu numai anticipaţiile inflaţioniste ci mai ales sistemul lor instituţional şi politic la noile date ale economiei mondiale"24. c) Un punct de vedere mai conciliant şi totodată integrator, aducând pe acelaşi teren opinii foarte diferite, aparţine economistului francez S.C. Kolm25. După el relaţia inflaţie - şomaj există şi se manifestă ca un fenomen pe termen lung, dar ea nu are sens decât în măsura în care creşterea preţurilor este pusă în legătură cu folosirea tuturor factorilor de producţie şi nu numai a forţei de muncă. Punând în felul acesta problema, Kolm deplasează şi largeşte în acelaşi timp câmpul analizei, aducând în discuţie factori importanţi care explică coexistenţa inflaţiei şi şomajului în economie.
13.3.5. Şomajul şi «politica ofertei» La nivelul anilor 1980 terapeutica anti-şomaj de factură keynesistă, dată fiind inflaţia galopantă pe care a provocat-o, s-a dovedit şi a început să fie socotită cu efecte minime pe planul ocupării forţei de muncă. O nouă orientare îşi face loc. Urmaşii în linie dreaptă ai liberalismului clasic avându-l ca protagonist pe A. Laffer lansează "politica ofertei". În condiţiile în care emisiunea monetară este eliberată de orice constrângeri, cererea, spun ei, este uşor de creat. Mai dificil şi mai greu se fac paşi pe terenul ofertei, al producţiei. Ea, oferta, este făcută de acum răspunzătoare pentru crearea de noi locuri de muncă. În spiritul acestei concepţii, descendenţii de azi ai lui A. Smith şi D. Ricardo "noii economişti", monetariştii, etc. - consideră că pentru a lupta împotriva şomajului trebuie să se reţină următoarele26: • Folosirea forţei de muncă nu este un obiectiv politic, ci unul economic, deoarece piaţa forţei de muncă este o piaţă ca oricare alta, a cărei funcţionare nu trebuie cu nimic perturbată: "Dacă se lasă liber să se confrunte oferta şi cererea de muncă, toţi cei care doresc o slujbă, la preţul de echilibru al pieţei, o vor găsi"27;
23 24 25 26 27
Ibidem, p.401. Citat de acela¿i H. Lapage, p.403. Vezi E. Morin, op. cit., fascicul II, p.546. Vezi J.M. Albertini, A. Silem, op.cit., p.77-101. Ibidem, p.77.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
• Cel puţin pe termen scurt, moneda trebuie să rămână neutră; aceasta pentru că mişcările ample şi manipulaţiile masei monetare perturbă anticipaţiile şi destabilizează economia. Creşterea masei monetare trebuie strâns corelată cu ritmul creşterii economice; • Decorsetarea întreprinderilor de orice mărime de povara sarcinilor fiscale ar fi de natură să dea un nou impuls activităţii economice care, în virtutea acestui fapt, vor crea noi locuri de muncă; • Reducerea cheltuielilor publice şi în general "reducerea statului". Slujbele fictive, "birocratice", fără motivatie, trebuie să dispară; • Înlăturarea oricărei piedici din calea liberei iniţiative. Aşadar, libertatea de mişcare, jocul liber al pieţei, peste tot şi la orice nivel, competenţă şi competitivitate, iată reţeta anti-şomaj pe care "noii economişti" sau monetariştii lui M. Friedman o consideră făcătoare de minuni.
13.3.6. Progresul tehnic şi şomajul Mai aproape de realităţile sfârşitului de secol şi de cele ale începutului noului secol, ni se par soluţiile desprinse din filozofia economică a lui J.A. Schumpeter. Cei care au rămas credincioşi marelui economist consideră că "singură creşterea legată de progresul tehnic este cea care poate să ofere importante câştiguri de productivitate şi în acelaşi timp poate garanta nu numai un anumit număr de locuri de muncă, ci o creştere continuă de noi locuri de muncă"28. Creşterea economică rămâne deci calea principală de creare a noi locuri de muncă. Nu orice creştere însă, ci numai aceea care se produce prin "distrugerea creatoare", aceea în care câştigurile de productivitate se obţin nu numai la nivelul forţei de muncă şi al tuturor factorilor de producţie. Şi pentru ca aceste câştiguri de productivitate să fie surse de noi locuri de muncă, ele trebuie să mai fie "transferabile", să "deverseze", cum spunea A. Sauvy, adică atunci când introducerea progresului tehnic într-o ramură suprimă un loc de muncă, el să facă să apară un altul, sau mai multe, într-o altă ramură sau sector de activitate (efectul de multiplicare). Dezvoltarea sectorului terţiar, această generoasă supapă de absorbţie a forţei de muncă pentru epoca pe care o parcurgem, se vrea a fi tocmai reflectul acestui mecanism de multiplicare. 13.3.7. Împărţirea echitabilă a locurilor de muncă În ansamblul teoriilor şi politicilor anti-şomaj un loc aparte îl ocupă acelea care pun pe primul plan principiile echităţii. Se pleacă, aici, de la ideea că numărul de locuri de muncă pe ansamblul economiei ca şi timpul total de lucru, socotit în om-ore este un dat şi, de aici, soluţia împărţirii "echitabile" a acestui dat prin: reducerea orarului de lucru al celor care au "prea mult" pentru a "face loc" unor potenţiali solicitatori, coroborat cu o gestiune mai bună a timpului total (extinderea, spre exemplu a numărului de schimburi); reducerea duratei active de lucru (pensionarea la o vârstă mai apropiată); înlăturarea, acolo unde este cazul, a orelor suplimentare pentru a crea posibilitatea noilor veniţi etc. Aparent la îndemână, asemenea soluţii, acolo unde au fost aplicate, s-au dovedit cu două tăişuri; ele pot contribui la creşterea gradului de ocupare a populaţiei tinere, dar, în acelaşi timp, pot mări povara fiscală a statului prin reducerea cuantumului contribuţiilor sociale; pot determina de asemenea o evoluţie contradictorie, tensionată a problemei generaţiilor etc.
28
Ibidem, p.216.
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
13.3.8. Îndemnizaţia de şomaj A diminua în mod real şomajul nu poate fi decât rezultanta creării de noi locuri de muncă. Dincolo de această posibilitate nu sunt lipsite de interes nici măsurile care pot «calma» şi ameliora situaţia şomerului. Printre acestea de mare importanţă este ajutorul sau indemnizaţia de şomaj. Fixată la nivele acceptabile şi angajante pentru beneficiari (reamintim că o îndemnizaţie mare are un rol «inhibator» asupra căutării de locuri de muncă), dar şi suportabile pentru societate, îndemnizaţia de şomaj a fost şi a rămas o preocupare majoră atât a sindicatelor cât şi a guvernelor. În măsura în care respectiva sumă are ca destinaţie acoperirea nevoilor şomerilor pentru o perioadă dată, putem vorbi de un rol pasiv al ajutorului de şomaj. Fondul cu această destinaţie, realizat prin contribuţia tuturor acelora care prestează o muncă remunerată poate însă căpăta şi o altă conotaţie, de sursă activă de inserţie a şomerilor în viaţa economico - socială. În această acceptiune ajutorul de somaj poate contribui la scăderea şomajului dacă serveşte la finanţarea unor programe de calificare, recalificare, reorientare şi încadrarea şomerilor în viaţa activă. Aceeaşi semnificaţie, de mijloc activ de luptă împotriva şomajului, o dobândeşte îndemnizaţia de şomaj şi atunci când, beneficiarii acesteia sunt obligaţi la prestarea unor activităţi cu caracter public. * În timpuri şi locuri diferite, în conjuncturi economice specifice s-a uzat de un anumit gen de politică şi măsură anti-şomaj. Fiecare ţară se inspiră din experienţa trecută şi prezentă generală dar îşi alege în ultimă instanţă căile şi mijloacele proprii. România nu poate face altfel. Multe din măsurile amintite de noi mai sus pot constitui sursă de inspiraţie. În acelaşi timp nu trebuie să se uite faptul că şomajul românesc este în principal unul structural. De aceea, odată cu restructurările tehnologice, cu reorientarea unor sectoare şi ramuri de activitate cerute de tranziţia la economia de piaţă, trebuie găsite mijloacele necesare pentru a produce schimbări tot atât de profunde în planul structurii forţei de muncă. Elasticitatea, maleabilitatea, adaptarea din mers trebuie să caracterizeze atât oferta cât şi cererea de muncă. Supleţea economiei, îmbinarea unităţilor mari cu cele mici şi mijlocii, cămp larg deschis liberei iniţiative, investiţii în zone de maximă productivitate, dezvoltarea sectorului serviciilor (de producţie, turism, dar mai ales de consum), îmbinarea unor strategii naţionale cu altele locale şi regionale spre reconversie şi transferabilitate, pe de o parte, şi un învăţământ modern, bine structurat, pe cerinţe, profesii şi raportat la standardele internaţionale, voinţa de schimbare, conştientizarea în rândul oamenilor a faptului, ce trebuie să devină normal, că pe parcursul perioadei active locul de muncă poate fi schimbat (nu numai ca spaţiu dar şi ca atribuţii) de un anumit număr de ori, cultivarea disciplinei de a economisi şi a investi etc., pe de altă parte sunt condiţii obligatorii de a căror îndeplinire va depinde echilibrul pe piaţa forţei de muncă. Îndemnizaţia de şomaj legalizată şi introdusă şi în ţara noastră, constituie doar o soluţie temporară, subsidiară şi care se sprijină şi vizează îndeosebi domeniul socialului şi mai puţin pe argumente şi motivaţie economică. De aceea, mai presus de toate, asupra gradului de ocupare îşi vor pune amprenta faptele de muncă, disciplina riguroasă, fără de care, progresul în planul producţiei, al creşterii economice şi deci al gradului de folosire rămân simple himere.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
14. MONEDA ŞI PIAŢA MONETARĂ
Prezentul capitol este dedicat studiului finanţării economiei şi incidenţei monedei asupra activităţii economice. În procesul de finanţare a economiei naţionale apar ofertanţii de resurse financiare şi cei care au nevoie de acestea, precum şi un ansamblu de instituţii care intermediază tranzacţiile cu bani. Ofertanţii de resurse financiare sunt acei subiecţi economici care, datorită veniturilor de care dispun şi a programelor de consum, economisire şi investiţii au o capacitate suplimentară de finanţare spre deosebire de alţi agenţi economici care au nevoie de aceste resurse, fiind subiecţi ai căror planuri presupun un anumit volum de resurse financiare. Analiza pe care o vom întreprinde se bazează pe rolul monedei în cadrul modelului macroeconomic, pregătind astfel premisele înţelegerii problematicii pieţei monetare şi a instrumentelor de politică monetară.
14.1. Geneza şi evoluţia banilor
Prima etapă a economiei de schimb, care a durat vreme îndelungată, a reprezentat-o trocul. Schimbul în forma sa cea mai simplă, de troc, constă în schimbul direct marfă pe marfă. O economie de troc este aceea în care nu există nici un mijloc de schimb unanim acceptat. Funcţionarea mecanismului trocului era foarte anevoioasă şi îngreuia dezvoltarea vieţii economice. S-a simţit nevoia unui obiect care să intermedieze schimbul, a unui mijlocitor. Odată cu apariţia mijlocitorilor schimbului s-a trecut la o nouă etapă în cadrul economiei sociale cunoscută sub denumirea de etapa economiei băneşti sau monetare. Prin utilizarea instrumentului mijlocitor, schimbul de mărfuri se divide în două operaţii succesive: vânzarea şi cumpărarea. În cadrul trocului vânzarea şi cumpărarea reprezintă o operaţiune unică. Sistemul trocului era foarte dificil, deoarece toate tranzacţiile necesitau dubla coincidenţă a voinţelor, trebuia găsit cel care dorea bunul respectiv şi apoi se fixa raportul de schimb între produsele care făceau obiectul tranzacţiilor. Bunurile care nu erau perfect divizibile erau greu de schimbat prin intermediul trocului. Funcţia de mijlocitor al schimbului şi de echivalent a fost îndeplinită de mărfurile cele mai variate care s-au desprins din lumea mărfurilor, în urma unei selecţii naturale în procesul schimbului. În această etapă a dezvoltării economice, utilizarea echivalentului a dus la eliminarea inconvenientelor trocului. Moneda marfă reprezintă un bun care el însuşi are valoare atât ca unitate monetară cât şi ca marfă. Dacă într-o societate se folosea moneda reprezentată de marfă, aceasta se utiliza atât ca mijloc de schimb, dar de asemenea, ea se cumpăra şi se vindea ca un bun oarecare. Marfa aleasă ca monedă trebuie să reunească o serie de calităţi care se pot concretiza în următoarele: • Durabilitate: nimeni nu va accepta ca monedă un bun care este perisabil, adică se deteriorează pe termen scurt; • Uşor de transportat: dacă agenţii economici au de transportat mari cantităţi de monedă, marfa utilizată ca echivalent trebuie să aibă o valoare ridicată faţă de greutatea sa pentru a putea fi transportată cu usurinţă; • Divizibilitate: bunul ales ca mijlocitor al schimbului trebuie să poată fi subdivizat în părţi mai mici cu uşurinţă fără pierdere de valoare, putându-se efectua şi plăţi mai mici;
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
• Omogenitate: proprietate ce presupune că orice unitate din bunul în cauză trebuie să fie exact egală cu a celorlalte mărfuri, în caz contrar schimburile se vor realiza în condiţii dificile; • Cu ofertă limitată: orice marfă care nu are o ofertă limitată nu va avea o valoare economică; • Greu de contrafăcut, de falsificat: o monedă cu cât se poate reproduce mai uşor îşi pierde din valoarea sa. Capacitatea şi calitatea pe care o are moneda de a elibera indivizii de constrângerile trocului, explică utilizarea sa rapidă, apariţia acestui bun ce face obiectul unei acceptări generale. Toate categoriile de bunuri au fost folosite ca monedă de schimb într-o mărime sau alta, dar metalele preţioase s-au dovedit a fi cele mai satisfăcătoare. Metalele preţioase, în special aurul şi argintul au îndeplinit rolul de mijlocitor al schimbului, de bani, la început sub formă de bare, drugi, inele etc. care erau cântărite cu prilejul fiecărei tranzacţii. Ulterior metalul a fost fasonat în piese de o greutate determinată dinainte. Treptat, monedele de metal preţios care erau în circulaţie au fost înlocuite cu cele de metal ordinar, care aveau înscrise pe ele valoarea aurului pe care-l substituiau. De la emisiunea de piese de metal ordinar, care era mai greu de purtat şi de transportat s-a trecut, cu timpul, la emisiunea de bani de hârtie, fără nici o valoare intrinsecă având o valoare nominală inscrisă, egală cu cea a aurului pe care-l reprezintă. O lungă perioadă de timp, aceste forme băneşti au reprezentat aurul şi au circulat în numele său. Astăzi ele sunt monede fiduciare, adică circulă pe baza încrederii ce li se conferă, în sensul că, cu ajutorul lor se pot face plăţi, se pot obţine bunuri şi servicii pe baza garanţiei acordate de stat cursurilor lor. Moneda legală este aceea pe care guvernul (statul) a declarat-o acceptabilă ca mijloc de schimb şi ca formă legală de stingere a datoriilor. Hârtiei de monedă şi monedei din metal ordinar, pentru a putea circula, trebuie să li se confere o valabilitate socială pe care o obţin prin cursul forţat. Cursul forţat presupune obligaţia impusă de stat publicului de a primi la plată nelimitat biletul care este investit cu acel curs, fără a pretinde băncii de emisiune convertirea în metal pretios. În cazul posibilităţii convertirii obligativitatea poartă denumirea de curs legal. Există deosebiri între moneda de hârtie - bilet convertibil şi hârtia monedă - bilet neconvertibil. Hârtia monedă reprezintă biletul emis direct de stat sau de o bancă de emisiune fără acoperire în metal preţios şi fără obligaţia de a-l converti la vedere, şi care circulă pe baza cursului forţat. Moneda de hârtie este de asemenea un bilet fiduciar care a avut ca antecesor certificatul de depozit, o chitanţa care certifica depunerea unei cantităţi de metal pretios la bancă şi care a circulat pe baza depozitului pe care-l reprezenta. La origini, moneda de hârtie sau biletul de bancă a fost un certificat de depozit, un înscris, care consemna depunerea la un bancher sau la o bancă a unei cantităţi determinate de metal preţios ori monedă metalică cu obligaţia din partea acestora să restituie la cerere depozitul în schimbul acelui înscris. În prezent, dispărând convertibilitatea, toate formele de bani sunt monedă fiduciară, neexistând diferenţe de conţinut între moneda de hârtie şi hârtia monedă. Deci, banii fără valoare intrinsecă constituie de fapt semne ale valorii. Forma monetară a banilor devine independentă, iar în locul aurului pot funcţiona ca monedă obiecte relativ lipsite de valoare cum ar fi hârtia. În maniera aceasta se ajunge la forma bani de hârtie.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
Alături de banii de hârtie, ca semne ale valorii, mai circulă şi astăzi moneda metalică măruntă din nichel, cupru sau aluminiu, cu valoare mult mai mică, decât cea înscrisă pe ele. Această monedă metalică a apărut din necesitatea de a face cumpărături mărunte şi care este denumită monedă divizionară. În practică, banii de hârtie şi moneda divizionară poartă denumirea generică de numerar. Alături de numerar funcţionează cu o pondere din ce în ce mai mare banii scripturali sau banii de cont. Circulaţia banilor de cont se efectuează prin viramente şi transferuri între conturi. Există mari dispute între specialişti cu privire la definirea monedei. Clasicii economiei politice au arătat că banii sunt o marfă, care s-au desprins din lumea mărfurilor pentru a îndeplini un rol deosebit, respectiv cel de echivalent general al valorii tuturor mărfurilor şi de instrument de schimb. Ei au apărut spontan ca rezultat al unui îndelungat proces istoric de dezvoltare a schimbului de activităţi. Unii specialişti consideră banii a fi rezultatul unei convenţii la care oamenii ar fi ajuns pentru înlesnirea schimbului sau că ar fi o ficţiune juridică, respectiv o creaţie a ordinii de drept. "Banii" - scria P.A. Samuelson - sunt o convenţie socială artificială de îndată ce bunurile pot fi cumpărate sau vândute pe un lucru dat, publicul va consimţi să se folosească de el pentru cumpărările şi vânzările sale. Oricât ar fi de paradoxal sau nu, banii sunt acceptaţi sau nu ... pentru că ei sunt acceptaţi". Desigur, problema definirii banilor nu a fost încă pe deplin soluţionată iar discuţiile între economişti continuă.
14.2. Funcţiile economice ale monedei
Rolul banilor în economie este pus în evidenţă de funcţiile pe care aceştia le îndeplinesc. În principal banii îndeplinesc următoarele funcţii: 1. Funcţia de mijloc de schimb O funcţie importantă a monedei constă în facilitarea schimbului de mărfuri. Fără bani sistemul economic, care este fondat pe diviziunea muncii şi pe specializare, nu poate funcţiona, lipsa acestora impunând revenirea la o formă primitivă a producţiei şi schimbului de mărfuri. Moneda a fost considerată ca una din marele invenţii ale omenirii care a contribuit la libertatea de a alege a individului. Odată cu apariţia banilor, schimbul sub forma trocului (M - M) este înlocuit de schimbul de marfă pe bani ( M - B - M). Folosirea lor în procesul schimbului de mărfuri produce separarea vânzării şi cumpărării în două faze: M - B care reprezintă vânzarea şi B - M care reprezintă cumpărarea. Deci, prin intermediul banilor, fiecare bun sau serviciu poate fi schimbat pe alt bun şi serviciu. Dar există posibilitatea ca cele două acte ale schimbului ( M - B şi B - M) să nu coincidă în timp şi spatiu. Întreruperea lanţului celor două tranzacţii poate favoriza aparitia crizelor economice. Prin folosirea banilor ca mijloc de schimb se reduc foarte mult costurile legate de efectuarea tranzacţiilor comerciale. 2. Funcţia de calcul, de măsură a valorii Spre deosebire de celelalte funcţii, funcţia de calcul prezintă o particularitate şi anume aceea că realizarea sa se face în mod abstract pe calea gândirii, nefiind necesară şi prezenţa fizică a banilor. Ca mijloc de calcul, banii sunt folosiţi pentru măsurarea cheltuielilor, pentru calculul costului şi al preţului. Pentru a exprima mărimea preţurilor se stabileşte un etalon monetar. Etalonul monetar ca unitate de comensurare a preţurilor trebuie să fie de mărime convenabilă şi stabilă.
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
3. Funcţia de conservare a valorii Moneda constituie un mijloc eficace şi comod de conservare a puterii de cumpărare a populaţiei. În cazul trocului, trebuia acceptat un alt bun la schimb; folosind moneda, bunurile pot fi vândute astăzi, iar moneda poate fi păstrată până în momentul în care vor apărea alte necesităţi. Cele două feţe ale aceleiaşi tranzacţii din cadrul trocului pot fi separate în timp ceea ce corespunde unui câştig evident de libertate de acţiune. Pentru a putea fi considerat un mijloc satisfăcător de conservare a valorii, moneda trebuie să aibă stabilitate. Este un fapt de necontestat că fluctuaţiile rapide ale nivelului general al preţurilor vor reduce utilitatea monedei ca rezervă de valoare. Banii îndeplinesc această funcţie deoarece ei apar ca întruchipare a avuţiei. Moneda obţinută din vânzarea bunurilor şi serviciilor dă posibilitatea economisirii. Economisirea se bazează pe faptul că valoarea banilor la care se renunţa în prezent va putea fi regăsită în integritatea sa în viitor, atunci când vor fi utilizati banii economisiţi. 4. Funcţia de mijloc de plată Banii îndeplinesc funcţia de mijloc de plată şi în afara schimbului de mărfuri pentru orice fel de plăţi, credite băneşti, impozite, salarii, burse, pensii etc. 5. Funcţia de bani universali care se exercită în cadrul relaţiilor internaţionale. Ei sunt folosiţi pentru facilitarea schimburilor economice dintre ţări, a comerţului internaţional, a turismului, pentru transferul de tehnologii, pentru investiţii în străinătate, împrumuturi internaţionale etc. Deşi le-am prezentat distinct, funcţiile banilor constituie în realitate un tot unitar, între ele existând multiple interdependenţe. Indiferent de formele lor concrete de existenţă, banii au o calitate comună: constituie, prin excelenţă, lichiditate, putând fi oricând convertite în bunuri sau sarvicii. Deci ei se manifestă în viaţa reală ca "purtători de alegere", toate celelalte bunuri având o destinaţie specială, caracterizându-se printr-o relativă rigiditate. 14.3. Băncile şi crearea de monedă
Instituţiile implicate în realizarea legăturilor complexe dintre sectorul monetar şi economia reală, prin intermediul pieţei monetare şi pieţei capitalurilor sau pieţei financiare poartă denumirea de intermediari financiari şi includ sectorul bancar şi instituţiile financiare nebancare, cum ar fi companiile de asigurare, societăţile de construcţii, trusturile de investiţii. Băncile au apărut cu multe secole în urmă, ca o necesitate determinată de dezvoltarea producţiei şi a schimbului de mărfuri. La început, ele asigurau păstrarea valorilor imobiliare şi executarea plătilor între clienţi. Ulterior, rolul şi funcţiile lor s-au multiplicat şi au crescut în complexitate, astăzi ele formând un sistem ce constituie unul dintre pilonii de bază ai funcţionării economiei moderne, naţionale şi internaţionale. Costin C. Kiriţescu defineşte banca prin funcţiile sale: o entitate economică de stat, privată sau mixtă, ale cărei funcţii principale sunt: a) atragerea mijloacelor băneşti temporar disponibile ale clienţilor în conturile deschise acestora; b) efectuarea de viramente între conturile clienţilor şi de transferuri în conturi deschise la alte banci; c)acordarea de credite pe diferite termene;
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
d) emiterea de instrumente de credit şi efectuarea de tranzacţii cu astfel de instrumente; e) vânzarea - cumpărarea de valută; f) alte operaţiuni. Îndeplinind aceste funcţii, băncile sunt, de fapt, mijlocitori şi centre de credit şi de casă ale întreprinderilor, având drept scop obţinerea de profit. De aceea, putem spune că băncile reprezintă acel agent economic care îndeplineşte rolul de intermediar financiar între ceilalţi agenţi economici, gestionând instrumentele monetare şi pârghiile financiare ale unei ţări. Sistemul bancar al oricărei economii de piaţă cuprinde mai multe tipuri de bănci ierarhizate atât prin atribuţiile şi particularităţile funcţionării lor, cât şi prin prerogativele care le sunt conferite prin lege. Principalele tipuri de bănci existente în ţările cu economie de piaţa, diferenţiate prin conţinutul operaţiunilor pe care le efectuează, sunt: a) Banca de emisiune (centrală, bancă a bancilor, sau bancă de prim rang) este un organism autonom cu personalitate juridică proprie, capitalul fiind în proprietatea statului. Este banca centrală a statului care conduce politica monetară şi de credit în cadrul politicii economice şi financiare şi menţine stabilitatea monedei naţionale. Banca Naţională a României este instituţia unică de emisiune a statului şi stabileşte reglementările în domeniul monetar şi al creditului. Ea refinanţează societăţile bancare şi procură lichidităţi sistemului bancar asigurând, în acelaşi timp, supravegherea tuturor instituţiilor bancare. Banca Naţională îndeplineşte funcţiile care-i sunt conferite prin mandat naţional: 1) emiterea biletelor de bancă; 2) crearea şi gestionarea puterii de plată în ţară; 3) supravegherea societătilor bancare şi a altor instituţii de credit în sensul regularizării volumului şi costului creditului; 4) conlucrarea cu Trezoreria pentru a conduce programul de împrumut al guvernului; 5) conduce politica monetară şi valutară a ţării; 6) caută căile economice de menţinere a stabilităţii monetare şi de asigurare a funcţionalităţii sistemului bancar. Funcţia principală a Băncii Naţionale o constituie punerea în circulaţie a bancnotelor şi a monedei divizionare. De asemenea, Banca de emisiune girează stocul de aur şi de devize străine şi întreţine relaţii cu alte bănci centrale şi cu organisme financiar-monetare internaţionale. b) Băncile comerciale - deţin locul principal ca pondere în sistemul bancar. Ele îşi constituie resursele din propriul capital social format prin emisiunea de acţiuni, inclusiv fondul de rezervă, din depunerile la termen, la vedere şi în cont curent ale firmelor sau persoanelor particulare, din reescontarea cambiilor comerciale la Banca Centrală etc. Efectuând operaţiuni de creditare pe termen scurt a întreprinzătorilor, prin scontarea cambiilor, făcând împrumuturi pe gaj de mărfuri şi documente, pe gaj de acţiuni, obligaţiuni şi alte efecte publice, băncile comerciale dispun de puterea de creaţie monetară. Băncile comerciale se împart în bănci de depozit şi bănci ipotecare. Bancile de depozit îşi procură mijloacele financiare de care au nevoie de pe piaţa monetară şi din depunerile pe termen scurt ale clienţilor. Bancile ipotecare sunt acelea care îşi asigură mijloacele necesare prin emisiunea de înscrisuri şi obligaţiuni ipotecare.
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
c) Băncile de comerţ exterior sau băncile de export - import sunt instituţii bancare specializate pentru a facilita operaţiunile de pe pieţele externe. d) Casele de economii reprezintă o vastă reţea de mibilizare a disponibilităţilor băneşti ale populaţiei prin intermediul diferitelor instrumente de economisire, de păstrare şi valorificare a lor. Sistemul financiar-bancar mai cuprinde şi uniuni de credit, bănci cooperatiste, firme care se ocupă cu scontarea poliţelor, societăţi de finanţare a trusturilor de construcţii, societăţi de asigurare etc. În esenţă, băncile exercită două categorii de funcţii: a) active şi b) pasive. Principala funcţie activă a băncilor o constituie acordarea de împrumuturi solicitanţilor, persoane fizice şi juridice, care îndeplinesc condiţiile de bonitate financiară, adică au capacitatea economică de a restitui, la scadenţă, creditele contractate împreună cu dobânzile aferente. Bonitatea financiară a împrumutului constituie baza încrederii fără de care nu pot fi concepute operaţiunile de credit. Împrumuturile se acordă fie pe seama capitalurilor proprii ale băncilor sau pe cea a soldului activ rezultat din diferenţa dintre depunerile clienţilor şi restituirile solicitate de aceştia într-un anumit interval de timp. Dintre operaţiunile active ale băncilor mai fac parte: gestionarea conturilor deponenţilor, organizarea înfiinţării de societăţi comerciale şi plasarea titlurilor de valoare ale acestora, scontarea cambiilor, a warrantelor sau a altor efecte de comerţ. Funcţia pasivă a instituţiilor financiar-bancare se referă la primirea spre păstrare a economiilor populaţiei şi a agenţilor economici nonfinanciari. Printre alte servicii bancare pasive se mai înscriu: primirea de depuneri ale unor clienţi pentru a executa din ele diferite plăţi la ordinele acestora, conducerea operaţiunilor de casă ale întreprinderilor şi instituţiilor care solicită acest lucru. În condiţiile actuale, sistemul bancar - financiar exercită, pe lângă funcţiile tradiţionale şi o serie de funcţii noi cu caracter macroeconomic. Astfel, băncile coordonează plăţile şi încasările ce se efectuează în întreaga economie naţională. Ele au misiunea de a asigura cadrul necesar emisiunii suplimentare de monedă şi retragerii acesteia. Sistemul bancar îndeplineşte şi funcţia de intermediere financiară la nivelul economiei naţionale, canalizând economiile agenţilor economici şi populaţiei spre domenii de mare interes pentru ţară. Băncile şi instituţiile financiare joacă un rol important în restructurarea creditului, limitând riscul neacoperit al unor împrumutători. De asemenea, organizaţiile financiar - bancare au posibilitatea de a crea putere de cumpărare adiţională, posibilitate ce decurge din transformarea depozitelor, a depunerilor la vedere ale agenţilor economici nonfinanciari în credite pe termen lung. Gestionând fluxurile monetare ale economiei, transformând depunerile la vedere ale clienţilor în surse de creditare, băncile selecţionează proiectele pe care urmează să le susţină prin credite. Pentru acordarea împrumuturilor şi efectuarea unor servicii active, băncile pretind şi încasează o dobândă sau comision. Pentru sumele păstrate în depozit, ca şi pentru celelalte servicii pasive, băncile plătesc dobândă clienţilor lor. Diferenţa dintre dobânzile încasate şi cele plătite constituie profitul bancar brut. Dacă din acesta se scad cheltuielile de administraţie şi de întreţinere ale băncii, ca şi impozitele legale, ceea ce rămâne se numeşte profit bancar net. În sistemul bancar actual rezervele băneşti sunt alcătuite din numerarul aflat în casă şi din depozitele la banca centrală. Băncile trebuie să păstreze o parte din depozitele lor în numerar şi în depozite la banca centrală din două motive:
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
1) pentru a face faţă retragerilor de depozite din partea clienţilor şi 2) pentru că legislaţia economico-financiară stipulează acest lucru. Partea din depozite pe care băncile trebuie să le păstreze sub formă de active lichide sau rezerve se numeşte coeficient de casă sau rata rezervelor dorite sau obligatorii şi are ca scop garantarea lichidităţii depozitelor, respectiv capacitatea lor de a fi transformate în numerar. Activitatea bancilor se bazează pe anunmite norme de comportament şi anume: • lichiditate, • rentabilitate, • solvabilitate. Lichiditatea presupune ca băncile să fie capabile, în orice moment, să transforme depozitele clienţilor în monedă la cererea acestora. Rentabilitatea se referă la asigurarea dividentelor pentru acţionari, dividente care depind de beneficiile obţinute. Banca, pentru a fi solvabilă, trebuie sa dispună întotdeauna de un ansamblu de bunuri şi de creanţe superioare datoriilor pe care le are. În continuare să analizăm procesul prin care băncile crează monedă. Vom vedea că rata rezervelor obligatorii sau coeficientul de casă reprezintă nu numai o garanţie a lichidităţii ci joacă şi un rol important în acest mecanism. Considerăm că, pentru a face faţă unei plăţi oarecare, Banca Centrală pune în circulaţie un bilet de bancă de 1.000 u.m.. Presupunem că beneficiarul sumei respective depune la o bancă biletul emis de către Banca Centrală (banca nr. 1) În situaţia iniţială, banca nr. 1 va înregistra un depozit de 1.000 u.m. şi, în acelaşi timp, rezerve adiţionale de 1.000 u.m. (tabelul nr. 14.1.a). Datorită faptului că, în acest exemplu, coeficientul (rata) de rezerve obligatorii ale bancii nr. 1 este egal cu 20%, aceasta va reţine 200 u.m. ca rezerve obligatorii pentru garantarea lichidităţii iar restul de 800 u.m. le va împrumuta. În consecinţă, situaţia finală a băncii nr. 1 va fi cea reflectată în tabloul 14.1.b). Tabelul nr. 14.1.a (a) Banca nr. 1 Situaţia iniţială Activ Pasiv Rezerve: Depozite.....1. 1.000 000 Total Total.... 1.000 .........1.000 Tabelul nr. 14.1.b (b) Banca nr. 1 Situaţia finală Activ Pasiv Rezerve....20 Depozite...10 0 00 Credite.....80 0 Total...1000 Total...1000
Considerăm acum că banca nr. 1 acordă un împrumut unui agent economic oarecare şi că acesta, după ce va primi banii, îi va folosi pentru efectuarea unor plăţi. Cei care vor primi banii respectivi lucrează cu alte bănci, iar acestea vor depozita banii integral. Pe aceste bănci le vom numi "bănci de generaţia a doua". În situaţia iniţială băncile de generaţia a doua vor dispune de 800 u.m. în depozit şi de 800 u.m. în rezerve. (tabelul nr. 14.2.a).
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
Tabelul nr. 14.2. Bănci din generaţia a doua (a) Bănci din generaţia a doua Situatia iniţială Activ Pasiv Rezerve...... Depozite.....80 800 0 Total .........800 Total.... 800 (b) Banci din generaţia a doua Situaţia finală Activ Pasiv Rezerve....16 Depozite...80 0 0 Credite.....64 0 Total...800 Total...800
Băncile din generaţia a doua, ca şi banca nr. 1 vor aloca 20% din cele 800 u.m. ca rezervă, adică 160 u.m. iar 640 ca împrumuturi. În acest moment cele 1000 u.m. s-au transformat în 1800 u.m. (1000 u.m. + 800 u.m.) sub formă de depozite şi 640 sub formă de disponibil. Dacă aceste 640 u.m. se împrumută şi vor fi depozitate la alte banci, să le spunem "banci de categoria a treia", procesul descris anterior va continua. Aceste bănci, de asemenea, vor reţine sub formă de rezervă 20% din 640 u.m. pe care le-au primit sub formă de depozite şi vor fi dispuse să împrumute restul. Procesul va continua, în maniera descrisă, până când se va împrumuta întregul exces de rezervă. Creşterile cantităţilor de monedă în etapele succesive vor fi de fiecare dată mai mici şi se vor reduce până la dispariţie. Dar care va fi efectul final asupra cantităţii de monedă? Rezultatul final al acestui proces este reflectat în tabelul nr.14.3. Tabelul nr. 14.3. Expansiunea depozitelor bancare Noile Noile Noile depozit împrumuturi rezerv e e Banca iniţială (nr.1) 1000 800 200 Banca de generaţia a doua 800 640 160 Banca de generaţia a treia 640 512 128 Banca de generaţia a patra 512 410 102 Banca de generaţia a cincea 410 328 82 Suma primelor cinci generaţii de 3362 2690 672 bănci Suma celorlalte generaţii de bănci 1638 1310 328 TOTAL pe ansamblul sistemului 5000 4000 1000 bancar Poziţia băncii Cum se poate observa, totalul noilor depozite (1000 + 800 + 640 ...) este de 5000 u.m.. Procesul de creare de depozite se va finaliza în momentul în care nici o bancă din cadrul sistemului bancar nu va avea rezerve peste 20%. În exemplul nostru, sistemul bancar va atinge o poziţie de echilibru când cele 1000 u.m. de rezervă bănească se vor folosi în întregime ca rezerve obligatorii. Cu alte cuvinte, va fi în echilibru când 20% din noile depozite vor fi egale cu noile rezerve, adică cu 1000 u.m. Această situaţie va fi atinsă când noile depozite vor fi de 5000 u.m.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
Efectul final al procesului de creare de monedă poate fi analizat şi algebric: Noile depozite = 1000 u.m. + 800 u.m. + 600 u.m. + 512 + ... Aceste numere formează o progresie geometrică. Fiecare valoare este egală cu 80% din cea precedentă iar rezervele au fost de 20%, restul reprezintă ceea ce se împrumuta ulterior, apărând în cadrul sistemului bancar sub formă de rezerve. Luând în considerare acest aspect, seria formată din depozite o putem scrie în maniera următoare: Noile depozite = 1000 u.m.(1 + 0,8 + 0,64 + 0,512 + ....) = 1000 u.m. (1 + 0,8 + (0,8)2 + (0,8)3 + ...). Între paranteze apare suma termenilor unei progresii geometrice cu raţia de 0,8, fapt pentru care expresia anterioara poate căpăta forma: 1 ⎛ 1 ⎞ Noile depozite = 1000u. m.× = 1000u. m⎜ ⎟ = 5000u. m ⎝ 0,2 ⎠ 1 − 0,8 Suma termenilor progresiei geometrice formată din depozite bancare constituie multiplicatorul monedei bancare. Acest multiplicator al monedei bancare reprezintă raportul între noile depozite şi creşterea rezervelor sau unitatea (1) impărţită prin coeficientul de rezerve. Deci, multiplicatorul monedei bancare se exprimă astfel:
Prin procesul de multiplicare pus în acţiune de către bănci cele 1000 u.m. au dat naştere la 5000 u.m. de depozite sau monedă bancară, deoarece minimum de rezerve a fost de 20%. În fiecare etapă, noua monedă bancară apare când banca acordă un nou împrumut. Multiplicarea masei monetare nu se poate face însă automat, la nesfârşit. Oferta monetară trebuie să se coreleze cu cererea monetară. Pot exista fonduri la dispoziţia băncilor, dar să nu fie suficientă cererea din partea agentilor economici. Ajustarea ofertei şi cererii de monedă se poate realiza prin manevrarea ratei dobânzii dar acesta este un proces greoi, deoarece piaţa monetară apare sub formă de oligopol, cu puţini ofertanţi, iar rata dobânzii nu poate fi scăzută oricum, fiindcă ar presupune reducerea dobânzii la depozite, ceea ce i-ar putea determina pe deponenţi să-şi retragă sumele. Biletele de bancă, pentru a îndeplini funcţia de bani, trebuie să treacă din imprimeria Bancii centrale în circulaţie prin mai multe canale. Un canal principal îl constituie creditul acordat de băncile comerciale clienţilor lor, pe această cale asigurându-se cea mai mare cantitate de monedă din circulaţie. Al doilea canal îl reprezintă plata devizelor străine obţinute de întreprinzătorii naţionali pentru mărfurile vândute şi serviciile prestate în străinătate. Atunci când Banca Centrală îşi majorează rezervele valutare, ea injectează moneda suplimentară pe piaţa monetară naţională creditând contul băncilor intermediare, care negociază devizele străine. Al treilea canal îl constituie conturile bancare deschise agenţilor economici prin intermediul cărora băncile acordă credite, creând în acelaşi timp moneda. Al patrulea canal este reprezentat de deficitul bugetar. Trezoreria publică emite bonuri de tezaur pentru a căror achiziţionare celelalte bănci fac subscrieri. Când băncile revând aceste bonuri Băncii Centrale, aceasta emite bilete de bancă sau, mai
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
bine zis, creditează conturile băncilor respective din care acestea retrag moneda atunci când au nevoie.
15. INFLAŢIA
Etimologic privind lucrurile, cuvântul inflaţie provine din latinescul «inflare» care are semnificaţia de a se umfla în mod exagerat. Preluarea şi folosirea termenului în vocabularul specializat al teoriei economice sunt pe deplin justificate. De la începuturile manifestării sale şi până în zilele noastre, fenomenul numit inflaţie s-a definit, sub raportul conţinutului şi al formei de manifestare, prin această trăsătură esenţială - de creştere exagerată a preţurilor. Inflaţia îşi are o istorie a sa. Începuturile fenomenului ţin de zorii capitalismului, după cum conştientizarea lui şi încercările de analiză şi explicitare fac debut prin lucrările primilor interpreţi ai economiei moderne - mercantiliştii1. Aceştia şi cei care le-au urmat, economiştii clasici şi neoclasici s-au aplecat asupra fenomenului produs în condiţiile circulaţiei banilor adevaraţi, a banilor - aur sau a banilor de hârtie convertibili în aur. Deşi interesantă, ca motiv de reflexie şi căutare, o asemenea întreprindere nu-şi poate găsi locul aici. Lăsând pe seama istoriei monetare un atare demers, ne vom ocupa în cele ce urmează de inflaţia contemporană, produsă şi manifestă în condiţiile circulaţiei banilor în hârtie neconvertibili în aur sau alte metale preţioase.
15.1. Definire şi măsurare
Deşi uşor perceptibilă, inflaţia reprezintă unul din fenomenele complexe foarte greu de definit şi prins în tuşe sigure. Opiniile ca şi încercările de definire a inflaţiei se înscriu pe o gamă foarte variată, fiecare încercând să surprindă ceea ce se crede a fi esenţial în conţinutul sau manifestarea procesului2. La confluenţa şi interferenţa acestora, reţinem că inflaţia reprezintă un dezechilibru macroeconomic monetaro-real reflectat în creşterea masei monetare din circulaţie peste nevoile economiei, fapt ce conduce la deprecierea monetară şi la creşterea anormală, permanentă, cumulativă şi generalizată a preţurilor. Aşa cum rezultă din definiţie, inflaţia se prezintă ca o disfuncţie gravă între mărimile economice reale şi cele nominale, monetare. Funcţia esenţială a banilor, de măsurare a valorii bunurilor prin intermediul preţurilor, este pusă serios în cauză. Ei se găsesc într-o cantitate prea mare faţă de valoarea bunurilor pe care trebuie să o exprime. Ca urmare, preţurile cresc şi moneda se depreciază, cu toate consecinţele care derivă de aici. Tot din încercarea de definire, rezultă că nu orice creştere a preţurilor este sinonimă cu inflaţia. Este vorba mai întâi de o creştere anormală, şoc, foarte puternică a preţurilor. Aceasta înseamnă, implicit, că raportăm creşterea la un sistem de referinţă, la un prag admisibil, socotit normal. Amplitudinea acestui prag este variabilă, în spaţiu dar, mai ales, în timp. Astfel, pentru secolul trecut se putea emite pretenţia stabilităţii monetare gândite în condiţiile unei creşteri zero a preţurilor. Începutul de secol XX lăsa în urmă
1 2
Vezi I. Pohoa¡å, op. cit... Vezi, spre exemplificare Valeriu Coste, Infla¡ia, Editura Gaudeamus, Ia¿i, 1993, p.15-17; Eugeniu Vasilescu,
Managementul proceselor monetare ¿i teoria infla¡iei, vol.2, Editura Curtea Veche, Bucure¿ti, 1993, p.63-64.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
«triunghiul magic» clasic: creştere economică susţinută, ocuparea deplină a forţei de muncă şi stabilitate monetară. Starea de dezechilibru devine constanta evoluţiei economiei şi lumea se obişnuieşte cu ideea că echilibrul este o întâmplare. La nivelul anilor '50 se acceptă o creştere anuală a preţurilor cuprinsă între 1-2% pentru ca în perioada anilor '60-'70 să fie socotită normală o creştere a preţurilor de 3-4%. În prezent acest prag se ridică până la 5%. În al doilea rând, creşterea preţurilor trebuie să fie permanentă spre a putea vorbi de inflaţie. Nu intră în discuţie şi analiză o creştere conjuncturală, determinată de factori aleatori, întâmplători, sezonieri. Creşterea preţurilor se produce, în al treilea rând, neuniform; nu afectează în aceeaşi măsură toate bunurile şi serviciile. Cu toate acestea se poate calcula un indice general de creştere a preţurilor care să ne dea măsura inflaţiei pe întreaga economie prin raportarea PIB socotit în preţurile perioadei curente (p1) la acelaşi indicator calculat în preţurile perioadei de bază (po) după formula:
I p1/0 = PIBp1 PIBpo
Întrucât toţi membrii societăţii au calitatea de consumatori şi inflaţia este percepută în primul rând de aceştia, şi cum preţurile factorilor de producţie se reflectă în ultimă instanţă în preţurile bunurilor şi serviciilor de consum, s-a instituit obişnuinţa de a se determina inflaţia printr-un indice de tip Laspeyres aplicat asupra bunurilor de consum astfel: ∑ q1 p1 sau I = ∑ q1 p1 I p1/0 = p1/ 0 ∑ q1 p0 ∑ q0 p0 unde, q1 şi qo reprezintă cantităţile de bunuri şi servicii din perioada curentă si, respectiv, de referinţă, care fac obiectul consumului obişnuit al populaţiei. Dacă se scade din indicele preţurilor, exprimat procentual şi calculat după PIB, baza de comparaţie care este 100 se obţine rata inflaţiei (Ri): Ri = (I p1/0 − 1) ⋅ 100 În strânsă legătură cu indicele preţurilor se află indicele puterii de cumpărare a populatiei (Ipc), respectiv a cantităţii de mărfuri ce poate fi obtinută cu o unitate monetară. Puterea de cumpărare, deci valoarea relativă a monedei se află în relatie invers proporţională cu indicele preţurilor: 1 I pc = Ip Mai adăugăm, în al patrulea rând, că inflaţia este un fenomen cumulativ în sensul că o creştere prezentă a preţurilor se adaugă unei creşteri anterioare, constituindu-se, în acelaşi timp, într-un atuu şi un punct de plecare pentru o nouă creştere după teoria «bulgărului de zăpadă». Încercând o clasificare a inflaţiei, reţinem din multitudinea de criterii cu care operează teoria economică pe cele ale locului şi modului de manifestare şi al ordinului de mărime. După primul criteriu avem: a) o inflatie a abundenţei, prezentă şi manifestă în ţările dezvoltate. Are la origini, îndeosebi, cauze monetare; cantitatea prea mare de bani apare aici în raport cu o cantitate mare de bunuri şi servicii;
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
b) o inflaţie a penuriei, a lipsei, caracteristică ţărilor slab dezvoltate. Se explică, deci, printr-o insuficienţă a ofertei; surplusul de bani apare aici relativ la o cantitate mică de bunuri şi servicii. Cât priveşte ordinul de mărime, inflaţia se poate măsura la modul absolut sau relativ. La modul absolut, inflaţia îşi găseşte expresie în excedentul de masă monetară, în volumul de semne monetare în circulaţie care nu au acoperire în mărfuri necesare şi dorite de populaţie. La modul relativ, măsura cea mai fidelă o oferă rata inflaţiei. Amplitudinea ei exprimă intensitatea inflaţiei. Ţinând seama de valorile pe care le au principalii indicatori de măsurare a inflaţiei şi în principal de cele ale indicelui mediu anual de creştere a preţurilor, literatura de specialitate departajează inflaţia în3 : • inflaţie târâtoare (creeping inflation), liniştită, care presupune o creştere a preţurilor în proporţie de 3-4% anual; • inflaţie deschisă (open inflaţion) sau moderată, caracterizată printr-o creştere generală a preţurilor de 5-10% anual; • inflaţie galopantă (cu două cifre), atunci când creşterea preţurilor depăşeşte 15%; • megainflaţia, fenomen relativ nou, când inflaţia depăşeşte pragul formei galopante, preţurile crescând cu 15% lunar; • hiperinflaţia, cea mai acută formă de creştere necontrolată a preturilor, înregistrând cote de 200 - 300%. Inflaţia este un fenomen deosebit de complex ale cărei efecte se regăsesc în textura întregului organism economic şi social. Este acesta motivul pentru care intensitatea sa se măsoară şi prin raportare la acei indicatori ai dinamicii macroeconomice strânşi legaţi de procesul inflaţionist după cum urmează: • Creşterea economică neinflaţionistă a semnificat şi semnifică o creştere economică cu rate pozitive considerabile dobândită, printre altele, şi ca urmare a efectului de antrenare pe care creditul facil şi ieftin în condiţii de inflaţie îl are asupra dezvoltării. Este o creştere obţinută în perioada postbelică, până în deceniile şase şi şapte în baza unor reţete de politică economică keynesistă, când rata de creştere (46%) a fost superioară celei a inflaţiei (3%); • Creşterea economică inflaţionistă, când sporul de creştere economică se obţine cu preţul unei inflaţii considerabile. Rata inflaţiei o devansează pe cea a creşterii economice; • Stagflaţia, caracterizează acea stare a economiei în care, concomitent, se produc următoarele fenomene: inflaţie deschisă, somaj, "creştere economică zero"; • Slumpflaţia, desemnează acea stare negativă a economiei caracterizată prin scăderea producţiei nationale, inflaţie galopantă şi şomaj masiv.
15.2. Cauze şi mecanisme inflaţioniste
Inflaţia nu face parte dintre fenomenele ce pot fi explicate printr-o analiză obişnuită de genul cauză - efect. Faptul că se află la confluenţa unor procese de natură diversă şi contradictorie îngreuiază raţionamentul. Cu toate acestea analiştii problemei
3
Vezi spre exemplificare: C. Kiri¡escu, Sistemul bånesc al leului ¿i precursorii lui, Editura Academiei,
Bucure¿ti, vol. 1 - 1964; vol.2 - 1967; vol.3 - 1968; E Vasilescu, op.cit.; Alain Barrière, Desequilibres economiques et contre-revolution keynesienne, Economica, Paris, 1983 etc.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
nu ezită în a descoperi cauze profunde, care ţin de intimitatea fenomenului, cauze detonator care explică amorsarea inflaţiei, cauze nemijlocite sau de autoîntreţinere, cauze sociale şi politice. 1. În grupa cauzelor profunde intră dereglarea raportului cerere - ofertă, dereglările sectoriale, regionale, disproporţiile în alocarea factorilor de producţie şi, în general, tot ce ţine de aspectul patologic al economiei, inflaţia nefiind decât un reflex al acesteia. În esenţă, toate acestea au drept consecinţă, ca expresie sintetică, dereglarea raportului cerere-ofertă, privit fie ca mecanism în ansamblu, fie pe fiecare componentă în parte. De aici, inflaţia numită prin cerere sau inflaţia prin ofertă sau şi una şi alta. Originile inflaţiei prin cerere şi ofertă se găsesc în conţinutul «legii lui Say» şi a legii cererii şi ofertei. Potrivit «legii lui Say» orice ofertă îşi crează propria cerere sau, astfel spus, în absenţa tezaurizării, veniturile formate cu ocazia producţiei şi care alcătuiesc cererea globală sunt egale cu oferta globală. Un surplus de venituri, deci o cerere în exces, poate fi considerat inflaţionist numai în măsura în care aparatul de producţie nu răspunde corespunzător; în condiţiile unei oferte rigide, deficitare, ajustarea ofertei la cerere nu se mai face prin cantităţi, ci prin preţuri. Când această situaţie se reproduce, şi nimic nu permite o creştere a ofertei globale, în proporţii suficiente, puseul inflaţionist produs de un şoc al cererii se transformă într-o veritabilă inflaţie. Din această perspectivă, toate motivele ce conduc fie la o cerere globală excedentară fie la o ofertă deficitară se constituie în tot atâtea cauze ale inflaţiei. Printre cauzele care pot conduce la un exces de cerere reţinem: • Scăderea înclinaţiei spre economisire; • Detezaurizarea, determinată şi întreţinută de o instabilitate economică şi politică; • Intrarea de devize străine suplimentare (excedentul balanţei comerciale, intrarea de capitaluri, repatrierea unor profituri şi dividende, etc.); • Cheltuieli cu efecte productive întârziate; • Sporirea cheltuielilor neproductive şi, în principal, a celor militare. Se are în vedere aici şi împrejurarea că veniturilor obţinute în acest sector nu le vine la întâlnire o ofertă pe măsură, bunurile militare nefăcând obiectul circuitului civil de mărfuri; • «Posibilitatea de a trăi din dezeconomii», după expresia lui Keynes, prin dezvoltarea excesivă a creditului de consum; • O creştere excesivă a salariilor fără acoperire în bunuri şi servicii; • O creştere demografică susţinută. Istoria faptelor economice arată că, de regulă, o cerere globală mobilă şi în creştere s-a constituit într-un imbold pentru dezvoltarea economică. O demonstrează politicile economice postbelice, de inspiraţie keynesistă, bazate tocmai pe stimularea cererii globale efective (consum şi investiţii) şi care au condus la cei «treizeci de ani glorioşi». Dar, aşa cum s-a arătat, numai excesul de cerere relativ la o producţie care nu oferă răspunsul corespunzător şi obligă la ajustarea preponderent prin preţuri conduce la inflaţie. Cât priveşte oferta deficitară, printre multiplele cauze care o pot explica menţionăm4: • Situaţia de deplină ocupare a forţei de muncă, de unde dificultatea pentru anumite sectoare de a procura mâna de lucru necesară largirii producţiei;
4
Vezi Alain Barrère, op.cit., p.279.
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
• Modificări prea rapide ale cererii, coroborate cu o prelungire nepermisă a reţelelor de distribuţie care-i îndepărtează pe producători de percepţia efectivă şi directă a cererii; • Nivelul redus de atracţie al oportunităţilor de investiţii în condiţiile unui mediu concurenţial dur şi al unei densităţi mari a capitalului; • Deficienţe organizatorice; • Slaba mobilitate a factorilor de producţie; • Condiţii climaterice, politice, conjuncturale (interne şi externe) nefavorabile; • Nerespectarea termenilor de punere în funcţiune a investiţiilor; • Etc. Necorelarea cerere-ofertă şi apariţia, în consecinţă, a inflaţiei poate fi sugerată prin figura 15.1.
Unei creşteri a cererii globale de la C1 la C2 şi respectiv C3 i se răspunde, parţial prin creşterea ofertei de la Q1 la Q2 şi respectiv la Q3 partial prin creşterea preţurilor de la P1 la P2 şi P3. Preţurile vor creşte cu atât mai mult cu cât curba ofertei este mai inelastică (mai apropiată de verticală) şi deci producţia mai rigidă. O asemenea situaţie se întâlneşte îndeosebi în faza superioară a unui boom prelungit, când posibilităţile de a largi dimensiunile producţiei s-au consumnat. Atunci, unei creşteri a cererii îi corespunde o creştere, aproape proporţională, a preţurilor. Figura prezintă doar o creştere şoc a cererii, în două reprize. Pentru a putea vorbi de inflaţie este necesară o creştere continuă a cererii şi, în mod corespunzător, a preţurilor. 2. Cauzele nemijlocite conduc la aşa numita inflaţie prin costuri şi inflaţia monetară. a) Inflaţia prin costuri se explică prin mecanismul de circuit al producerii bunurilor; prin faptul că mărfurile se produc din mărfuri5 şi deci, preţurile imputurilor se regăsesc în cele ale outputurilor ş.a.m.d. Presiunea produsă de un cost de producţie mărit se traduce într-un preţ inflaţionist numai dacă remunerarea factorilor de producţie creşte într-o cadenţă superioară sporirii productivităţii lor. Costurile mărite provin, în primul rând, de la o politică salarială nefondată pe criterii economice; salarii mari, fără acoperire în planul producţiei, crează cel mai adesea tensiuni inflaţioniste. Creşterea preţurilor la materii prime şi materiale are acelaşi efect. Atunci când materiile prime se importă la preţuri ridicate care se repercutează asupra preţurilor produselor finite indigene, vorbim de o inflaţie importată. Fenomenul se amplifică pe fondul devalorizării monedei naţionale. Cu efecte similare se soldează o politică de amortismente accelerate determinate de teama unei uzuri morale premature. Mai reţinem, spre a completa tabloul factorilor cauzatori
5
Vezi Pierro Sraffa, Production de marchandises par des marchandises, Dunod, Paris, 1997.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
ai unor costuri ridicate, efectele pe care le produc în această direcţie presiunea fiscală şi costul datoriei publice. Daca impozitele directe subţiază veniturile şi reduc, în consecinţă, presiunea cererii inflaţioniste, nu acelaşi lucru se poate spune despre impozitele indirecte; ele sunt părţi componente ale preţurilor şi deci orice creştere a lor afectează în mod direct proporţional nivelul acestora. Inflaţia prin costuri poate fi surprinsă prin următoarea figură:
Se observă că unei creşteri a costurilor firmele răspund, în parte, prin reducerea producţiei de la Q1 la Q3 prin Q2, în parte prin creşterea preţurilor de la P1 la P3 prin P2. "Măsura în care firmele vor mări preţurile şi vor reduce producţia depinde de înclinaţia pantei cererii agregate. Cu cât cererea agregată este mai inelastică, cu atât producţia se va reduce mai puţin, povara costurilor mai mari fiind transferată asupra consumatorilor prin preţuri mai mari"6. Şi aici, ca şi în cazul inflaţiei prin cerere, deplasarea spre stânga a curbei ofertei şi creşterea preţurilor trebuie să se constituie într-o tendinţă pentru ca respectiva creştere de preţuri să capete atributul de inflaţionistă. Faţă de inflaţia prin cerere apar însă şi deosebiri. Dacă inflaţia prin cerere conduce la o creştere economică inflationistă, permisibilă unui înalt grad de ocupare a forţei de muncă, inflatia prin costuri, dimpotrivă, antrenează scăderea producţiei şi a gradului de ocupare. Cuvântul «stagflaţie» a fost inventat tocmai pentru a caracteriza această din urmă stare a economiei specifică inflaţiei prin costuri: şomaj, inflaţie şi stagnarea creşterii economice. Mecanismul inflaţiei prin costuri explică şi ceea ce economiştii numesc spirala inflaţionistă. Fenomenul se produce atunci când inflatia prin costuri se manifestă concomitent cu inflaţia prin cerere. Pentru a evita creşterea somajului indus de o reducere a producţiei (determinată de creşterea costurilor), pe calea politicii guvernamentale se lansează un program de creştere a cererii globale. În această situaţie, oferta globală se va deplasa mereu spre stânga, în timp ce cererea globală se va deplasa constant către dreapta aşa cum rezultă din figura alăturată:
6
x x x Economia Politicå, op. cit., 1995, p.415.
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
Rezultatul acestor deplasări de sens contrar ale cererii şi ofertei va fi o diminuare a şomajului, dar cu preţul unei inflaţii din ce în ce mai mari. b) Inflaţia monetară îşi găseşte explicaţia clasică în ecuaţia teoriei cantitativiste a lui Irving Fischer: MV = PT, în care M reprezintă masa monetară în circulaţie, V viteza de circulaţie a banilor, P - nivelul general al preţurilor iar T - volumul tranzacţiilor reale din economie. În baza acestei formule s-a susţinut că pentru o viteză de circulaţie a banilor dată şi în condiţiile în care orice surplus de bani se transformă automat în cerere de bunuri şi servicii orice excedent al masei monetare peste valoarea producţiei conduce la inflaţie. Desigur, este explicaţia cea mai simplistă a relaţiei bani - inflaţie, dar ea a fost şi a răms încă punct de plecare pentru toţi cei care consideră că inflaţia este un fenomen prin excelenţă monetar. Depăşind dihotomia economia reală economia nominală (universul banilor), monetariştii de astăzi, în frunte cu Milton Friedman rămân la convingerea că "inflaţia este întotdeauna şi pretutindeni un fenomen monetar" de care răspunzătoare este politica statului7. După opinia acestui autor, pentru a înfrâna inflaţia, statul trebuie să procedeze la o emisiune monetară moderată în aceeaşi cadenţă cu ritmul creşterii PIB, singura de natură să stabilizeze anticipările inflaţioniste şi să conducă la echilibru stabil pe toate pieţele8. Analiza evoluţiei prezente a faptelor economice demonstrează că emisiunea monetară suplimentară nu se face în mod direct şi automat răspunzatoare de creşterea preţurilor. Suplimentul de bani nu se suprapune, în primul rând, cu un supliment corespunzător şi instantaneu de cerere. O înclinaţie accentuată a populaţiei spre economisire poate «amâna» cererea. Apoi, transformarea cererii potenţiale în cerere efectivă se face în timp, printr-o succesiune de cheltuieli. Mai reţinem şi împrejurarea, cu aceeaşi semnificaţie, că o parte din suplimentul de bani se poate folosi pentru importul unor bunuri, ceea ce va conduce la reducerea tensiunii cererii asupra preţurilor interne. Vrem să spunem, cu alte cuvinte, că suplimentul în bani din circulaţie nu este în totalitate răspunzător în creşterea preţurilor, şi, în măsura în care este, doar în anumite condiţii. În situaţia în care excedentul de monedă rămâne totuşi prin natura sa inflaţionist, de o manieră directă sau indirectă, devine importantă cunoaşterea cauzelor acestuia, în afara emisiunii propriu-zise de monedă.
7
Vezi Milton Friedman, Emil Classer, Pascal Salin ....L'Occident en desarrai. Turbulences d'une économie Pentru explica¡ii mai cuprinzåtoare, a se vedea Pierre Bezbakh, Infla¡ie, dezinfla¡ie, defla¡ie, Humanitas,
prospère, Dunod, Paris, 1978, p.44 ¿i urmåtoarele.
8
Bucure¿ti, 1992, p.39-49.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
Printre cauzele care conduc la creşterea excesivă a masei băneşti în circulaţie (numerar şi bani de cont) reţinem ca esenţiale9: • Finanţarea necontrolată, prin deficit bugetar, a unor cheltuieli publice. În situaţia în care veniturile statului sunt mai mici decât cheltuielile, diferenţa se acoperă prin împrumutul la banca de emisiune. Răul inflaţionist provine din împrejurarea că statul nu se împrumută spre a produce bunuri şi servicii suplimentare, ci spre a consuma, activând o cerere fără corespondent în planul ofertei; • Dezvoltarea exagerată a creditului bancar poate conduce la o supradimensionare a volumului banilor de cont cu efecte inflaţioniste similare celor produse de banii numerar. Inflaţia prin credit se produce şi atunci când, un credit facil şi ieftin, permisibil printr-o rată scăzută a dobânzii, se concretizează într-o investiţie nouă dar nepusă la timp în funcţiune; masa monetară suplimentară conduce la sporirea imediată a cererii de consum, în timp ce noua investiţie întârzie cu oferta «promisă»; • Intrarea în circulaţie activă a unor sume de bani care anterior au fost ţinute în rezervă de posesorii lor; • Intrarea masivă de devize ca urmare a unui excedent al balanţei plăţilor curente; • Creşterea vitezei de rotaţie a banilor; • O politică salarială nefondată pe criterii economice, care umple canalele circulaţiei cu bani fără acoperire; • Etc. Dacă transformarea excedentului monetar în supracerere efectivă cu efecte inflaţioniste nu implică nici prezenţa directă şi nici responsabilitatea statului nu acelaşi lucru se poate spune despre consitituirea ca atare a acestui excedent. Din această din urmă perspectivă Milton Friedman este îndreptăţit să acuze doar statul de povara inflaţiei; o analiză, chiar sumară, a cauzelor care conduc la excedentul monetar sugerează implicarea sau, după caz, vinovăţia neimplicării politicii statale; oricum judecăm lucrurile, statul rămâne vinovat de inflaţie. 3. Inflaţia poate fi şi rezultanta unor cauze de natură politică sau socială. Un război sau o revoluţie, de pildă, se pot solda cu un puseu speculativ al preţurilor la anumite materii prime sau cu cheltuieli publice deosebit de mari. În aceeaşi rubrică se încadrează şi migraţia în masă a unor populaţii cu efecte dezechilibrante asupra cererii efective. Absenţa unui consens social în ceea ce priveşte repartiţia venitului naţional sau a unui simţ civic dezvoltat în momente de depresiune economică, de tranziţie sau reformă, pot conduce, de asemenea, la inflaţie. Revendicomania salarială a celor ce lucrează în unitătile publice, ca răspuns la o politică guvernamentală populistă, nu este decât un exemplu în acest sens. Analiza pe factori sau grupe de factori ce cauzează inflaţia se impune din raţiuni pedagogice pentru mai buna înţelegere a fenomenului. În fapt, împrejurările ce conduc la inflaţie sunt cu influenţă şi acţiune concomitentă. De acest lucru trebuie ţinut seama atunci când se caută soluţii pentru eradicarea fenomenului.
15.3. Consecinţele inflaţiei
Fenomen complex, ce afectează organismul economic şi social în structurile sale cele mai intime, inflatia are şi consecinţe pe măsură. Ne vom opri, în cele ce urmează, doar la cele mai semnificative10.
9
Vezi Costin Kiri¡escu, Moneda, micå enciclopedie, Editura ªtiin¡ificå ¿i Enciclopedicå, Bucure¿ti, 1982,
p.190-191.
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
15.3.1. Influenţa asupra consumului, economsirii şi investiţiilor Depreciind moneda, inflaţia schimbă comportamentul individual atât în actul de consum cât şi în cel al economisirii. Astfel, în calitate de consumatori şi pentru a atenua efectele deprecierii monetare, agenţii economici accelerează ritmul cumpărărilor, plasându-şi banii, pe cât posibil, în bunuri de folosinţă îndelungată sau în «valori refugiu» cum ar fi aur, opere de artă etc. Procesul de economisire suferă, la rându-i, de pe urma deprecierii monetare, nu atât ca nivel, cât mai ales ca structură. În general, inflaţia descurajează economisirea incitând subiecţii economici să cheltuiască nu să economisească. Pe fondul unei creşteri rapide şi generalizate a preţurilor, indivizii preferă satisfacţiile prezente celor viitoare nefiind siguri că în viitor economisirea unei părţi din venitul actual le va aduce aceeaşi satisfacţie. Acest gen de arbitraj conduce la mutaţii în structura economisirii. Capătă pondere economisirea pe termen scurt şi cu caracter speculativ în detrimentul celei pe termen lung. De aici, efectul direct asupra tipului de investiţie. Sunt preferate şi priveligiate investiţiile pe termen scurt în defavoarea celor costisitoare dar destinate formării şi reformării moderne a ramurilor economice unde perspectiva obţinerii de profit se profilează la un orizont mult mai îndepărtat. Urmarea este apariţia unui sector terţiar hipertrofiat unde investitorii ajung la profit în timpi relativi scurţi. Nu se poate nega faptul că istoria a înregistrat şi înregistrează fenomene de creştere economică inflaţionistă. Faptul este posibil şi explicabil prin preţurile mari, incitante pentru producători şi prin rata dobânzii mică în astfel de circumstanţe permisibilă amorsării afacerilor. Autoîntreţinerea unui atare proces se loveşte însă de multiple limite. Economisirea forţată prin renunţare la consum din cauza preţurilor mari şi transformarea ei în sursă de investiţii nu are loc în orice condiţii. În primul rând nu se poate întâmpla aşa ceva decât în ţările dezvoltate unde veniturile populatiei sunt suficient de mari încât să poată fi diminuate nominal şi real pentru a stimula investiţiile prin renunţare la consum. În al doilea rând, este posibil ca celelalte efecte negative ale inflaţiei să fie mult prea mari pentru a fi acoperite prin pozitivul efect al creşterii. Acesta este motivul pentru care, cel puţin teoretic, inflaţia nu este acceptată ca factor al creşterii economice. 15.3.2. Consecinţe asupra gestiunii întreprinderii Deprecierea monetară indusă de inflaţie conduce la devalorizarea capitalurilor şi la deformarea semnificaţiei reale a elementelor de bilanţ - activ şi pasiv. Erodarea capitalurilor incită la rate de amortizare accelerată ceea ce încarcă costurile şi, implicit, preţurile. Pe de altă parte, inflaţia favorizează debitorii; ei îşi vor plăti aceeaşi datorie cu bani din ce în ce mai «mici». Ca atare, întreprinderea este tentată să se îndatoreze. Cel puţin două consecinţe negative rezultă de aici: întâi, o datorie masivă comportă riscuri mari şi acest lucru antrenează o reducere a cursului acţiunilor firmei respective; al doilea, se dezvoltă excesiv creditul bancar care autoîntreţine inflaţia. 15.3.3. Inflaţia şi repartiţia veniturilor În termeni biblici vorbind, inflaţia îi face bogaţi pe cei care au şi îi sărăceşte pe cei deja săraci. Ea operează o diferenţiere inechitabilă a titularilor de venituri. În
10
Vezi Alain Barrère, op.cit., p.289-295 ¿i V. Coste, op.cit, p.66-94.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
general, afectaţi şi defavorizaţi sunt cei cu venituri mici şi fixe, veniturile mari acoperind mai uşor creşterea preţurilor. De asemenea, în cazul unor venituri variabile, capacitatea de cumpărare creşte sau, în cel mai rău caz rămâne constantă, din moment ce veniturile acestui grup social cresc odată cu creşterea generală a preţurilor. Semnificativ este şi faptul că cel mai afectat de inflaţie e cel aflat la capătul lanţului procesului economic - consumatorul. Intermediarii se pot apăra transferând sarcina inflaţionistă care li se adresează asupra preţurilor pe care le practică. Consumatorul nu are de partea sa această armă. Inflaţia face din debitor un cutezant întreprinzător, sancţionând drastic pe creditor. Rambursarea datoriei se face cu bani a căror putere de cumpărare este «penalizată» de rata inflaţiei. De aceea, el, debitorul, doreşte creşterea preţurilor. În situaţii conjuncturale şi pe termen scurt, inflaţia măreşte veniturile statului. Avantajând pe debitori, inflaţia uşurează povara datoriei publice. Acelaşi efect, de creştere a veniturilor statale îl are şi o creştere economică inflationistă. Pe termen lung însă, efectele inflaţiei sunt mult prea deprimante şi nefaste pentru ca un stat «sănătos» să-şi facă din aceasta o pârghie a politicii sale economice şi sociale; dimpotrivă, chiar la acest nivel, al politicii statale, inflaţia este percepută ca un mare rău împotriva căruia trebuie luptat.
15.3.4. Folosirea forţei de muncă în condiţii de inflaţie Cunoscuta dilemă inflaţie - şomaj desprinsă din analizele lui J.M. Keynes şi A.W. Phillips sugera, la nivelul anilor '60 - '70, că inflaţia este preţul plătit pentru «fericirea» de a ocupa un loc de muncă; sau, invers, menţinerea la un nivel redus a preţurilor pentru a face, de pildă, produsele competitive la export presupunea a accepta un anumit grad de neocupare. Realitatea, mai «încăpăţinată» decât teoria, s-a confruntat, începând cu anii '70, cu fatidicul fenomen al stagflaţiei. Nici ingrata şi amintita dilemă nu mai sta în picioare; economia era confruntată, concomitent, cu trei rele: inflaţie, şomaj, stagnare economică; una nu mai constituia soluţie pentru cealaltă. Cercetările economice angajate cu această ocazie au demonstrat cu suficiente argumente că inflaţia conţine în sine suficienţi factori cauzatori sau agravanţi pentru fenomenul şomaj. Nu reţinem decât împrejurarea că inflaţia bulversează gestiunea întreprinderii şi-i afectează serios capacitatea de a investi. De asemenea, pe fondul unei creşteri generale şi accelerate a preţurilor şi a unor sarcini salariale tot mai sufocante, întreprinderile nu au la îndemână altă cale de rentabilizare a activităţii decât reducerea numărului celor ocupaţi. 15.3.5. Balanţa de plăţi şi inflaţia Degradarea raporturilor valorice ca urmare a inflaţiei face ca preţurile să nu mai joace rolul lor de indicatori orientativi în economia de piaţa. Pe de altă parte, moneda naţională depreciată, deşi în aparenţă ar trebui să încurajeze exporturile, nu reuşeşte să realizeze acest lucru din cauza ofertei naţionale insuficiente. Inflaţia antrenează, mai degrabă, importuri masive spre a acoperi golurile lăsate de dimensiunea redusă a producţiei naţionale. Pe acest temei, ţările afectate de inflaţie recurg la împrumuturi internaţionale de devize. Efectul este o degradare continuă şi accelerată a balanţei de plăţi care constrânge guvernele la măsuri drastice. 15.3.6. Consecinţe în plan social Dincolo de mecanismele economice, pe care le afectează şi le bulversează, inflaţia seamănă incertitudine şi nelinişte în rândul populaţiei. Cei care reuşesc să se organizeze în sindicate puternice încearcă, şi adesea reuşesc, prin indexarea salariilor,
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
să contracareze efectele nefaste ale fenomenului. Alţii dobândesc statutul unor grupuri de presiune în relaţia cu patronatul şi guvernul. Se conturează şi declanşează atunci o atitudine de revendicare, periculoasă şi păgubitoare pentru ambele părţi. Guvernele şi forţa publică, în general, îşi pierd credibilitatea. Măsurile luate în pripă conduc la o şi mai mare diferenţiere socială. Climatul social se degradează.
15.4. Politici de combatere a inflaţiei
Sfârşitul de secol XX a adus cu sine mutaţii semnificative în ceea ce priveşte atitudinea faţă de inflaţie. Dacă până la Teoria generală a lui Keynes inflaţia a fost văzută ca inamicul numărul unu şi ca un rău absolut pentru economie, treptat lumea a început să se obişnuiască şi, mai ales, să tolereze fenomenul. Doar pentru categoriile sociale inactive, care nu au posibilitatea să se solidarizeze în vederea obţinerii indexărilor de salarii necesare a face faţă ritmurilor de creştere a preţurilor, inflaţia a rămas un duşman de temut, o efectivă oprimare socială. Ceilalţi, în schimb, activii ca şi guvernele s-au consolat cu gândul acceptării inflaţiei ca pe un însoţitor permanent al dezvoltării economice. Aceasta deoarece, aşa cum s-a văzut, inflaţia are şi avantaje şi dezavantaje; mai mult, guvernele au recurs adesea la inflaţie pentru a putea realiza obiectivele economice propuse. Cu toate acestea, inflaţia a fost şi a rămas un fenomen predominant negativ. Percepţia sa se produce şi azi sub această zodie, a unui fenomen negativ şi dezechilibrant. De aici şi preocuparea puterii publice de a găsi soluţii de combatere a inflaţiei; de a o aduce la nivelul suportabil pentru societate. Este logic ca măsurile antiinflaţioniste să meargă, de regulă, în sensul invers surselor generatoare ale inflaţiei. Din această perspectivă avem: 1. Măsuri contra inflaţiei prin cerere şi ofertă Restabilirea echilibrului cerere-ofertă reprezintă una din condiţiile esenţiale necesare a se înfăptui în lupta împotriva inflaţiei. Căile pot fi găsite fie prin a reduce excesul de cerere tensionant pentru politica de preţuri, fie prin impulsionarea ofertei. Susţinerea ofertei se poate realiza înlăturând toate cauzele care conduc la scăderea producţiei; găsind, astfel spus, toate mijloacele spre a înlătura inapetitul pentru muncă, deficienţele organizatorice, sau spre a crea noi capacităţi de producţie şi folosirea la parametrii nominali a celor existente. Punerea la timp în funcţiune a obiectivelor de investiţie, asigurarea unor reforme economice coerente, încadrarea eficientă în structurile comerţului internaţional etc., răspund aceluiaşi obiectiv. O soluţie temporară poate fi aici, şi importul. Excesul, dezechilibrant, de cerere poate fi temperat prin: • «amânarea» cererii pe calea reducerii vânzărilor în rate; • «îngheţarea» salariilor; • încurajarea economisirii prin dobânzi mari la depuneri şi asigurarea unui climat de stabilitate economică şi politică; • creşterea impozitelor şi taxelor directe care «subţiază» veniturile; • reducerea cheltuielilor publice; • ofertarea unor bunuri de folosinţă îndelungată sau de lux care absorb veniturile populaţiei; • reducerea creditelor acordate firmelor; • creşterea ratei dobânzii. Semnificaţia acestor măsuri trebuie stabilită şi înţeleasă în contextul cererii efective globale, atât publice cât şi private.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
2. Măsurile contra inflaţiei prin costuri vizează acele căi care pot contribui la reducerea dimensiunii costurilor ca parte componentă de substanţă a preţurilor. Reţinem ca semnificative: • găsirea de înlocuitori la energia şi materiile prime scumpe; • o politica de salarizare fondată numai pe criterii economice; • distribuţia raţională a venitului naţional pe categorii şi grupuri socio-profesionale; • o politică de plusprodus rezonabilă care să încadreze câştigurile agenţilor economici ca şi veniturile statului în limite acceptabile şi profitabile pentru ei, dar suportabile şi de către societate; • blocarea preţurilor; • etc. 3. Măsuri de factură monetară şi financiară Cele mai multe păreri autorizate converg spre ideea că inflaţia este un fenomen predominant monetar. Aşa se explică faptul că şi măsurile care vin dintr-o astfel de direcţie sunt mai numeroase şi mai bogat argumentate. Şi aici, ca şi în cazul celorlalte tipuri de măsuri, terapeutica nu se soldează cu efecte imediate ci doar într-o perspectivă mai mult sau mai puţin îndepărtată. Citând o autoritate în materie, profesorul Milton Friedman, şi referindu-se la acest fapt, economiştii Alexandru Taşnadi şi Claudiu Doltu reţin, sugestiv, că "inflaţia este ca alcoolismul. Când te apuci de băutură sau de tipărit prea mulţi bani, mai întâi se manifestă efectele pozitive, în timp ce efectele negative apar mai târziu. De aceea, în ambele cazuri, există tentaţia de a exagera. Cu vindecarea însă, lucrurile stau pe dos. Când te opreşti din băut sau din tipărit mai mulţi bani, efectele negative apar primele. Şi, abia apoi, cele pozitive. De aceea e atât de greu să suporţi tratamentul"11. Dur sau nu, tratamentul monetar a făcut şi face parte din arsenalul de luptă împotriva inflaţiei. Dintre măsurile care fac, de obicei, obiectul politicilor guvernamentale antiinflaţioniste reţinem: a) Deflaţia, prin care statul urmăreşte blocarea sau temperarea creşterii preţurilor, precum şi majorarea puterii de cumpărare a monedei prin diminuarea cantităţii de monedă în circulaţie. Formele pe care le îmbracă deflaţia sunt: a1) Monetară, care constă în restrângerea masei monetare în circulaţie, proces care se desfăşoară prin anularea mijloacelor de plată sau convertirea acestora într-un anumit raport, de exemplu: 20 la 1 (reformă monetară - n.n.); a2) Financiară, care constă în achitarea datoriei statului la banca centrală sau adoptarea de politici prin excedente bugetare, obţinute prin micşorarea cheltuielilor publice si, respectiv, majorarea impozitelor; a3) De credit, care constă în ridicarea nivelului dobânzilor sau în diminuarea acordării creditelor bancare"12. Deşi socotită o măsură radicală, deflaţia este însoţită adesea şi de o reducere a activităţii economice. Lipsa de lichidităţi, care frânează circulaţia mărfurilor, creată în mod brusc, neconfirmarea anticipaţiilor inflaţioniste cu privire la evoluţia preţurilor ale agenţilor economici care şi-au construit planurile de ofertă din această perspectivă, nu sunt decât două aspecte ce conduc la efecte contradictorii ale deflaţiei.
11 12
Alexandru Ta¿nadi, Claudiu Doltu, Monetarismul, Editura Economica, Bucure¿ti, 1996, p.80-81. Eugeniu Vasilescu, op.cit., p. 138.
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
b) Revalorizarea este măsura prin care statul urmăreşte reîntoarcerea monedei naţionale la cursul iniţial avut, mai mare. Se constituie într-o măsură antiinflaţionistă în măsura în care restabileşte încrederea în monedă. Are şi efecte negative prin aceea că scumpeşte exporturile şi, de aici, reducerea posibilităţii procurării de valută cu consecinţe negative asupra importurilor. c) Devalorizarea înseamnă adaptarea legală a cursului oficial al monedei naţionale, mai mare, la cel al pieţii, mai mic. Are ca element pozitiv faptul că ieftineşte exportul. De asemenea, conduce la o reaşezare a preţurilor pe baza unor criterii care rezultă din adevăratele raporturi valorice indicate de realitatea practică. Devalorizarea poate însă semăna şi neîncredere în monedă, atunci când nu este corelată cu măsuri de creştere a producţiei, asigurarea echilibrului bugetar, control riguros al emisiunilor monetare şi al acoperirii lor temeinice. d) Manevrarea taxei scontului sau, direct, a ratei dobânzii. Ca formă de existenţă a dobânzii, scontul poate fi folosit ca instrument în lupta împotriva inflaţiei. Se pleacă de la premisa că prin credit se alimentează în mare măsură canalele circulaţiei monetare. «Ştrangularea» acestei căi de acces nu e posibilă decât prin scumpirea împrumutului. Cum preţul împrumutului, în ultimă instanţă, nu este altul decât rata scontului sau cea a dobânzii, normal că se va proceda la ridicarea nivelului acestora. e) Reducerea impozitelor şi taxelor indirecte. Începând cu anii '80 măsura a făcut, prin coroborare cu ridicarea ratei dobânzii şi o emisiune monetară moderată în raport şi în aceeaşi cadenţă cu ritmul creşterii economice, obiectul unei politici economice oficiale cunoscută sub numele de politica sau doctrina ofertei. Promotorii acesteia şi în special A. Laffer pun accentul pe stimularea producţiei, a ofertei. În deplin acord cu Legea Say, ei socotesc, întemeiat, că cererea este uşor de creat în condiţiile în care emisiunea monetară este un monopol al statului; banii, indiferent de formă, odată ajunşi în economie, înseamnă, cerere potenţială. Mai dificil, mai greu realizabilă este producţia, oferta. Or, un mijloc de a o stimula înseamnă, în această viziune, reducerea fiscalităţii. În afară de faptul că impozitele şi taxele indirecte mari devin componente ale unor preţuri, în mod logic mari, ele sufocă viaţa întreprinderii. Partizanii doctrinei ofertei au demonstrat că tocmai prin decorsetarea firmei de povara unei fiscalităţi ridicate statul are şansa să încaseze mai mult din această sursă; se are în vedere o rată mică a impunerii aplicabilă unei mase impozabile tot mai mari, urmare şi ea a unei cifre de afaceri în creştere. f) Indexarea preţurilor, stabilirea unui raport de interdependenţă cu cel al veniturilor si al puterii de cumpărare. Se mizează aici, în deosebi, pe efectul de stabilitate pe care o astfel de măsură îl poate produce asupra climatului economic şi social. g) Reducerea deficitelor bugetare Aria măsurilor antiinflaţie nu este epuizată prin prezentarea celor de mai sus. În funcţie de loc şi timp, de natura inflaţiei şi mai ales de amplitudinea fenomenului, fiecare stat îşi construieşte strategia care i se potriveşte cel mai bine. Chiar dacă unele măsuri fac corp comun în aproape toate politicile guvernamentale, este important de reţinut că politica antiinflaţie ca şi cea antişomaj, cu care de obicei este corelată, capătă nuanţe specifice, în funcţie de perimetrul căreia i se circumscrie. La fel face şi România. Confruntată cu o inflaţie dură ea îşi caută soluţiile care să răspundă cel mai bine specificului ei economic.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
16. POLITICI MACROECONOMICE 16.2. Politica economică: concept, conţinut, tipologie 16.2.1. Conceptul de politică economică şi conţinutul său
Politica economică reprezintă ansamblul deciziilor puterilor publice adoptate în vederea orientării activităţii economice într-un sens considerat dezirabil de către toţi10. O definiţie mai scurtă a dat-o Jan Tinbergen: "Politica economică constă în reunirea unui anumit număr de mijloace pentru a atinge anumite scopuri"11. Pentru a-i fixa mai clar frontierele, este necesară delimitarea politicii economice de planificarea imperativă şi de economia publică. Xavier Greffe subliniază12 că politica economică nu se substituie deciziilor private aşa cum tinde s-o facă planificarea, ci caută să le orienteze ex ante oferindu-le un sistem de informare, de stimulare, evitând constrângerea. În acelaşi timp, politica economică nu se poate confunda cu economia publică, al cărei domeniu cuprinde activităţile întreprinse de către stat pe propria sa răspundere. Totuşi, deciziile luate de stat în sectorul public influenţează ansamblul activităţii economice, astfel încât R.A. Musgrave le consideră instrumente permanente ale politicii economice. Deci, în esenţă, politica economică constă în manipularea deliberată de către stat a unui anumit număr de mijloace puse în aplicare - sau instrumente - pentru a atinge anumite scopuri - sau obiective. Din această definiţie rezultă principalele componente ale politicii economice: statul, obiectivele şi instrumentele folosite pentru atingerea lor. Statul, cel care pune în aplicare politica economică, este format dintr-un ansamblu de instituţii care cuprinde puterea legislativă si executivă la nivel naţional cât şi autorităţile descentralizate locale. Lor li se adaugă şi unele organizaţii economice supranaţionale care pot promova uneori o politică economică autonomă. Un exemplu în acest sens îl constituie Uniunea Europeană. Politica economică adoptată şi promovată pe plan central diferă de cea a organelor departamentale şi locale, atât prin perspectiva avută în vedere, cât şi prin instrumentele folosite. Astfel, de exemplu, autoritatea centrală - guvernul - poate influenţa situaţia conjuncturală modificând nivelul şi structura cheltuielilor publice, asupra cărora departamentul sau o autoritate locală nu poate acţiona. Pe de altă parte, politica economică a puterii centrale poate fi înfăptuită prin instrumente de care nu dispun administraţiile departamentale şi locale, cum ar fi decretarea îngheţării preţurilor în scopul frânării inflaţiei. Obiectivele politicii economice reprezintă scopuri sau năzuinţe politice exprimate în termeni economici, cum ar fi progresul economic şi social, securitatea naţională, bunăstarea populaţiei sau justiţia socială. Ele se concretizează în niveluri dorite ale unor mărimi macroeconomice, cum ar fi rata de creştere a venitului naţional, gradul de ocupare a forţei de munca, rata inflaţiei etc. Ele se prezintă în formă numerică, dar pot îmbrăca şi aspecte calitative.
10
Xavier Greffe, Politique économique: programmes, instruments, perspectives, 2e édition, revue et mise à Jan Tinbergen, On the Theory of Political Economy, North Holland, Amsterdam, 1952, p.1, citat dupå Xavier Greffe, op.cit., p.2.
jour, Economica, Paris, 1991, p.1.
11
Xavier Greffe, op.cit., p.7.
12
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
Obiectivele majore ale politicii economice sunt: a) asigurarea unei creşteri echilibrate a economiei în general, apreciate prin rata de creştere a PIB (produs intern brut); b) controlul şomajului sau realizarea unei pieţe a forţei de muncă echilibrate, apreciate prin rata şomajului; c) controlul inflaţiei sau asigurarea unui nivel al preţurilor stabil, apreciat prin indicele de creştere a preţurilor de consum; d) realizarea echilibrului extern, adică a unei balanţe de plăţi echilibrate, apreciate prin cota deficitului balanţei de plăţi faţa de PIB; e) distribuirea echitabilă a veniturilor; f) asigurarea protejării mediului înconjurător (deşi acesta ar putea fi încadrat în primul obiectiv, care presupune, printre altele, şi apărarea mediului prin evitarea poluării solului, apelor şi aerului). Primele patru obiective formează ceea ce în literatura occidentală este denumit "careul magic". Întrucât toate aceste obiective sunt greu de înfăptuit concomitent, dovedindu-se puţin conciliabile, guvernele se văd adesea nevoite să privilegieze unul sau altul dintre ele. În plus, înfăptuirea obiectivelor mai sus enunţate nu poate fi delimitată cu precizie, conţinutul lor interpătrunzându-se şi uneori chiar contrapunându-se, cum ar fi, de exemplu, asigurarea utilizării cât mai depline a braţelor de muncă şi lupta împotriva inflaţiei. La fel, măsurile restrictive de stabilizare a creşterii preţurilor ar putea, pe calea unei politici de restrângere a cheltuielilor, să afecteze nu numai echilibrul pieţei forţei de muncă, ci şi realizarea creşterii economice şi chiar a balanţei de plăţi echilibrate. Realizarea obiectivelor are loc prin folosirea instrumentelor politicii economice, care sunt mărimi sau structuri economice determinabile sau influenţabile direct de către puterile publice pentru atingerea scopurilor propuse. Principalele instrumente se referă la finanţele publice, politica monetară, cursul de schimb, controlul direct al preţurilor, veniturilor sau altor mărimi economice, reformele de structură etc. Spre deosebire de obiective, instrumentele folosite sunt mai puţin dezirabile prin ele însele, putând fi însă mai uşor şi mai imediat manipulabile de către responsabilii politicii economice. Punerea în aplicare a unui anumit instrument într-o anumită circumstanţă reprezintă o măsură de politică economică. Combinaţia mai multor măsuri de politică economică, pentru realizarea unuia sau mai multor obiective reprezintă o strategie de politică economică, a cărei aplicare se întinde de regulă pe un anumit interval de timp. De aceea se vorbeşte adesea despre strategia unui guvern sau a altuia. Înţelegerea conţinutului politicilor economice nu poate fi realizată fără cunoaşterea constrângerilor sau restricţiilor de ordin politic, social, militar etc. Mai acute sunt însă cele legate mai direct de economie, cum ar fi: constrângerile geografice şi naturale, demografice, instabilitatea pieţelor mondiale a produselor de bază sau o serie de constrângeri constituţionale. Nu pot fi neglijate nici constrângerile internaţionale. De aceea libertatea de iniţiativă a responsabililor politicii economice este de multe ori restrânsă. Politica economică apare astfel ca o opţiune economică realizată între obiective şi instrumente complementare sau concurente de către un agent macroeconomic deosebit - statul. Acţiunile acestuia nu vor avea însă eficacitatea necesară dacă nu vor fi suficient de maleabile şi nu se vor desfăşura într-un cadru economic dominat de comportamente descentralizate adecvate, capabile să reacţioneze la informaţiile şi deciziile puterii publice. Pornind în ultimă instanţă de la problemele cetăţenilor şi adresându-se nevoilor lor, fiind concepută şi pusă în aplicare de factori politici şi
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
tehnocraţi care au şi ei interese proprii, logica politicii economice nu poate fi pur economică. Nu pot fi neglijate aspectele generate de ciclul electoral, în care problemele economice se interpătrund cu cele politice. Nici dificultăţile legate de reacţia pieţei la deciziile de politică economică. În acest sens, Paul Samuelson si Willian Nordhaus tratează teorema ineficienţei politicii13 , bazându-se pe critica făcută de Robert Lucas regulilor monetariste prin prisma teoriei expectativelor raţionale. Potrivit acesteia, oamenii, anticipând efectele modificării politicii economice, îşi pot schimba comportamentul care a fost luat în considerare la adoptarea deciziei politice, anulând astfel efectele aşteptate de către decidenţi. Rezultă deci că problematica politicii economice este deosebit de complexă, atât în conceperea cât şi în executarea ei.
16.2.2. Tipologia politicilor economice
În literatura consacrată acestui domeniu există mai multe clasificări ale politicilor economice, după diverse criterii14. Astfel, în funcţie de orientarea doctrinară, s-a încercat o delimitare a politicilor economice liberale de cele intervenţioniste; sau clasificarea în funcţie de orizontul de timp al obiectivelor, în politici conjuncturale şi politici structurale, primele considerate pe termen scurt, axate în special pe influenţarea cererii, iar celelalte pe termen lung, acţionând îndeosebi asupra ofertei. O asemenea delimitare însă ajunge la includerea în prima categorie a unor politici cum ar fi cea monetară sau bugetară, iar în a doua categorie a unora ca politica industrială sau cea agricolă. Or este cunoscut faptul că atât politica monetară cât şi cea bugetară au efecte şi asupra structurilor economiei. S-ar mai putea face o clasificare, în politici globale şi politici sectoriale, dar şi aceasta este criticabilă, deoarece politicile globale, cum ar fi politica monetară poate fi folosită şi pentru influenţarea unor sectoare ale economiei, în timp ce politici sectoriale, cum ar fi politica industrială sau politica agricolă, au şi influenţe asupra ansamblului economiei. O clasificare mai cuprinzătoare, în funcţie de obiectivele urmărite, grupează politicile economice în trei mari categorii15: A. Politici de salvgardare, care cuprind: • Politici de orientare a natalităţii (sau politici demografice) şi de control al migraţiilor internaţionale; • Politici de aprovizionare, în care sunt incluse: a) Politicile agricole; b) Politicile energetice; c) Politicile de aprovizionare cu materii prime industriale. • Politicile mediului înconjurător. B. Politici de creştere economică, grupate, la rândul lor, în trei categorii: B. • Politici de incitare şi adaptare la progresul economic, din care fac parte: a) Politicile de concurenţă; b) Politicile industriale;
13 14
Paul A. Samuelson, William D. Nordhaus,op.cit., Fifteenth Edition, 1995, p.614. Academia de Studii Economice, Catedra de Economie Politicå, Economia politicå, Editura Economicå, Jacques et Colette Nême, Politiques économiques comparées, 2e édition mise à jour, Paris, 1989, p.37.
Bucure¿ti, 1995, p.314-315.
15
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
c) Politicile de cercetare - dezvoltare; d) Politicile de folosire a forţei de muncă. B. • Politici ale echilibrului teritorial, din care fac parte: a)Politicile regionale; b) Politicile transporturilor. B. • Politici ale realizării consensului social, care exprimă de fapt aspectul economic al politicilor sociale, cuprinzând: a) Politicile educaţiei; b) Politicile de protecţie şi de transferuri sociale; c) Politicile care vizează participarea salariaţilor sub forma participării financiare, la rezultatele financiare sau la capital, şi sub forma participării la gestiunea întreprinderii. C. Politicile de reglare conjuncturală, din care fac parte: • Politicile monetare; • Politicile bugetare; • Politicile preţurilor; • Politicile veniturilor. Din simpla prezentare enumerativă a acestor forme ale politicilor economice rezultă arsenalul de care dispun puterile publice pentru a influenţa cursul vieţii economice. Viaţa economică este însă cu mult mai complexă, desfăşurându-se prin acţiunea a mii, sute de mii şi chiar milioane de subiecţi, cărora nu trebuie să li se îngrădească libera iniţiativă. Alegerea şi aplicarea diferitelor măsuri de politică economică trebuie realizate cu discernământ şi prudenţă, avându-se în vedere interferenţele politicilor şi dificultatea cuantificării impactului lor. Nu există "reţete" universal valabile de politică economică şi nici nu este recomandabilă transpunerea unor experienţe dintr-o ţară în alta sau dintr-o etapă în alta. Realităţile lumii contemporane oferă suficiente exemple de succes sau eşec, iar experienţa a scos în evidenţă o serie de învăţăminte: politica monetară, de exemplu, pare mai eficace pentru temperarea decât pentru relansarea activităţii, în timp ce politica bugetară pare a avea efecte mai vizibile în reanimare decât în calmare. Eficacitatea uneia nu poate fi realizată în afara coordonării cu aplicarea celeilalte. În contextul actualei tendinţe de globalizare a economiei, au crescut interdependenţele dintre state, astfel că politicile economice interferează între ele nu numai pe plan naţional, ci şi internaţional. În plus, dinamismul vieţii economice determină un proces continuu de metamorfozare a politicilor. Un exemplu al ultimelor aproape două decenii îl constituie dereglementarea, demarată la sfârşitul anilor '70 în SUA şi Canada, adoptată apoi de Anglia şi extinsă în continuare la întreaga lume occidentală, după ce fusese dominată de politicile dirijiste, intervenţioniste, iar planificarea generase atâtea iluzii. Instrumentele tradiţionale ale politicii economice sunt componentele bugetare, cantitatea de moneda, cursul de schimb şi normele de fixare a preţurilor şi salariilor, concretizate în politica preţurilor şi politica veniturilor. Pentru coordonarea şi corelarea acestora un rol important îl are programarea economică.
Colecţia FIBAS este o iniţiativă comună a Şcolii Academice de Studii Postuniversitare „Finanţe-Bănci-Asigurări” şi a Editurii Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, lansată în anul 2005. Obiectivul major al acestei colecţii este de a contribui la formarea noului tip de profesionist în domeniul financiar-bancar şi respectiv în domeniul administraţiei publice, care să dispună de cunoştinţe şi capacităţi sporite în sfera ştiinţelor economice şi administrative.
În colecţia FIBAS au apărut:
Díez, Salvador Parrado, Sisteme administrative comparate, traducere de Corodeanu D, Chirleşan D. Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2006 ISBN 973-703-091-5 310 pagini
Ştefura, Gabriel, Bugete publice şi fiscalitate Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2005 ISBN 973-703-084-2 476 pagini
Ştefura, Gabriel (coord.), România şi problemele integrării europene, vol I, Finanţe. Monedă. Bănci Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2005 ISBN (general) 973-703-087-7 ISBN (volum I) 973-703-088-5 322 pagini
Ştefura, Gabriel (coord.), România şi problemele integrării europene, vol. II, Administraţie publică Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2006 ISBN (10) 973-703-087-7 ISBN (volum II) 973-703-089-3 ISBN(13) 978-973-703-089-4 213 pagini
Chirleşan, Dan, Gestiunea proiectelor Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2006 ISBN (10) 973-703-169-5 ISBN(13) 978-973-703-169-3 372 pagini
Cocriş, Vasile; Chirleşan Dan, Tehnica operatiunilor bancare. Repere teoretice şi studiu monografic Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2006 ISBN (10) 973-703-186-5 ISBN(13) 978-973-703-186-0 400 pagini
Chirleşan, Dan, Administraţie publică. Sisteme Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2006 ISBN (10) 973-703-187-3 ISBN(13) 978-973-703-187-7 341 pagini
Ştefura, Gabriel (coord.), România şi problemele integrării europene, vol. III Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2007 ISBN (general) 973-703-087-7 ISBN (13, volum III) 978-973-703-185-3, ISBN 973-703-185-7 315 pagini
Turliuc, Vasile; Cocriş, Vasile; Stoica, Ovidiu; Boariu, Angela; Dornescu, Valeriu; Chirleşan, Dan, Monedă şi Credit Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2007 ISBN 978-973-703-219-5 356 pagini
Ştefura Gabriel, Bugete publice şi fiscalitate
Ediţia a II-a revizuită şi adăugită
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2007 ISBN 978-973-703-220-1 376 pagini
Întocmit de Dan Chirleşan (danch@uaic.ro)
Chirleşan, Dan, Metodele acţiunii bancare & gestiunea finanţelor publice, vol. I Suportul doctrinar Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi ISBN(general) 978-973-703-221 ISBN 978-973-703-222-5
Chirleşan, Dan, Metodele acţiunii bancare & gestiunea finanţelor publice, vol. II Politicile financiar-monetare Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi ISBN(general) 978-973-703-221 ISBN 978-973-703-223-2
Cocriş, Vasile; Chirleşan, Dan, Management bancar şi analiza de risc în activitatea bancară . Teorie şi cazuri practice Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2007 ISBN 978-973-703-227-6 346 pagini
Cocriş, Vasile; Chirleşan Dan, Economie bancară. Repere teoretice şi studiu monografic Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2007 ISBN 978-973-703-267-6 440 pagini
Ştefura, Gabriel, Proces bugetar public Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2007 ISBN 978-973-703-284-3 205 pagini
Onofrei, Mihaela, Administraţie Publică. Fundamente ştiinţifice şi bune practici Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2007 ISBN 978-973-703-274-4 238 pagini
Voinea, M. Gheorghe, Relaţii valutar-financiare internaţionale Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2007 ISBN 978-973-703-257-7 286 pagini
Boariu, Angela; Zugravu, Bogdan, Relaţii valutar-financiare internaţionale. Aplicaţii practice şi probleme Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2007 ISBN 978-973-703-271-3 233 pagini
Chirleşan, Dan, Administraţie publică.Sisteme
Ediţia a II-a revizuită şi adăugită
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2007 ISBN 978-973-703-290-4 600 pagini
Díez, Salvador Parrado, Ghid pentru elaborarea planurilor de creştere a calităţii în administraţia publică, traducere de Corodeanu D, Chirleşan D. Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi ISBN 978-973-703-224-9
Chirleşan, Dan, (coord.) Guvernarea în noile ţări membre ale UE, reguli sau strategii. Conferinţa internaţională FIBAS, mai 2007 Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi ISBN 978-973-703-228-7 350 pagini
Mihăiescu, V. Sorin, Control financiar - bancar Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi ISBN 978-973-703-269-0 288 pagini
Întocmit de Dan Chirleşan (danch@uaic.ro)
În curs de apariţie în colecţia FIBAS:
1. Dornescu Valeriu, Euro şi integrarea europeană monetară 2. Jaba, Elisabeta, Statistică pentru afaceri 3. Turliuc, Vasile; Cocriş, Vasile; Stoica, Ovidiu; Boariu, Angela; Dornescu, Valeriu; Chirleşan, Dan, Monedă şi Credit. Teorie şi aplicaţii. Ediţia a II-a revizuită şi adăugită 4. Ştefura, Gabriel (coord.), Universitatea europeană în contextul globalizării 5. Díez, Salvador Parrado, Chirleşan, Dan; Corodeanu, Daniela, Reforma sectorului public în ţările UE 6. Işan, Vasile; Popescu, Ada, Istoria procesului de construcţie europeană 7. Ştefura, Gabriel; Tofan, Mihaela, Armonizare legislativă şi drept european comunitar 8. Bucătaru, Dumitru, Management financiar. Decizii financiare de firmă 9. Prutianu, Ştefan, Comunicare şi negociere în afaceri 10. Cocriş, Vasile; Chirleşan Dan, Sisteme Bancare Vest-Europene 11. Prisacariu, Maria, Strategii de plasamen 12. Lungu, Nicolae, Sisteme moderne de asigurări 13. Prisacariu, Maria, Strategii de plasament pe pieţele financiare 14. Georgescu, Mircea, Birotică 15. Airinei, Dinu, Modernizarea sistemului informational in institutiile publice 16. Georgescu, Iulia, Contabilitate publică 17. Iaţco, Constantin, Control financiar, expertiza si audit in institutiile publice 18. Dornescu Valeriu, Finanţarea investiţiilor 19. Jesús Huerta De Soto, Monedă, credit bancar şi cicluri economice (traducere)
Şcoala Academică de Studii Postuniversitare Finanţe – Bănci – Asigurări (FIBAS), face parte din cadrul şcolilor masterale care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Facultăţii de Economie şi Administrarea Afacerilor a Universităţii Alexandru Ioan Cuza Iaşi. Creată în anul 2000 cu sprijinul financiar al Băncii Mondiale şi al Guvernului României prin intermediul granturilor 211 şi 235, Şcoala FIBAS oferă trei direcţii de specializare, de tip master, absolvenţilor licenţiaţi de studii superioare şi anume: Gestiune Financiar Bancară (GFB), Finanţe şi Administraţie Publică Europeană (FAPE) şi Gestiune Financiară şi Audit în Instituţiile Publice (GFAIP). Prima specializare de Master, Gestiune Financiar Bancară, pregăteşte noi funcţionari bancari cu o înaltă calificare, adresându-se în acelaşi timp şi angajaţilor existenţi din domeniul financiar-bancar, familiarizându-i pe aceştia cu noile tehnologii şi procedee utilizate în domeniul financiar-bancar. Cea de-a doua specializare de Master, Finanţe şi Administraţie Publică Europeană, pune accentul pe formarea de noi funcţionari publici, conform normelor impuse de Uniunea Europeană, precum şi pe pregătirea şi familiarizarea funcţionarilor publici existenţi cu sistemul de administraţie publică europeană. Cea de-a treia specializare de Master, Gestiune Financiară şi Audit în Instituţiile Publice, oferă posibilitatea de formare a tinerilor specialişti în domeniul auditului şi a gestiunii financiare pentru instituţiile publice. De asemenea, ea oferă auditorilor şi lucrătorilor din administraţia publică suportul teoretic şi practic pentru familiarizarea lor cu noile procedee de auditare şi gestiune a instituţiilor publice. Specializarea reprezintă un modul de învăţământ postuniversitar unicat la nivel naţional. Şcoala FIBAS deţine o bază materială modernă, oferind facilităţi de studiu la nivel european, precum şi un corp profesoral dedicat activităţii pedagogice. De asemenea periodic, Şcoala organizează conferinţe pe teme economico-financiare de actualitate, la care sunt invitaţi şi profesori de renume internaţional (atât din ţările Uniunii Europene, cât şi din America de Sud, Australia sau Statele Unite ale Americii).
Întocmit de Dan Chirleşan (danch@uaic.ro)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu